Reflecţie la duminica a 21-a de peste an - Anul C - 2016

"Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 13,29).

Isus urcă la Ierusalim cu bucuria slujitorului care abia aşteaptă să-şi împlinească lucrarea vieţii sale, lucrarea de mântuire a oamenilor şi a întregului univers, lucrare pe care i-a încredinţat-o Tatăl ceresc, lucrare pentru care va fi preamărit veşnic în cer şi pe pământ. Dar Isus mai urcă la Ierusalim şi cu bucuria drumeţului care simte casa aproape, cu bucuria mirelui care simte deja atmosfera nunţii din care îi este deja pregătită, dar şi cu bucuria viteazului care abia aşteaptă să-şi recupereze mireasa din mâna răpitorului ei şi să intre cu ea în sala nunţii veşnice a paradisului.

Ideea centrală a lecturilor biblice din această duminică este chemare universală la mântuire, chemare făcută de Dumnezeu tuturor oamenilor. Această mântuire a fost realizată de însuşi Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Această mântuire trebuie mai întâi cunoscută, preţuită şi acceptată în cunoştinţă de cauză (cf. 1Tim 2,4). Acest plan veşnic de mântuire a tuturor oamenilor de pe pământ, plan revelat astăzi de Isus, a fost revelat de Dumnezeu încă din Vechiul Testament şi prevedea ca oamenii din cele patru puncte cardinale vor fi chemaţi să locuiască cu Dumnezeu în templul său ceresc, pentru a se împărtăşi veşnic de slava sa cerească şi unde toţi oamenii îi vor sluji lui Dumnezeu ca preoţi şi leviţi (cf. Is 66,18-21).

De aceea sfântul apostol Petru, după ce Isus şi-a încheiat lucrarea sa de la cruce şi s-a aşezat la dreapta tronului ceresc, spunea primilor creştini adunaţi dintre iudei şi păgâni şi din naţiunile de sub cer convocate încă din ziua de Rusalii: "Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare" (1Pt 2,9-10). Iar sfântul apostol Ioan, puţin după anul 100, a văzut această împărăţie cerească unde se arată slava cerească promisă şi unde erau deja adunaţi oameni pe care nimeni nu putea să-i numere, oameni din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă (cf. Ap 7,9).

Această lucrare de adunare a tuturor oamenilor de pe pământ într-un singur popor fericit a fost începută efectiv de Isus, a fost continuată de apostoli şi primii creştini, continuă şi astăzi şi va continua până în ziua venirii de-a doua a lui Isus. Biblia ne spune că o echipă de apostoli şi ucenici, în frunte cu apostolul Petru au rămas în ţara lui Israel pentru ca să adune noul popor al lui Dumnezeu dintre evrei, iar Paul cu o altă echipă de apostoli şi ucenici au mers înafara graniţelor ţării pentru a aduna noul popor al lui Dumnezeu dintre popoarele păgâne" (cf. Gal 2,8). Din porunca lui Isus această misiune a fost încredinţată tuturor ucenicilor din toate timpurile (cf. Mc 16,19) şi trebuie să continue până ce toţi oameni vor auzi această veste bună, până ce toţi oamenii vor auzi Evanghelia, căci fără de asta bucuria universală nu va începe (cf. Mt 24,14).

Astăzi, Isus în mod delicat le spune tuturor amatorilor de statistici provizorii că acum nu este timpul de a afla câţi din cei chemaţi la bucuria universală din casa Tatălui se mântuiesc, pentru că în fiecare zi această listă se schimbă prin puterea harului şi prin misiunea Bisericii şi ca atare singura statistică valabilă va fi cea făcută de către Dumnezeu la sfârşitul lumii. De aceea, singura noastră preocupare de acum trebuie să fie cum să intrăm noi în această împărăţie cerească, şi cum să-i facem şi pe alţii să intre, căci fără semenii noştri nu putem intra nici noi. Biblia spune că această împărăţie are o "cale îngustă" şi o "poarta strâmtă" (cf. Mt 7,13-14; Lc 13,24); şi că atât calea cât şi poarta, au un singur nume, Isus (cf. In 10,9; 14,6).

Apoi, drumul oamenilor spre această împărăţie nu este un drum cu privilegii pentru unii şi nici un drum cu obstacole pentru alţii. Micile atenţionări şi micile corecţii părinteşti ale lui Dumnezeu sunt pentru toţi oamenii şi sunt menite ca să ne ţină treji pe toţi, fără să scrântească piciorul celui care şchiopătează şi fără să descurajeze pe cel drept (cf. Evr 12,5-13).

Se spune că nişte nebuni care locuiau într-un port pretindeau că toate corăbiile şi mărfurile din ele, care intrau în acel port, sunt ale lor; alţi nebuni cu coroane de paie pe cap se credeau rege şi dădeau ordine peste tot. Sunt nebuni şi între unii dintre oamenii socotiţi sănătoşi la minte, căci unii dintre aceştia cred că împărăţia lui Dumnezeu va fi a lor fără să facă nimic pentru a intra în ea, ba chiar trăind împotriva ei, numai pentru faptul că aparţin la un popor sau la o familie (cf. In 8,33-39) sau numai pentru faptul că au fost botezaţi, dar n-au lepădat păgânismul. La judecata divină, nebunia tuturor oamenilor va trece şi atunci mulţi vor vedea cât de mult s-au înşelat.

