Reflecţie la duminica a 22-a de peste an - Anul C - 2016

"Dumnezeu este preamărit de cei smeriţi" (cf. Sir 3,20)

Isus "s-a coborât" din cer pe pământ din marea sa iubire faţă noi (cf. In 3,16); s-a coborât pentru a distruge lucrările diavolului şi pentru a ne mântui (cf. 1In 3,8); şi acum urcă la Ierusalim pentru suprema sa coborâre, căci va coborî până în tainiţele morţii, până în măruntaiele pământului şi până în adâncurile infernului, pentru a-i putea ridica din toate aceste locuri pe oamenii căzuţi, care sunt: iubiţii Tatălui ceresc, iubiţii Duhului Sfânt şi iubiţii săi. Până unde i-a coborât satana pe oamenii destinaţi înălţimilor paradisului, până acolo a coborât Dumnezeu din iubire ca să-i ridice.

Isus le cere astăzi tuturor oamenilor care îl urmează pe drumul Calvarului, drum aparent în urcare, dar în realitate un drum de coborâre, să fie smeriţi, căci sunt plămădiţi din pământ (cf. Gen 3,19), dar mai ales pentru că întreaga Sfântă Treime este "coborâtă" la ei pe pământ, pentru că întreaga Sfântă Treime "va rămâne" cu ei pe pământ până ce şi ultimul om va fi mântuit. De aceea omul care vrea să-l întâlnească pe Dumnezeu în timpul de acum, trebuie să se smerească, trebuie să coboare până la pământul din care a fost luat, pentru că şi Dumnezeu a coborât acolo.

Hesiod (sec VIII îC), un poet epic grec, considerat a fi, după Homer, cel mai vechi scriitor al Greciei, redă în mod genial taina puterii smereniei, în poemul său genealogic al divinităţilor elene, numit "Teogonia". În acest poem epic, el ne vorbeşte despre un anume Anteu, un gigant, fiu al zeiţei Geea (Pământul). Acesta era invincibil, deoarece ori de câte ori atingea pământul, trupul său matern, căpăta noi puteri. Ştiind acest secret, în timpul unei lupte, Hercules l-a sugrumat ţinându-l suspendat în aer. Iată aici în tactica lui Hercules, tactica diavolului faţă de copiii lui Dumnezeu, giganţii şi coroana creaţiei sale. Prin mândrie, prin înălţare deşartă, diavolul ne depărtează pe noi, oamenii, de pământul de unde am fost luaţi, dar în mod deosebit de Dumnezeu care a coborât până la noi.

Mândria, mărirea deşartă şi înălţarea de sine, au fost şi sunt foarte periculoase de la începutul până la sfârşitul lumii, căci sunt capcanele prin care diavolul îi amăgeşte oameni pe calea pierderii adevăratei măriri şi îi conduce spre ruina veşnică. Iată câteva exemple concludente:

Adam şi Eva, când diavolul i-a amăgit să se "înalţe" până la "a fi ca Dumnezeu", practic i-a amăgit să se "îndepărteze" de Dumnezeu care era coborât la ei. Şi, depărtaţi de Dumnezeu care coborâse la ei, au putut fi loviţi din plin de satana. Au putut fi otrăviţi cu boli, cu trude şi cu moartea; aşa au putut fi jefuiţi de toate darurile primite de la Dumnezeu (cf. Gen 3,10-19); şi aşa au putut fi umiliţi în chipul cel mai crunt, ei care erau "giganţii şi coroana creaţiei", ei care purtau "chipul şi asemănarea cu Dumnezeu" (cf. Gen 1,26-27), ei care urmau "să fie ca Dumnezeu", prin ascultarea de Dumnezeu (cf. 1In 3,2).

Apoi amintesc de oamenii de la "Turnul Babel". Aceştia, urmând logica "înălţării de sine", logica înşelătoare a diavolului, când credeau că au urcat, atunci au coborât, când credeau că şi-au făcut un nume, atunci şi l-au pierdut, când credeau că vor rămâne statorniciţi într-un loc, atunci au fost risipiţi, când credeau că se înţeleg mai bine, atunci nu s-au mai înţeles deloc (cf. Gen 11,1-9). Pentru ce toate acestea? Pentru că înălţarea de sine înseamnă îndepărtare de Dumnezeu şi de gloria lui.

