Video-mesaj al Sfântului Părinte cu ocazia celebrării Jubileului extraordinar al Milostivirii în continentul american (Bogotá, 27-30 august 2016)

A început astăzi, 27 august 2016, la Bogotá, în Columbia, o celebrare jubiliară pentru continentul american, promovată de Consiliul Episcopal Latinoamerican (CELAM) şi de Comisia Pontificală pentru America Latină (CAL), cu colaborarea episcopatelor din Statele Unite şi Canada. Iau parte la eveniment episcopi, preoţi, călugări şi laici din cele 22 de ţări din America Latină şi din Caraibe, împreună cu delegaţi din Canada şi din Statele Unite şi reprezentanţi ai Sfântului Scaun. Sfântul Părinte a înregistrat pentru această ocazie un video-mesaj, transmis la deschiderea congresului la ora 9.00 astăzi (ora de la Bogotá). Prezentăm în continuare textul video-mesajului:

Apreciez iniţiativa CELAM şi a CAL, în contact cu episcopatele din Statele Unite şi din Canada - îmi aminteşte de Sinodul Americii - care a permis să se celebreze Jubileul Milostivirii ca un continent. Mă bucură să ştiu că au putut să participe toate ţările din America. În faţa atâtor tentative de fragmentare, de diviziune şi de ciocnire între popoarele noastre, aceste instanţe ne ajută să deschidem orizonturi şi să ne strângem mai mult şi de mai multe ori mâna; un mare semn care ne încurajează în speranţă.

Pentru a începe, îmi revin în minte cuvintele apostolului Paul adresate discipolului său preaiubit: "Îi mulţumesc lui Cristos Isus Domnul nostru care m-a întărit pentru că m-a găsit vrednic de încredere rânduindu-mă în slujirea deşi mai întâi am fost un defăimător, un persecutor şi un insultător, dar am găsit îndurare, căci, în necredinţa mea, o făceam din neştiinţă. Însă harul Domnului nostru s-a revărsat din plin împreună cu credinţa şi iubirea care sunt în Cristos Isus. Vrednic de crezut şi de primit cu toată încrederea este cuvântul: «Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi», între care eu sunt primul, însă de aceea am găsit îndurare pentru ca Cristos Isus să-şi arate mai întâi în mine toată îndelunga lui răbdare" (1Tim 1,12-16).

Asta îi spune lui Timotei în prima sa scrisoare, capitolul întâi, versetele 12-16. Şi, spunându-i lui, vrea s-o spună fiecăruia dintre noi. Cuvinte care sunt o invitaţie, ba chiar aş spune că sunt o provocare. Cuvinte care vor să-l determine pe Timotei, şi pe toţi cei care le vor asculta în decursul istoriei, să acţioneze. Sunt cuvinte în faţa cărora nu rămânem indiferenţi, dimpotrivă, pun în mişcare toate dinamica noastră personală.

Şi Paul spune asta clar: Isus Cristos a venit în lume pentru a-i mântui pe păcătoşi, iar el se consideră cel mai rău. Are o conştiinţă clară despre ceea ce este, nu ascunde trecutul său şi nici prezentul său. Dar această descriere despre el însuşi nu o face nici pentru a se învinovăţi nici pentru a se justifica, şi nici pentru a se preamări de condiţia sa. Este începutul scrisorii, deja în versetele precedente i-a recomandat lui Timotei să nu dea atenţie "miturilor şi genealogiilor fără capăt", "discursurilor fără sens", avertizând că toate se termină în controverse, în ciocniri. Important nu este - aşa cum am putea crede la prima vedere - faptul că este păcătos, ci ca Timotei, şi cu el fiecare dintre noi, să se poată pune în aceeaşi sintonie. În termeni fotbalistici, am putea spune: pune mingea la centru pentru ca altul s-o lovească. Ne "pasează mingea" pentru ca să putem împărtăşi însăşi experienţa sa: în pofida tuturor păcatelor mele "am găsit îndurare".

