CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI

Instrucţiunea Ad resurgendum cum Christo
despre înmormântarea răposaţilor
şi păstrarea cenuşii în caz de incinerare

1. Pentru a învia cu Cristos, trebuie să murim cu Cristos, trebuie "să părăsim trupul şi să ne întoarcem acasă la Dumnezeu" (2Cor 5,8). Cu Instrucţiunea Piam et constantem din 5 iulie 1963, Sfântul Oficiu de atunci a stabilit ca "să fie menţinută cu fidelitate cutuma de a înmormânta cadavrele credincioşilor", adăugând însă că incinerarea nu este "în sine contrară religiei creştine" şi ca să nu mai fie negate sacramentele şi înmormântarea celor care au cerut să fie incineraţi, cu condiţia ca această alegere să nu fie voită "ca negare a dogmelor creştine, sau cu suflet sectar, sau din ură împotriva religiei catolice şi a Bisericii"¹. Această schimbare a disciplinei ecleziastice a fost receptată după aceea în Codul de Drept Canonic (1983) şi în Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (1990).

Între timp practica incinerării s-a răspândit în mod considerabil în multe naţiuni, dar în acelaşi timp s-au răspândit şi noi idei care sunt în contrast cu credinţa Bisericii. După ce în mod oportun a ascultat părerea Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Consiliul Pontifical pentru Textele Legislative şi numeroase Conferinţe Episcopale şi Sinoade ale Episcopilor din Bisericile Orientale, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a considerat oportună publicarea unei noi Instrucţiuni, cu scopul de a reafirma motivaţiile doctrinale şi pastorale pentru preferarea înmormântării trupurilor şi de a da norme cât priveşte păstrarea cenuşii în cazul incinerării.

2. Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei creştine, predicată ca parte esenţială a misterului pascal încă de la începuturile creştinismului: "Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece" (1Cor 15,3-5).

Prin moartea şi învierea sa, Cristos ne-a eliberat de păcat şi ne-a dat acces la o viaţă nouă: "după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă" (Rom 6,4). În afară de asta, Cristos înviat este începutul şi izvorul învierii noastre viitoare: "Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi [...]. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă" (1Cor15,20-22).

Dacă este adevărat că Cristos ne va învia în ziua din urmă, este adevărat şi că, într-un anumit aspect, deja am înviat cu Cristos. De fapt, cu Botezul, suntem cufundaţi în moartea şi învierea lui Cristos şi în mod sacramental suntem asimilaţi Lui: "Înmormântaţi fiind împreună cu el prin botez, aţi şi fost înviaţi, prin credinţă, împreună cu el, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, cel care l-a înviat pe el din morţi" (Col 2,12). Uniţi cu Cristos prin Botez, participăm deja realmente la viaţa lui Cristos înviat (cf. Ef 2,6).

Graţie lui Cristos, moartea creştină are o semnificaţie pozitivă. Liturgia Bisericii se roagă: "Căci viaţa credincioşilor tăi, Doamne, se schimbă, dar nu se pierde, şi, după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti, le este pregătit un lăcaş veşnic în ceruri"². Cu moartea, sufletul este despărţit de trup, dar în înviere Dumnezeu va da din nou viaţa incoruptibilă trupului nostru transformat, reunindu-l cu sufletul nostru. Şi în zilele noastre Biserica este chemată să vestească credinţa în înviere: "Învierea morţilor este credinţa creştinilor: crezând în ea suntem creştini"³.

3. Urmând tradiţia creştină foarte veche, Biserica recomandă cu insistenţă ca trupurile răposaţilor să fie înmormântate în cimitir sau în alt loc sacru⁴.

În amintirea morţii, înmormântării şi învierii Domnului, mister în lumina căruia se manifestă sensul creştin al morţii⁵, înhumarea este înainte de toate forma cea mai potrivită pentru a exprima credinţa şi speranţa în învierea corporală⁶.

Biserica, însoţindu-l ca o Mamă pe creştin în timpul pelerinajului său pământesc, îl oferă Tatălui, în Cristos, pe fiul harului său şi încredinţează pământului rămăşiţele sale pământeşti în speranţa că va învia în glorie⁷.

Înmormântând trupurile credincioşilor răposaţi, Biserica întăreşte credinţa în învierea trupului⁸ şi vrea să scoată în evidenţă înalta demnitate a trupului uman ca parte integrantă a persoanei a cărei istorie o împărtăşeşte trupul⁹. Deci nu poate permite atitudini şi rituri care implică nişte concepţii greşite despre moarte, considerată fie ca anulare definitivă a persoanei, fie ca momentul fuziunii sale cu Mama natură sau cu universul, fie ca o etapă în procesul reîncarnării, fie ca eliberarea definitivă din "închisoarea" trupului.

În afară de asta, înmormântarea în cimitire sau în alte locuri sacre răspunde în mod adecvat pietăţii şi respectului datorate trupurilor credincioşilor răposaţi, care prin Botez au devenit templu al Duhului Sfânt şi de care, "ca de instrumente şi de vase s-a folosit în mod sfânt Duhul pentru a face atâtea fapte bune"¹⁰.

Dreptul Tobia este lăudat pentru meritele dobândite în faţa lui Dumnezeu pentru că i-a înmormântat pe cei morţi¹¹ şi Biserica socoteşte înmormântarea celor morţi ca o faptă de milostenie trupească¹².

În sfârşit, înmormântarea trupurilor credincioşilor răposaţi în cimitire sau în alte locuri sacre favorizează amintirea şi rugăciunea pentru cei răposaţi din partea rudelor şi a întregii comunităţi creştine, precum şi venerarea martirilor şi a sfinţilor.

