Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 12 octombrie 2016

32. Faptele de milostenie trupească şi sufletească

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În catehezele precedente am intrat puţin câte puţin în marele mister al milostivirii lui Dumnezeu. Am meditat despre acţiunea Tatălui în Vechiul Testament şi apoi, prin relatările evanghelice, am văzut cum Isus, în cuvintele sale şi în gesturile sale, este întruparea Milostivirii. El, la rândul său, i-a învăţat pe discipolii săi: "Fiţi milostivi precum Tatăl" (Lc 6,36). Este o angajare care interpelează conştiinţa şi acţiunea fiecărui creştin. De fapt, nu e suficient a trăi experienţa milostivirii lui Dumnezeu în propria viaţă; este nevoie ca oricine o primeşte să devină şi semn şi instrument al ei faţă de alţii. În afară de asta, milostivirea nu este rezervată numai unor momente deosebite, ci cuprinde toată existenţa noastră zilnică.

Aşadar, cum putem fi martori ai milostivirii? Să nu credem că e vorba de a face mari eforturi sau gesturi supraumane. Nu, nu este aşa. Domnul ne indică un drum mult mai simplu, făcut din mici gesturi care au însă în ochii săi o mare valoare, până acolo încât ne-a spus că despre acestea vom fi judecaţi. De fapt, o pagină dintre cele mai frumoase din Evanghelia lui Matei ne prezintă învăţătura pe care am putea s-o considerăm într-un fel ca "testamentul lui Isus" din partea evanghelistului, care a experimentat direct asupra sa acţiunea Milostivirii. Isus spune că de fiecare dată când dăm de mâncare celui înfometat şi de băut celui însetat, când îmbrăcăm o persoană goală şi primim un străin, când vizităm un bolnav sau unul care este închis, o facem Lui (cf. Mt 25,31-46). Biserica a numit aceste gesturi "fapte de milostenie trupească", pentru că ajută persoanele în necesităţile lor materiale.

Însă există şi alte şapte fapte de milostenie numită "sufletească", referitoare la alte exigenţe la fel de importante, mai ales astăzi, pentru că ating interiorul persoanelor şi adesea le fac să sufere mai mult. Cu siguranţă toţi ne amintim de una care a intrat în limbajul obişnuit: "A suporta cu răbdare persoanele deranjante". Şi există; există persoane deranjante! Ar putea să pară un lucru mai puţin important, care ne face să zâmbim, în schimb conţine un sentiment de profundă caritate; şi aşa este şi pentru celelalte şase, pe care e bine să le amintim: a sfătui pe cei în îndoială, a învăţa pe cei neştiutori, a avertiza pe păcătoşi, a mângâia pe cei mâhniţi, a ierta ofensele, a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi. Sunt lucruri de toate zilele! "Dar eu sunt mâhnit..." - "Dar Dumnezeu te va ajuta, nu am timp...". Nu! Mă opresc, îl ascult, pierd timpul şi îl consolez pe el, acela este un gest de milostivire şi acel gest este făcut nu numai lui, este făcut lui Isus!