Într-adevăr toţi oamenii pământului sunt chemaţi să vadă "gloria Domnului" atât aici pe pământ, dar mai ales în slava veşnică (cf. Is 66,18). Însă numai cei care îl vor primi pe Isus ca Domn, numai cei care-l vor urma pe el şi învăţăturile sale, numai cei care vor răbda până la sfârşit, numai aceia se vor mântui (cf. Mt 10,22; 24,13; Mc 13,13). Dacă ne vom dărui lui Isus împreună cu toată viaţa noastră şi dacă îl vom primi pe Isus ca mântuitor al nostru, numai atunci neprihănirea lui Isus va deveni şi neprihănirea noastră, numai atunci noi, păcătoşii, vom fi acceptaţi înaintea lui Dumnezeu.

Chemarea universală la mântuire făcută de Dumnezeu tuturor oamenilor ne-a fost revelată încă din Vechiul Testament (cf. Gen 18,18; Is 66,18-21), ne-a fost predicată de Isus şi de apostoli (cf. Mt 8,11; Lc 13,28; Fap 3,22-26), dar trebuie vestită şi de noi (cf. Mc 16,19).

Un adevăr repetat de mai multe ori în Scriptură, un adevăr pronunţat de însăşi persoanele divine prin multe ocazii şi prin mulţi oameni, arată importanţa lui şi urgenţa răspunsului oamenilor. Sfântul apostol Ioan ne spune despre Isus: "Mâncarea lui Isus era să facă voia Tatălui său ceresc" (cf. In 4,34). Voia Tatălui ceresc trebuie să fie şi mâncarea noastră a celor care caută mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Într-un cuvânt toţi cei care caută mântuirea lui Dumnezeu trebuie să trăiască aşa cum a trăit Isus (cf. 1In 2,6). Numai aceştia capătă harul de a deveni copii ai lui Dumnezeu (cf. In 1,12).

Odată un om, ca şi cel din evanghelia de astăzi, i-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere dacă sunt mulţi sau puţini cei care se mântuiesc. Domnul i-a arătat în vis un drum larg şi neted, un drum la vale, un drum cu flori balustrade pe margini, un drum cu acompaniament muzical şi reclame frumoase, drum pe care mergeau oameni greu de numărat. Dar la un moment dat, drumul s-a oprit în faţa unei prăpastii cu foc şi nimeni nu mai putea întoarce înapoi. Atunci au apărut nişte mâini nevăzute care îi împingeau pe toţi în prăpastia cu foc. Apoi Domnul i-a arătat un drum strâmt şi la deal, un drum denivelat, un drum cu bolovani, cu băltoace şi cu spini, un drum aproape întunecat, un drum de pe care abia se zărea o mică lumină sus. Pe acest drum a văzut o singură bătrână cu baston, care mergea anevoios cu ochii la lumina de sus (cf. Mt 7,13-14). Cu cât urca, urâtul, greul şi urletele înspăimântătoare slăbeau lăsând loc frumosului, plăcerii şi cântecelor îngereşti, până ce a fost învăluită de o lumină şi de o fericire totală, ca văzută şi de sfântul Paul la răpirea sa în a treilea cer (cf. 2Cor 12,2), o fericire pe care ochiul nu a văzut-o, urechea nu a auzit-o şi pe care inima omului nu a simţit-o niciodată (cf. 1Cor 2,9).

Evanghelia de astăzi ne spune că Isus umbla prin cetăţi, dar nu ca să devină cetăţeanul lor, ci ca să le spună tuturor celor care vor deveni ucenicii lui că, ei nu sunt din lumea aceasta, cum nici el nu este din lumea aceasta (cf. In 17,14), pentru ca să-i lumineze cu învăţături divine şi să-i facă să ajungă cu bine în Ierusalimul ceresc (cf. Ap 21,10). Oare noi pentru ce umblăm prin lumea aceasta? Dacă umblăm ca să ne adâncim în mentalitate ei luciferică, facem drumuri zadarnice. Dar dacă umblăm pentru a vorbi lumii de Dumnezeu, de împărăţia cerurilor, de Ierusalimul ceresc deschis nouă Cristos la cruce (cf. Gal 4,26), atunci călătorim cu Isus şi vom ajunge în cer mireasa lui (Ap 21,2).

Psalmul responsorial de astăzi ne spune că aceasta este evanghelia pe care trebuie să o primim şi apoi s-o predicăm şi altora şi să spunem că, mare este îndurarea lui Dumnezeu asupra noastră şi adevărul Domnului rămâne în veci (cf. Mc 16,15; Ps 116,1-2).