Prin înmormântarea trupurilor în cimitire, în biserici sau în zonele destinate pentru asta, tradiţia creştină a păstrat comuniunea dintre cei vii şi cei răposaţi şi s-a opus tendinţei de a ascunde sau a privatiza evenimentul morţii şi semnificaţia pe care el îl are pentru creştini.

4. Acolo unde motive de tip igienic, economic sau social duc la alegerea incinerării, alegere care nu trebuie să fie contrară voinţei explicite sau în mod raţional presupuse a credinciosului răposat, Biserica nu observă motive doctrinale pentru a împiedica această practică, deoarece incinerarea cadavrului nu atinge sufletul şi nu împiedică atotputernicia divină de a învia trupul, deci nu conţine negarea obiectivă a învăţăturii creştine despre nemurirea sufletului şi în învierea morţilor¹³.

Biserica în continuare preferă înmormântarea trupurilor pentru că prin ea se arată o stimă mai mare faţă de cei răposaţi; totuşi incinerarea nu este interzisă "în afară de cazul când aceasta a fost aleasă din motive contrare învăţăturii creştine"¹⁴.

Lipsind motivaţii contrare învăţăturii creştine, Biserica, după celebrarea înmormântării, însoţeşte alegerea incinerării cu indicaţii liturgice şi pastorale corespunzătoare, având grijă deosebită să evite orice formă de scandal sau de indiferentism religios.

5. Atunci când din motivaţii legitime este făcută alegerea incinerării cadavrului, cenuşa răposatului trebuie să fie păstrată de regulă într-un loc sacru, adică în cimitir sau, dacă este cazul, într-o biserică sau într-o zonă dedicată tocmai pentru acest scop de autoritatea ecleziastică competentă.

Încă de la început creştinii au dorit ca răposaţii lor să fie obiect al rugăciunii şi al amintirii comunităţii creştine. Mormintele lor deveneau locuri de rugăciune, ale amintirii şi ale reflecţiei. Credincioşii răposaţi fac parte din Biserică, ea care crede în comuniunea "celor care sunt peregrini pe pământ, a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer, toţi împreună formând o singură Biserică"¹⁵.

Păstrarea cenuşii într-un loc sacru poate să contribuie la reducerea riscului de a-i sustrage pe răposaţi de la rugăciunea şi de la amintirea rudelor şi a comunităţii creştine. În afară de asta, în acest mod se evită posibilitatea de uitări şi lipsuri de respect, care pot avea loc mai ales odată ce a trecut prima generaţie, precum şi practici nepotrivite sau superstiţioase.

6. Pentru motivele prezentate mai sus, păstrarea cenuşii în locuinţa familială nu este permisă. Numai în caz de circumstanţe grave şi excepţionale, dependente de condiţii culturale cu caracter local, Ordinariul, în acord cu Conferinţa Episcopală sau Sinodul Episcopilor din Bisericile Orientale, poate să acorde permisiunea pentru păstrarea cenuşii în locuinţa familială. Totuşi, cenuşa nu poate să fie împărţită între diferitele nuclee familiale şi trebuie asigurate întotdeauna respectul şi condiţiile adecvate de păstrare.

7. Pentru a evita orice tip de echivoc panteist, naturalist sau nihilist, să nu fie permisă împrăştierea cenuşii în aer, în pământ sau în apă sau în alt mod sau transformarea cenuşii arse în amintiri comemorative, în piese de bijuterie sau în alte obiecte, ţinând cont de faptul că pentru aceste moduri de a proceda nu pot să fie adoptate motivaţiile igienice, sociale sau economice care pot motiva alegerea incinerării.

8. În cazul în care răposatul a dispus în mod notoriu incinerarea şi împrăştierea în natură a propriei cenuşi din motive contrare credinţei creştine, trebuie refuzată înmormântarea, conform dreptului¹⁶.

Suveranul Pontif Francisc, în audienţa acordată subsemnatului cardinal prefect la data de 18 martie 2016, a aprobat prezenta Instrucţiune, decisă în Sesiunea Ordinară a acestei Congregaţii la data de 2 martie 2016, şi a poruncit publicarea ei.

Roma, din Sediul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, 15 august 2016, solemnitatea Ridicării la cer a Sfintei Fecioare Maria.

Card. Gerhard Müller
prefect

+ Luis F. Ladaria, S.I.
arhiepiscop titular de Thibica
secretar

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ AAS 56 (1964), 822-823.
² Liturghierul Roman, Prefaţa pentru răposaţi, I.
³ Tertulian, De resurrectione carnis, 1,1: CCL 2, 921.
⁴ Cf. CIC, can. 1176 § 3; can. 1205; CCEO, can. 876 § 3; can. 868.
⁵ Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1681.
⁶ Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2300.
⁷ Cf. 1Cor 15,42-44; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1683.
⁸ Cf. Sfântul Augustin, De cura pro mortuis gerenda, 3, 5: CSEL 41, 628.
⁹ Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia pastorală Gaudium et spes, nr. 14.
¹⁰ Cf. Sfântul Augustin, De cura pro mortuis gerenda, 3, 5: CSEL 41, 627.
¹¹ Cf. Tob 2,9; 12,12.
¹² Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2300.
¹³ Cf. Suprema Sfânta Congregaţie a Sfântului Oficiu, Instrucţiunea Piam et constantem, 5 iulie 1963: AAS 56 (1964), 822.
¹⁴ CIC, can. 1176 § 3; cf. CCEO, can. 876 § 3.
¹⁵ Catehismul Bisericii Catolice, nr. 962.
¹⁶ CIC, can. 1184; CCEO, can. 876 § 3.

lecturi: 22.