În următoarele cateheze ne vom opri asupra acestor fapte, pe care Biserica ni le prezintă ca modul concret de a trăi milostivirea. În cursul secolelor, atâtea persoane simple le-au pus în practic, dând astfel mărturie genuină a credinţei. De altfel Biserica, fidelă faţă de Domnul său, nutreşte o iubire preferenţială faţă de cei mai slabi. Adesea persoanele mai apropiate de noi sunt cele care au nevoie de ajutorul nostru. Nu trebuie să mergem ca să căutăm cine ştie ce acţiuni de realizat. Este mai bine să începem de la cele mai simple, pe care Domnul ni le arată ca fiind cele mai urgente. Într-o lume din păcate lovită de virusul indiferenţei, faptele de milostenie sunt cel mai bun antidot. De fapt, ne educă la atenţia faţă de exigenţele cele mai elementare ale "fraţilor mai mici" ai noştri (Mt 25,40), în care este prezent Isus. Isus este prezent mereu acolo. Unde este o nevoie, o persoană care are o nevoie, atât materială cât şi spirituală, Isus este acolo. A recunoaşte faţa sa în aceea a celui care este în nevoie este o adevărată provocare împotriva indiferenţei. Ne permite să fim mereu vigilenţi, evitând ca Isus Cristos să treacă pe lângă noi fără ca să-l recunoaştem. Revine în minte fraza sfântului Augustin: "Timeo Iesum transeuntem" (Serm., 88, 14, 13), "Îmi este teamă ca Domnul să treacă" şi să nu-l recunosc, ca Domnul să treacă prin faţa mea într-una dintre aceste persoane mici, nevoiaşe şi eu să nu-mi dau seama că este Isus. Îmi este teamă ca Domnul să treacă şi să nu-l recunosc! M-am întrebat de ce sfântul Augustin a spus că se teme de trecerea lui Isus. Din păcate, răspunsul este în comportamentele noastre: pentru că adesea suntem distraşi, indiferenţi, şi când Domnul trece pe lângă noi pierdem ocazia întâlnirii cu El.

Faptele de milostenie trezesc în noi exigenţa şi capacitatea de a face vie şi activă credinţa cu caritatea. Sunt convins că prin aceste simple gesturi zilnice putem face o adevărată revoluţie culturală, aşa cum a fost în trecut. Dacă fiecare dintre noi, în fiecare zi, face una dintre acestea, aceasta va fi o revoluţie în lume! Dar toţi, fiecare dintre noi. Câţi sfinţi sunt şi astăzi amintiţi nu pentru marile opere pe care le-au realizat ci pentru caritatea pe care au ştiut s-o transmită! Să ne gândim la Maica Tereza, canonizată de puţin timp: n-o amintim pentru multele case pe care le-a deschis în lume, ci pentru că se apleca asupra fiecărei persoane pe care o găsea în mijlocul drumului pentru a-i reda demnitatea. Câţi copii abandonaţi a strâns în braţele sale; câţi muribunzi a însoţit pe pragul veşniciei ţinându-i de mână! Aceste fapte de milostenie sunt trăsăturile Feţei lui Isus Cristos care se îngrijeşte de fraţii săi mai mici pentru a duce fiecăruia duioşia şi apropierea lui Dumnezeu. Fie ca Duhul Sfânt să ne ajute, ca Duhul Sfânt să aprindă în noi dorinţa de a trăi cu acest stil de viaţă: cel puţin să facem una în fiecare zi, cel puţin! Să învăţăm din nou pe de rost faptele de milostenie trupească şi sufletească şi să-i cerem Domnului să ne ajute să le punem în practică în fiecare zi şi în momentul în care îl vedem pe Isus într-o persoană care este în nevoie.

* * *

Apel pentru Siria

Vrea să subliniez şi să reafirm apropierea mea de toate victimele conflictului inuman din Siria. Cu un sentiment de urgenţă reînnoiesc apelul meu, implorând, cu toată forţa mea, pe responsabili, pentru ca să se ajungă la o imediată încetare a focului, ca să fie impusă şi respectată măcar pentru timpul necesar ca să permită evacuarea civililor, mai ales a copiilor, care sunt încă prinşi sub bombardamentele sângeroase.

* * *

Apel

La 13 octombrie, este Ziua internaţională pentru reducerea dezastrelor naturale, care propune anul acesta tema: "A reduce mortalitatea". De fapt, dezastrele naturale ar putea să fie evitate sau măcar limitate, pentru că efectele lor sunt adesea datorate lipsei de îngrijire a mediului din partea omului. De aceea încurajez să se unească eforturile în mod clarvăzător în tutelarea casei noastre comune, promovând o cultură a prevenţiei, şi cu ajutorul noilor cunoştinţe, reducând riscurile pentru populaţiile mai vulnerabile.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 6.