Dumnezeu ne-a creat liberi şi ne respectă această libertate chiar când o folosim contra planului său de mântuire şi chiar contra mântuirii noastre. El intervine ca un tată iubitor pentru toţi oamenii aproape la fel, căci la toţi şi la buni şi la răi le aplică unele pedepse părinteşti pentru a-i ţine vigilenţi, pedepse părinteşti şi iubitoare, care nu scrântesc piciorul celui care şchiopătează şi nici nu descurajează pe cei silitori (cf. Evr 12,5-13).

Isus ne avertizează astăzi că, Dumnezeu "va închide" chiar şi "poarta cea îngustă", în ziua judecăţii sale, şi atunci nimeni nu va mai putea intra. Să vedem nişte exemple din Biblie în acest sens:

Să ne amintim de timpul potopului, atunci când oamenii şi-au bătut joc de chemările lui Dumnezeu la convertire trimise prin dreptul Noe. Însă atunci a venit potopul, toţi voiau să intre, dar nu au mai putut, căci Dumnezeu a închis pentru ei uşa corabiei salvatoare (cf. Gen 7,16). Să ne gândim la "fecioarele nechibzuite", fără ulei în candele, adică fără lumina lui Cristos pe calea vieţii lor, că atunci când au voit să intre în împărăţie, Dumnezeu le-a închis uşa de la ospăţul de nuntă (cf. Mt 25,10). Să ne gândim la slujitorul necredincios, care în timpul vieţii în loc să-şi facă datoria, a mâncat şi a băut, iar când aştepta răsplata, Dumnezeu l-a exclus din împărăţia sa (cf. Lc 12,45-46). Să ne gândim la invitaţii de la nunta fiului de împărat, care fără motive serioase au refuzat invitaţia, dar în ziua cercetării lor au pierdut pe veci prietenia împăratului şi locul rezervat lor de la nunta Fiului său (cf. Lc 14,16-20.24).

Toţi cei care s-au pierdut atunci, toţi cei care s-au pierdut de atunci până acum şi toţi cei care se vor pierde până la venirea lui Isus de-a doua, au fost cuprinşi în planul lui Dumnezeu de mântuire a tuturor oamenilor; însă ei au refuzat acest plan divin, crezând că ei posedă planuri mai bune de mântuire. Singurul plan de mântuire, bun, sfânt şi sigur, este planul lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. La sfârşit, când ochii inimii oamenilor se vor deschide şi vor vedea limpede că planurile lor de mântuire nu au fost bune, "mulţi vor căuta să intre în împărăţia cerurilor, dar nu vor putea, pentru că Stăpânul va încuia uşa (cf. Lc 13,25). De aceea sfântul Paul şi toţi sfinţii s-au străduit ca mereu să fie gata, adică să fie mereu aflaţi în Cristos (cf. Fil 3,9).

Iată şi o istorioară biblică care explică cum unii dintre cei din urmă vor fi primii, iar cei dintâi vor fi ultimii (cf. Lc 13,30). Se spune că de poarta redeschisă a paradisului se apropiau doi călători. Toţi sfinţii şi îngerii cerului au strigat de bucurie. Isus, Fiul Tatălui, se întorcea acasă. Cu el se puteau întoarce toţi fiii pierduţi. Dar Isus, se întorcea însoţit numai de unul singur, care nu era din cei aşteptaţi de sfinţi. Era un tâlhar, era tâlharul convertit la cruce (cf. Lc 23,43). El era unul dintre cei socotiţi a fi cei din urmă, dar iată că a ajuns cel dintâi în cer, căci i-a cerut lui Isus mântuirea sa. Cine caută astăzi să fie socotit cel dintâi, să se aştepte la surprize în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mt 23,6; Mc 12,39; Lc 20,46). Cine intră sub stăpânirea lui Dumnezeu acum (cf. 2Cor 6,2), acela va avea un loc la masa împărăţiei (cf. 1Cor 15,28). La intrarea în împărăţia lui Dumnezeu nu sunt nici privilegii pentru unii şi nici obstacole. Dumnezeu ne iubeşte pe toţi fără deosebire. Aceste este mesajul lecturilor de astăzi. Acesta este şi mesajul Anului Milostivirii în care ne aflăm.

Totul depinde de noi, care putem primi sau refuza mântuirea, care putem netezi sau denivela şi drumul altora. Toţi cei care merg pe urmele Domnului netezesc cărarea credinţei pentru fraţii lor. Cei care nu-l urmează pe Isus creează obstacole pe calea mântuirii pentru fraţii lor.

Un alcoolic care căuta ceva de mâncare la un centru misionar a auzit pentru prima dată în mod explicit despre Isus, ca despre mântuitorul tuturor oamenilor care se recunosc păcătoşi. Atunci el şi-a recunoscut păcatele, a cerut iertare şi mântuire de la Isus, a primit Botezul şi s-a pus la lucru pentru împărăţia cerurilor. Timp de 40 de ani s-a îngrijit de alcoolici, cărora le vorbea despre Isus şi de mântuirea sa de la cruce, dacă lasă păcatul. Şi a reuşit aproape în totalitatea cazurilor. Iată cum cei din urmă ajung cei dintâi, cum cei fără şansă primesc mântuirea.

Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit să audă (cf. Mt 13,43).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 18.