Sfinţi care vor fi canonizaţi la 16 octombrie 2016

În locul corect. Salomone Leclercq primul martir al Fraţilor Şcolilor Creştine

De Rodolfo Cosimo Meolim, postulator general al Fraţilor Şcolilor Creştine

Este primul martir al fraţilor şcolilor creştine, măcelărit în 1792, în timpul acelei revoluţii franceze care a identificat în Biserică un duşman care trebuie combătut. Mărturia creştină a fratelui Salomone Leclercq intersectează anii cei mai turbulenţi, sfâşiat de răscoale populare feroce, prin care a trecut vreodată Franţa. Istoria sa a început de la Boulogne-sur-Mer şi se termină la Caracas, în Venezuela, unde în 2007 a avut loc minunea decisivă pentru a-l face să iasă din cadrul limitat al institutului său după ce în 1926 Papa Pius al XI-lea l-a beatificat împreună cu alţi 190 de însoţitori.

Nicolas-Guillaume-Louis (acesta este numele de botez) se naşte la Boulogne-sur-Mer la 14 noiembrie 1745. Suntem la jumătatea secolului al XVIII-le, când Franţa este bogată şi puternică, ideologiile gânditorilor săi au mare influenţă asupra celorlalte ţări şi franceza este de acum limba claselor culte din toată Europa. În afară de asta, este principala putere manufacturieră din lume, are cel mai bun sistem stradal al continentului şi o marină înfloritoare.

Familia sa este una de negustori înstăriţi. Tatăl său François este şi proprietar al unei saline pe plajele de la La Rochelle, în timp ce mama provine dintr-o mare familie de maeştri berari. Între cei nouă copii ai acestei perechi, Nicolas se arată cel mai dotat şi de aceea totul lasă să se creadă că este destinat să ia locul tatălui său. Însă tentativele de a-l face pe tânăr să intre în lumea comerţului eşuează una după alta. La 16 ani tatăl îl trimite la un verişor la Devres, nu prea departe de Boulogne, pentru a-l iniţia în comerţ. Nicolas rămâne acolo doi ani, dar se întoarce fără niciun entuziasm. Ultima tentativă tatăl o face trimiţându-l la Paris, la un corespondent al său. Nicolas se descurcă bine în afaceri, dar suferă mult din cauza climatului antireligios şi a promiscuităţii ispititoare din marele oraş: "Nu simţeam niciun gust - a scris el - când participam la distracţii cu alţii şi mergeam acolo mereu împotriva voinţei; simţeam în interior că nu eram în locul în care mă voia Dumnezeu".

Întors la Boulogne, tatăl se convinge în sfârşit că viaţa de negustor nu este făcută pentru Nicolas. Cerându-i să-şi manifeste clar dorinţele sale, el răspunde că aspiră la o viaţă de angajare şi de dăruire pentru alţii, însă nu în domeniul afacerilor pământeşti, ci în cel educativ, ca, de exemplu, aceea pe care o duceau fraţii şcolilor creştine, în al căror institut a fost timp de patru ani.

Astfel tânărul părăseşte familie: credinţa puternică îi face pe părinţi să accepte această dureroasă despărţire cu un anumit regret, dar fără răzgândiri şi piedici. Este ziua de 23 martie 1767 şi Nicolas are 22 de ani când intră printre fraţii şcolilor creştine la Saint-Yon, suburbie din Rouen, în noviciatul deschis în 1715 de fondatorul Ioan de La Salle. El ştie ceea ce vrea şi ştie că va găsi asta în această congregaţie.

Printre componenţii săi nu există preoţi pentru că toţi se dedică şcolii şi fac din catedră "altarul" lor. Şi învăţământul este inovator: gratuit, fără latină ci folosirea limbii proprii, fără metodă individuală ci colectivă, pentru clase grupate în funcţie de vârsta copiilor. Ceea ce Nicolas, devenit fratele Salomone, vede în jurul său, ceea ce studiază, ceea ce experimentează, în sfârşit îl satisface.