Avem oportunitatea de a fi aici, pentru ca să putem spune cu Paul: am găsit îndurare. În mijlocul păcatelor noastre, al limitelor noastre, al micimilor noastre; în mijlocul multiplelor noastre căderi, Isus Cristos ne-a văzut, s-a apropiat, ne-a dat mâna şi a folosit milostivire faţă de noi. Faţă de cine? Faţă de mine, faţă de tine, faţă de tine, faţă de tine, faţă de toţi. Fiecare dintre noi va putea să-şi aducă aminte, reparcurgând toată dăţile în care Domnul l-a văzut, l-a privit, s-a apropiat de el şi l-a tratat cu milostivire. Toate dăţile în care Domnul s-a încrezut din nou în el, a pariat din nou pe el (cf. Ez 16). Îmi revine în minte capitolul 16 din Ezechiel, acea neîncetare a Domnului de a privi asupra fiecăruia dintre noi. Şi asta numeşte Paul învăţătură sigură - curios! - aceasta este învăţătură sigură: a folosit milostivire faţă de noi. Acesta este pilonul principal al Scrisorii către Timotei. În actualul context jubiliar ce vine ne face să ne întoarcem asupra acestui adevăr, să medităm cum Domnul în decursul vieţii noastre s-a apropiat de noi şi a folosit milostivire faţă de noi, să punem în centru amintirea păcatului nostru şi nu a presupuselor noastre succese, să creştem într-o conştiinţă umilă şi nu culpabilă a istoriei noastre de distanţe - a noastră, nu a altuia, nu a aceluia care este lângă noi, şi cu atât mai puţin aceea a poporului nostru - şi să ne uimim din nou de milostivirea lui Dumnezeu. Acesta este cuvântul sigur, este învăţătura sigură şi nu cuvinte goale.

Există o particularitate în textul pe care aş vrea s-o împărtăşesc cu voi. Paul nu spune: "Domnul mi-a vorbit sau mi-a spus", "Domnul mi-a arătat sau m-a făcut să învăţ". Spune: "m-a tratat". Pentru Paul raportul său cu Isus este pecetluit de modul în care l-a tratat. Departe de a fi o idee, o dorinţă, o teorie - şi chiar o ideologie - milostivirea este un mod concret de "a atinge" fragilitatea, de a se lega cu alţii, de a ne apropia între noi. Este o manieră concretă de a ne întruchipa în persoanele care se află "într-o perioadă urâtă". Este o acţiune care ne face să dăm ceea ce este mai bun din noi pentru ca alţii să se simtă trataţi în aşa fel încât să poată simţi că în viaţa lor încă n-a fost spus ultimul cuvânt. Trataţi în aşa fel încât acela care s-a simţit strivit de povara propriilor păcate să simtă uşurarea unei noi posibilităţi. Departe de a fi o frază frumoasă, este acţiunea concretă cu care Dumnezeu vrea să se relaţioneze cu fiii săi. Paul foloseşte aici cuvântul pasiv şi - scuzaţi pedanteria acestei referinţe un pic căutate - timpul aorist - scuzaţi traducerea un pic referenţială - dar s-ar putea spune foarte bine "am fost milostivit". Cuvântul pasiv îl pune pe Paul în condiţia de receptor al acţiunii altuia; el nu face altceva decât să se lase milostivit. Aoristul din original ne aminteşte că în el acea experienţă a avut loc într-un moment precis pe care şi-l aminteşte, pentru care este recunoscător şi pe care-l sărbătoreşte.

Dumnezeul lui Paul generează mişcarea care merge de la inimă la mâini, mişcarea celui căruia nu-i este frică să se apropie, nu-i este frică să atingă, să mângâie; şi toate acestea fără să se scandalizeze, fără să condamne, fără să excludă pe nimeni. O acţiune care se face trup în viaţa persoanelor.

A înţelege şi a accepta ceea ce Dumnezeu face pentru noi - un Dumnezeu care nu se gândeşte, nu iubeşte şi nu acţionează mişcat de frică, ci pentru că are încredere în noi şi aşteaptă transformarea noastră - trebuie probabil să fie criteriul nostru hermeneutic, modul nostru de a acţiona: "mergi şi fă şi tu la fel" (Lc 10,37). Atunci modul nostru de a acţiona faţă de ceilalţi nu va fi niciodată o acţiune bazată pe frică ci pe speranţa pe care El o are în transformarea noastră. Şi întreb: speranţă de transformare sau frică? O acţiune bazată pe frică singurul lucru pe care-l obţine este să separe, să despartă, să vrea să distingă cu precizie chirurgicală o parte de alta, să construiască siguranţe false, deci să construiască ţarcuri. O acţiune bazată pe speranţă de transformare, pe convertire, încurajează, stimulează, priveşte la ziua de mâine, generează spaţii de oportunitate, determină. O acţiune bazată pe frică este o acţiune care pune accentul pe vină, pe pedeapsă, pe acel "ai greşit". O acţiune bazată pe speranţă de transformare pune accentul pe încredere, pe învăţare, pe ridicare; pe căutarea întotdeauna de a genera noi oportunităţi. De câte ori? De şaptezeci de ori câte şapte. De aceea atitudinea milostivă trezeşte mereu creativitatea. Pune accentul pe faţa persoanei, pe viaţa sa, pe istoria sa, pe cotidianitatea sa. Nu se leagă cu un model sau cu o reţetă, ci are libertatea sănătoasă a spiritului de a căuta ceea ce este mai bun pentru celălalt, în modul în care persoana poate înţelege asta. Şi acest lucru activează toată priceperea noastră, ne face să ieşim din ţarcul nostru. Nu sunt niciodată discursuri fără sens - cu cuvintele lui Paul - care ne prind în controverse fără sfârşit. Acţiunea bazată pe speranţa de transformare este o inteligenţă neliniştită care face să palpite inima şi dă urgenţă mâinilor noastre. Palpitare inimii şi urgenţă mâinilor noastre. Drumul care merge de la inimă la mâini.