Apoi amintesc de regele Saul care plin de mândrie a voit să-şi atribuie sieşi victoria asupra amaleciţilor şi nu Domnului care i-a dat-o. Prin aceasta atât de mult s-a îndepărtat de Dumnezeu, încât, în scurt timp, şi-a pierdut şi domnia şi viaţa (cf. 1Sam 15,1-16,13).

Mai amintesc şi de regele Baltazar al Babilonului, care, voind să se mândrească, a băut vin din vasele sfinte furate de tatăl său din templul din Ierusalim. Prin această faptă s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu, încât, în aceeaşi noapte a fost numărat, cântărit, împărţit şi ucis de forţele potrivnice (cf. Dan 5,1-31).

În schimb, smerenia este foarte bună mereu, căci ea înseamnă apropiere de Dumnezeu şi înălţare prin puterea lui. Iată iarăşi câteva exemple:

Abraham, pentru că s-a recunoscut în faţa lui Dumnezeu ceea ce este, "praf şi cenuşă" (cf. Gen 18,27), Dumnezeu l-a înălţat atât de mult că făcut l-a făcut strămoşul unui popor mare (cf. Gen 22,17) şi i-a biruinţă în toate acţiunile sale.

Regele David, când a trebuit să mute arca alianţei din casa levitului Obed-Edom, din Baale-Iuda, la Ierusalim, s-a dezbrăcat de hainele regeşti şi s-a îmbrăcat în haine simple de in, semnul harului divin şi aşa a dansat în faţa arcei Domnului de la Baale-Iuda până la Ierusalim (cf. 2Sam 6,14). Micol, soţia lui David, fata lui Saul, văzându-l cum s-a smerit în faţa Domnului şi a oamenilor, l-a dispreţuit în inima ei. Dar el s-a bucurat că a putut să se smerească în faţa cerului şi a oamenilor, pentru ca Dumnezeu să-l înalţe şi mai mult în faţa sa în faţa poporului (cf. 2Sam 6,21-22). Dumnezeu numai celor smeriţi le dă harul şi puterea sa (cf. 1Pt 5,5).

Să n-o uităm nici pe Fecioara Maria, cea "plină de har" şi vizitată de "îngerii cerului" (cf. Lc 1,28). Pentru că ea s-a socotit pe sine "roaba Domnului" (cf. Lc 1,38), Dumnezeu înălţat-o la demnitate de "Mama lui Mesia" şi de "Icoana Bisericii sale" (cf. Lc 1,31-33; LG 68).

Dumnezeu îi înalţă pe cei smeriţi încă din această viaţă, şi îi aşază alături de Abraham, de David, de Sfânta Fecioară Maria, sfântul Iosif şi de toţi aleşii săi smeriţi. Iată două exemple:

Într-o mănăstire de femei trăia o soră smerită cu numele de Bengaria, pe care, pentru că mereu alegea să facă lucrurile cele mai umile, multe din surori o dispreţuiau. Dar murind sora superioară şi trebuind să aleagă o alta, cum toate doreau să fie ele alese, fiecare au votat-o pe Bengaria cea simplă şi smerită, gândind că nimeni n-o s-o mai voteze. Dar, surpriză, toate au votat-o pe Bengaria şi astfel Dumnezeu a înălţat-o din această viaţă. Aşa cum spune Maria, Dumnezeu îi înalţă pe cei smeriţi (cf. Lc 1,52).