Şi când începe să facă şcoală, scrie fără perifrază părinţilor săi: "Dacă se priveşte angajarea mea cu ochii lumii, nu este mare plăcere să stai în mijlocul unei bande de 100/120 de copii săraci şi urât mirositori (...). Dar, dacă se priveşte cu ochii credinţei şi se consideră ca mădulare ale lui Cristos, şi munca mea în slujba gloriei lui Dumnezeu, toate aceste neplăceri dispar pentru a face loc unicei dorinţe, aceea de a-i fi plăcut lui Dumnezeu. Şi dacă am vreo problemă la şcoală (şi cine nu are probleme în munca sa?), este mult mai compensată de satisfacţia şi de liniştea de care mă bucur înlăuntrul meu şi care se găseşte în toate casele călugăreşti unde este regularitate, pace şi unire între cei care o compun" (30 noiembrie 1768).

În 1770, fratele Salomone primeşte un semn clar al încrederii mari pe care superiorii săi o au în el: este trimis la Maréville, aproape de Nancy, într-o mare instituţie lasalliană cu noviciat, şcoală şi casă de corecţie pentru tinerii care sunt trimişi acolo cu sentinţa judecătorului. Acolo petrece peste zece ani de intensă activitate didactică şi apostolică. Învaţă în colegii, devine vice-director al noviciatului şi apoi director, în sfârşit procurator-econom al acelei instituţii care primeşte peste o mie de persoane şi pe care el se va îngriji s-o mărească. În ultimele nou luni ale şederii sale la Maréville, printre novici este şi fratele Pierre, care ia numele de fratele Salvatore, dar care din păcate a murit la numai 26 de ani la Saint-Yon.

A părăsi Maréville este dur pentru el, dar în 1782 este trimis la scolasticat, care are sediul la Melun, nu departe de Paris, ca profesor de matematică. Acolo a rămas cinci ani.

Astfel se ajunge la 1787. Este anul capitlului general al institutului şi fratele Salomone participă ca membru ales. În prima sesiune este numit secretar, funcţie de mare importanţă şi delicateţe: totul va trebui să treacă prin mâinile sale înainte de votul adunării. La sfârşitul capitlului, fratele Agathon Gonlieu, confirmat superior general, îl ia ca secretar personal al său.

Aceste recunoaşteri îi fac şi mai orgolioşi pe membrii familiei sale, aşa încât se grăbeşte să scrie surorii Rosalie: "Nu schimbaţi nimic din modul vostru de a scrie de dinainte. Eu voi fi mereu şi simplu fratele Salomone de la şcolile creştine. Dacă, după ce am fost procurator, secretar, etc... aş deveni portar, bucătar, etc... va fi la fel. Îl rog pe Dumnezeu ca să-mi dea numai să-mi fac bine munca, oricare ar fi ea, din iubire faţă de El, ca să distrugă orgoliul meu şi să-mi dea umilinţă, într-un cuvânt, ca să mă facă să devin sfânt. Oh! Sunt departe de asta!" (17 iulie 1788).

Se ajunge la 1789. De la scrierile lui Rousseau şi ale lui Voltaire, trecerea la decretele adunării naţionale şi la răscoale populare violente pasul este scurt. Clerul şi călugării sunt consideraţi nişte paraziţi, duşmani ai poporului şi de aceea trebuie eliminaţi. Bunurile lor sunt confiscate, bisericile stricate. Chiar şi calendarul gregorian este abolit şi înlocuit de invenţii de matrice păgână, este creată o biserică paralelă supusă statului, sunt redesenate graniţele diecezelor. Revin timpurile persecuţiilor din primele secole.

La 10 august 1792, reşedinţa familiei regale de la Tuileries este luată cu asalt de revoluţionari, regele este declarat destituit şi închis împreună cu familia sa. În aceeaşi zi începe vânătoare nemiloasă de preoţi şi călugări: circa trei mii sunt arestaţi şi aruncaţi în închisori provizorii. Printre ei şi unii episcopi.

La 15 august vine momentul şi pentru fratele Salomone. Este arestat şi dus în conventul carmelitanilor din Rue de Vaugirard transformat în închisoare. Se află împreună cu trei episcopi şi, practic, cu reprezentanţi ai întregii Biserici din Franţa: iezuiţi, franciscani, capucini, benedictini, carmelitani, sulpicieni. Salomone este unicul frate al şcolilor creştine.

La 2 septembrie, revoluţionarii încă din zori încep masacrul. Refuzând jurământul faţă de constituţia civilă a clerului, unul după altul sunt trecuţi prin ascuţişul sabiei. Şi fratele Salomone refuză şi la ora 16 este decapitat pe treptele grădinii conventului.

(După L'Osservatore Romano, 13 octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 14.