Văzându-l pe Dumnezeu acţionând astfel, ni se poate întâmpla ceea ce i s-a întâmplat fiului mai mare din parabola tatălui milostiv: ne scandalizăm pentru tratamentul pe care tatăl îl rezervă fiului mai mic care se întoarce. Ne scandalizăm pentru că l-a primit cu braţele deschise, pentru că l-a tratat cu duioşie şi l-a îmbrăcat cu hainele cele mai bune, pentru că era atât de murdar. Ne scandalizăm pentru că văzându-l că se întoarce, l-a sărutat şi a făcut sărbătoare. Ne scandalizăm pentru că nu l-a pedepsit, ci l-a tratat pentru ceea ce era: un fiu.

Începem să ne scandalizăm - ni se întâmplă nouă tuturor, este ca un proces, nu-i aşa? - începem să ne scandalizăm când apare Alzheimer-ul spiritual; când uităm cum ne-a tratat Domnul, când începem să judecăm şi să împărţim societatea. Ne invadează o logică separatistă care, fără a ne da seama, ne face să fracturăm şi mai mult realitatea noastră socială şi comunitară. Fracturăm prezentul construind "facţiuni". Există facţiunea celor buni şi aceea a celor răi, aceea a sfinţilor şi aceea a păcătoşilor. Această pierdere a amintirii ne face încet-încet să uităm realitatea cea mai bogată pe care o avem şi învăţătura cea mai clară de apărat. Realitatea cea mai bogată şi învăţătura cea mai clară. Chiar dacă suntem păcătoşi, Domnul n-a încetat să ne trateze cu milostivire. Paul n-a încetat niciodată să-şi amintească de faptul că el era de cealaltă parte, că a fost ales ultimul, ca rodul unui avort. Milostivirea nu este o "teorie de scos de teacă": "Ah, acum este la modă să vorbim despre milostivire pentru acest jubileu şi, ei bine, să respectăm moda". Nu, nu este o teorie de scos din teacă pentru ca să fie aplaudată condescendenţa noastră, ci este o istorie de păcat care trebuie amintită. Care? A noastră, a mea, a ta. Şi o iubire care trebuie lăudată. Care? Aceea a lui Dumnezeu, care a folosit milostivire faţă de mine.

Suntem inseraţi într-o cultură fracturată, într-o cultură care respiră rebuturi. O cultură viciată de excluderea a tot ceea ce poate să atenteze împotriva intereselor câtorva. O cultură care lasă de-a lungul drumului feţe de bătrâni, de copii, de minorităţi etnice care sunt văzute ca ameninţări. O cultură care puţin câte puţin promovează comoditatea câtorva cu mărirea suferinţei multora. O cultură care nu ştie să-i însoţească pe tineri în visele lor, narcotizându-i cu promisiuni eterice şi care ascunde amintirea vie a bătrânilor. O cultură care a irosit înţelepciunea popoarelor indigene şi care n-a ştiut să păzească bogăţia pământurilor lor.

Toţi ne dăm seama de asta, ştim că trăim într-o societate rănită, nimeni nu pune asta la îndoială. Trăim într-o societate care sângerează şi preţul rănilor sale de obicei ajung să-l plătească cei mai lipsiţi de apărare. Dar tocmai în această societate, în această cultură ne trimite Domnul. Ne trimite şi ne determină să ducem acolo balsamul prezenţei "sale". Ne trimite cu un singur program: să ne folosim milostivire, să devenim aproapele acelor mii de lipsiţi de apărare care umblă în iubitul nostru pământ american propunând o atitudine diferită. O atitudine nouă, încercând să facem în aşa fel încât modul nostru de a ne relaţiona să se inspire din cel visat de Dumnezeu, din cel realizat de Dumnezeu. Un mod de a trata bazat pe amintirea faptului că toţi venim din locuri îndepărtate, ca Abraham, şi toţi am fost conduşi afară din locuri de sclavie, ca poporul lui Israel.