În viaţa sfântului Ignaţiu de Loyola (1491-1556) se citeşte că, mergând odată cu preotul Diego Lainez de la Veneţia la Padova, fiind atât de prost îmbrăcaţi, un ciobănaş văzându-i a început a-i ocărî şi să râdă de hainele lor peticite. Zâmbind, Ignaţiu s-a oprit pentru ca acel ciobănaş să-şi poată continua recitalul. Diego Lainez, supărat, l-a întrebat pe Ignaţiu de ce s-a oprit şi nu-şi mai continuă drumul? Sfântul Ignaţiu i-a răspuns: "De ce să-l lipsim pe acest băiat de plăcerea de a ne ocărî şi de a râde de noi?" Sfântul Ignaţiu primea ocările cu mai multă plăcere decât primesc alţii laudele. Ignaţiu a înţeles bine misterul umilinţei prin care Dumnezeu înalţă pe orice om. Şi ce mult l-a înălţat Domnul pe Ignaţiu!

Acum înţelegem mai bine cuvintele înţeleptului din prima lectură: "Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului! Căci mare este puterea Domnului şi el este glorificat de către cei umili" (Sir 3,18.20). La această lumină la care au ajuns chiar cei din Vechil Testament şi chiar unii dintre păgâni, trebuie să ajungă şi orice om care doreşte mântuirea. Spicul cu rod care este mereu "plecat spre pământ", este simbolul omului smerit binecuvântat de Dumnezeu.

Dar, adevărata smerenie o vedem la persoanele divine care "s-au coborât" până la omul păcătos spre a-l mântui. Şi parcă pentru a nu-i deranja ochii săi bolnavi de păcat: Tatăl ceresc şi-a ascuns divinitatea într-un nor (cf. Lc 9,35); Duhul Sfânt şi-a ascuns divinitatea sub chipul unui porumbel (cf. Mt 3,16); iar Fiul şi-a ascuns divinitate sub un trup omenesc (cf. In 1,14): Apropo de "coborârea Fiului", acesta pentru a ne mântui: deşi era bogat, a ales sărăcia (cf. 2Cor 8,9); deşi era rege veşnic, a ales slujirea (cf. Mc 10,45); deşi era înţelepciunea a ales crucea (cf. Evr 12,2); deşi era Dumnezeu puternic, a ales anonimatul (cf. Mt 8,4; Mc 1,44); deşi era viaţa, a ales moartea (cf. In 15,13).

Evanghelia de astăzi ne spune că un fariseu care împreună cu prietenii săi dorea căderea, prinderea în capcană, umilirea, condamnarea şi moartea lui Isus, l-a invitat în mod perfid la masă. Isus, deşi ştia foarte bine intenţiile lor, pentru că era în drum spre Calvar, pentru că era pe drumul mântuirii tuturor oamenilor, a acceptat invitaţia provocatoare şi a intrat în casa fariseului. Aici a văzut înşelăciunea diavolului în toată grozăvia ei, căci toţi căutau locurile dintâi şi mărirea deşartă. Atunci Isus le-a spus la toţi cei adunaţi acolo că drumul spre adevărata mărire este smerenia, alegerea locului din urmă, de aceea şi Fiul lui Dumnezeu a venit smerit şi a ales locul cel din urmă. Aici, Isus ne spune şi nouă, celor de astăzi, să căutăm locurile cele din urmă, unde deja Dumnezeu, în Cristos şi Duhul Sfânt, s-a coborât pentru a ne mântui (cf. Fil 2,6-11); iar într-un alt loc ne spune să învăţăm de la el să fim blânzi şi smeriţi cu inima (cf. Mt 11,29), căci adevărata înălţare vine prin coborâre.

Aici mai fac un mic comentariu şi spun din Biblie că Dumnezeu nu-şi împarte slava cu nimeni (cf. Is 48,11). Dar Dumnezeu are un plan veşnic conform căruia el îşi va împărţi slava cu omul smerit care va primi mântuirea sa prin Cristos şi Duhul Sfânt (cf In 17,22.24; 1In 3,2). Diavolul, ştiind aceasta, a făcut şi el un plan, nu de mântuire ci de amăgire, un plan diabolic de înşelare şi de pierzare, un plan prin care să-l piardă pe om şi să-l lipsească de slava lui Dumnezeu pregătită lui (cf. Is 14,12-15).