Continuă să răsune în noi toată experienţa trăită la Aparecida şi invitaţia de a reînnoi starea noastră de discipoli misionari. Mulţi dintre noi au vorbit despre ucenicie, mulţi dintre noi s-au întrebat despre modul de a promova o cateheză a uceniciei şi misionară. Paul ne dă o cheie interesantă: atitudinea milostivă. Ne aminteşte că ceea ce a făcut din el un apostol a fost această atitudine, modul în care Dumnezeu s-a apropiat de viaţa sa: "a folosit milostivire faţă de mine". Ceea ce l-a făcut discipol a fost încrederea pe care Dumnezeu a avut-o în el în pofida multelor sale păcate. Şi acest lucru ne aminteşte că putem avea cele mai bune planuri, cele mai bune proiecte şi teorii în gândirea realităţii noastre, dar dacă ne lipseşte această "atitudine milostivă", pastoraţia noastră va rămâne ruptă la jumătatea drumului.

În aceasta se pun în joc cateheza noastră, seminariile noastre - îi învăţăm pe seminariştii noştri acest mod de a trata cu milostivire? -, organizarea noastră parohială şi pastoraţia noastră. În aceasta se pun în joc acţiunea noastră misionară şi planurile noastre pastorale. În aceasta se pun în joc reuniunile noastre prezbiterale şi chiar şi modul nostru de a face teologie: în a învăţa să avem o atitudine milostivă, un mod de a ne relaţiona pe care zi după zi trebuie să-l cerem - pentru că este un har -, pe care zi după zi suntem invitaţi să-l învăţăm. O atitudine milostivă între noi episcopi, preoţi şi laici. Suntem în teorie "misionari ai milostivirii" şi de multe ori ştim mai mult despre "tratamente rele" decât despre tratamente bune. De câte ori am uitat în seminariile noastre să promovăm, să însoţim şi să stimulăm o pedagogie a milostivirii şi că inima pastoraţiei este atitudinea milostivă. Păstori care să ştie să trateze şi nu să maltrateze. Vă cer cu rugăminte: păstori care să ştie să trateze şi nu să maltrateze.

Astăzi în mod deosebit suntem invitaţi la o atitudine milostivă faţă de sfântul popor credincios al lui Dumnezeu - pe care-l ştie bine că este milostiv pentru că îşi aduce aminte -, faţă de persoanele care se apropie de comunităţile noastre, cu rănile lor, durerile lor şi plăgile lor. Şi chiar cu oamenii care se apropie de comunităţile noastre şi care merg răniţi de-a lungul drumurilor istoriei, sperând să primească acest tratament milostiv. Milostivirea se învaţă cu experienţa - în noi înainte de toate - ca în Paul: el a arătat toată milostivirea sa. Se învaţă simţind că Dumnezeu continuă să aibă încredere în noi şi continuă să ne invite să fim misionarii săi, continuă să ne trimită pentru ca să-i tratăm pe fraţii noştri în acelaşi mod în care ne tratează El, în care ne-a tratat El, şi fiecare dintre noi cunoaşte propria istorie, poate merge acolo şi să-şi amintească. Milostivirea se învaţă, pentru că Tatăl continuă să ne ierte. Există deja prea multă suferinţă în viaţa popoarelor noastre pentru ca să mai adăugăm altele noi. A învăţa să tratăm cu milostivire înseamnă a învăţa de la Învăţătorul să ne apropiem, fără a ne fi frică de cei care au fost rebutaţi sau care sunt "pătaţi" şi marcaţi de păcat. A învăţa să dăm mâna celui care a căzut, fără a ne fi frică de comentarii. Orice atitudine nemilostivă, oricât de corectă ar apărea, ajunge să devină maltratare. Priceperea va fi în potenţarea drumurilor de speranţă, acelea care privilegiază atitudinea bună şi fac să strălucească milostivirea.

Iubiţi fraţi, această întâlnire nu este un congres, un meeting, un seminar sau o conferinţă. Această întâlnire a noastră este o celebrare: am fost invitaţi să celebrăm modul în care Dumnezeu îl tratează pe fiecare dintre noi şi pe poporul său. De aceea cred că este momentul potrivit să spunem împreună: "Doamne, m-am lăsat înşelat, în mii de maniere am fugit de iubirea ta, însă sunt aici încă o dată pentru a reînnoi alianţa mea cu tine. Am nevoie de tine. Răscumpără-mă din nou, Doamne, acceptă-mă încă o dată în braţele tale răscumpărătoare" (Evangelii gaudium, nr. 3).

Să mulţumim, aşa cum face Paul cu Timotei, pentru că Dumnezeu ne încredinţează nouă misiunea de a repeta cu poporul său enormele gesturi de milostivire pe care El le-a avut şi le are faţă de noi şi pentru ca această întâlnire să ne ajute să ieşim întăriţi în convingerea de a transmite bucuria dulce şi reconfortantă a Evangheliei milostivirii.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 5.