Aici mai spun că, la izgonirea diavolilor din cer, aceştia nu numai că au lăsat locurile lor goale din cer, ci le-au şi devastat din răutate şi răzbunare. Aşa că aceste locuri din cer trebuie umplute şi refăcute. De aceea, Dumnezeu, până la refacerea locurile devastate din cer, s-a coborât pe pământ ca să-i plămădească din ţărână pe viitorii ocupanţi ai locurilor rămase goale din cer (cf. Ap 12,7-8). În acest sens Dumnezeu s-a coborât din cer pe pământ pentru a crea un paradis provizoriu până ce va fi refăcut cel adevărat, pentru a-l pune acolo pe omul plămădit din ţărână, pe omul creat "după chipul şi asemănarea sa" (Gen 1,26-27), pe omul care va primi slava sa şi va ocupa locurile libere din cer. Astfel că Dumnezeu în timp ce lucra la refacerea locurilor distruse de diavoli în cer (cf. In 5,17), lucra şi la desăvârşirea omul plămădit din ţărână şi vorbea cu el în vederea slavei veşnice care îi era pregătită (cf. Gen 3,8). În tot acest timp omul trebuia să asculte de poruncile lui Dumnezeu.

Şi cum Dumnezeu l-a creat liber pe omul căruia trebuia să-i împărtăşească slava divină, el i-a respectat libertatea chiar şi atunci când el a folosit-o rău. Şi aşa face Dumnezeu cu orice om. Diavolul ştiind aceasta, el care avea ca scop distrugerea lucrărilor lui Dumnezeu, profitând de libertatea omului de a alege, prin dubla sa ispită, cea a mândriei şi a neascultării de Dumnezeu (cf. Gen 3,4-5), l-a înşelat pe om să se facă el singur ca "ca Dumnezeu", fără să mai aştepte să fie făcut de Dumnezeu asemenea lui (cf. Gen 2,17). Reuşind în planul său, diavolul l-a atras pe om pe cel mai periculos drum posibil, pe drumul depărtării de Dumnezeu care era coborât la el. Mai exact, prin reuşita lui, diavolul l-a atras pe om pe drumul căderii, pe drumul jefuirii de toate darurile primite, pe drumul suferinţei şi al morţii, pe drumul pierderii fericirii de aici şi a fericirii din cer, unde urma să intre în scurt timp pe calea ascultării. Astfel omul din vice rege al creaţiei, a ajuns sclavul satanei golit de orice bun şi un supus al legilor suferinţei, al morţii şi al pierzării veşnice.

În afară de aceste pierderi, oamenii amăgiţi de diavol, prin neascultarea de Dumnezeu şi prin graba de "a fi ca Dumnezeu", fără Dumnezeu şi înainte de vreme (cf. 1In 3,2), au întârziat fericirea lor şi a tuturor urmaşilor lor, cu mii şi mii de ani, timp în care oamenii au trăit şi trăiesc încă în trudă, suferinţă şi moarte (cf. Gen 3,11-19). Ba mai mult, ei au făcut să moară pentru mântuirea lor, însuşi Fiul lui Dumnezeu (cf. Evr 2,14-15).

Şi acum cuget şi spun: dacă Dumnezeu era "coborât" la omul pe care l-a creat din "ţărână" în paradisul pământesc, cu atât mai mult Dumnezeu este "coborât" acum la omul este căzut în trudă, suferinţă, moarte şi pierzare veşnică, la omul care trebuie să primească mântuirea prin suferinţa, moartea şi învierea Fiului lui său, care a spus: "Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Mt 28,20).

Dar Isus are un cuvânt mântuitor şi pentru fariseul gazdă. Dacă pe invitaţi i-a învăţat cum să-şi aleagă locurile, pe stăpânul casei îl învaţă cum să-şi aleagă invitaţii. Conform Bibliei, săracii au fost şi vor fi totdeauna preferaţii lui Dumnezeu. De aceea, psalmul responsorial de astăzi ne spune că Dumnezeu îi ocroteşte, le poartă de grijă şi îi apără (cf. Ps 68,6-11).

Tot Biblia ne spune că orice lucru are o plată, fie aici, pe pământ, fie dincolo, în viaţa veşnică, depinde de fiecare om unde alege să o primească (cf. Mt 6,1-6.17-18). Fariseul alesese slava de aici, de aceea a găsit de cuviinţă să-i invite la masa sa pe vecinii bogaţi, ca să fie lăudat de ei şi ca să fie şi el invitat de către ei, şi aşa să o ducă din ospăţ în ospăţ, ca bogatul pierdut din evanghele (cf. Lc 16,19). Şi pentru că alegerea fariseului ducea la pierzare sigură, ca şi pentru bogatul care benchetuia în fiecare zi, Isus îi spune cu bunătate acestuia că, atunci când dă un ospăţ, să-i invite mai întâi pe săraci, prietenii iubiţi ai lui Dumnezeu, pentru care el a zidit împărăţia cerurilor (cf. Mt 5,3; Lc 6,20; 16,9; Iac 2,5). Căci, "umilindu-se" şi invitându-i pe săraci, îl invita pe însuşi Dumnezeu (cf. Prov 19,17). Iar cum săracii nu aveau cum să-i plătească în lumea aceasta, le va plăti însuşi Dumnezeu cu vârf şi îndesat în ziua de pe urmă (cf. Lc 6,38), adică îi va răsplăti cu mântuirea (cf. Lc 14,12-14). Iar săracii pe care i-a miluit acum, la sfârşit îl vor primi în lăcaşurile veşnice zidite special de Dumnezeu pentru ei (cf. Lc 16,9; Iac 2,5).

Lectura a doua de astăzi ne aminteşte că pe pământ suntem într-un nou exod, aşa cum vechiul popor rob în Egipt a fost şi el într-un lung exod. Dacă "primul exod", cel condus de Moise din Egipt în Canaan, a avut ca notă teama şi moartea (cf. Ex 20,19), căci mulţi s-au răzvrătit şi astfel numai în ziua viţelului de aur, au murit 3.000 de oameni (cf. Ex 32,28) şi apoi au tot murit până ce au rămas numai doi, Caleb şi Iosue (cf. Num 14,30). La cel de "al doilea exod", cel condus de Isus, de pe pământ la paradis, datorită lucrării sale de la cruce şi a convertirii oamenilor prin puterea Duhului Sfânt, s-au întâmplat numai minuni de har, salvând numai în prima zi de Rusalii 3.000 de suflete (cf. Fap 2,41) şi continuând până la salvarea unei mulţimi mari (Ap 7,9).

Noi, umilindu-ne şi apropiindu-ne de Isus coborât la noi, primindu-l şi slujindu-l în cei săraci şi dispreţuiţi de oameni, dar iubiţi de el, ne apropiem de mântuirea promisă, ne apropiem de muntele Sion, de cetatea Dumnezeului cel viu, de Ierusalimul ceresc, de zecile de mii de îngeri în sărbătoare, de comunitatea întâilor-născuţi înscrişi în ceruri, de Dumnezeu judecătorul tuturor, de sufletele celor drepţi duşi la desăvârşire de Isus, mijlocitorul noii alianţe (cf. Evr 12,22-24).

De aceea, sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859) spunea că umilinţa este pentru noi ceea ce este sfoara pentru bobiţele de la Rozariu, adică ţine legate de noi toate promisiunile făcute de Dumnezeu.

De aceea, Siracide ne spune: "Cu cât vrei să fii mai mare, cu atât să te umileşti mai mult şi vei afla har înaintea Domnului (cf. Sir 3,18), căci toate cele avute sunt darul Domnului (cf. 1Cor 4,7). De aceea, cel care se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat" (cf. Lc 14,11). De aceea, acolo unde intră mândria, acolo vine şi ruşinea căderii (cf. Prov 11,2). De aceea, când voieşti să te înalţi, începe prin a te face cel din urmă şi slujitorul tuturor (cf. Mc 9,35). De aceea când vrei să te înalţi, nu uita că Isus a spus: "Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima" (Mt 11,29).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 10.