Milostivirea în timpul papei Francisc

De Enzo Bianchi

Introducere

La 11 octombrie 1962, deschizând conciliul voit de el, papa Ioan a rostit alocuţiunea pe care după incipit-ul său o cunoaştem cu toţii ca Gaudet Mater Ecclesia, "Se bucură mama Biserică". Este vorba despre un discurs inspirat, profetic, care marchează un înainte şi un după în viaţa Bisericii; un discurs care indica pentru conciliu o cale nouă de parcurs, o cale care nu exprima condamnare, cum se întâmplase în cele douăzeci şi unu de concilii universale celebrate în istorie, ci vestea credinţa cu blândeţe şi milostivire. Este suficient să cităm un fragment din acea vestită alocuţiune:

"Cât priveşte timpul prezent, Mireasa lui Cristos preferă să folosească medicamentul milostivirii în loc să ia în mână armele rigorii; crede că trebuie să se meargă în întâmpinarea necesităţilor de astăzi, expunând mai degrabă cu luminozitate mai mare valoarea învăţături sale decât condamnând... Biserica... vrea să se arate mamă plină de iubire faţă de toţi, duioasă, răbdătoare, mişcată de milostivire şi de bunătate şi faţă de fiii despărţiţi de ea" (7,2.3).

Cu aceste cuvinte, papa Ioan deschidea un nou timp şi punea capăt unei lungi epoci caracterizate de o puternică intransigenţă asumată în apărarea învăţăturii catolice, în propunerea moralei şi în confruntarea polemică dintre Biserică şi societate, dintre catolici şi cei care nu se considerau creştini. Intransigenţă, rigorism şi slujire de condamnare trebuiau să lase locul, după voinţa papei, unei noi situaţii caracterizate de angajarea şi de truda folosirii milostivirii şi a vestirii ei. Conciliul a parcurs acea cale indicată de papa, nu numai neemiţând condamnări, ci căutând reconcilierea cu cei care au trăit rupturi, despărţiri şi conflicte cu Biserica.

Paul al VI-lea a confirmat acest drum întreprins şi, mai ales prin enciclica Ecclesiam suam (6 august 1964), a dat impuls dialogului, dărâmând ziduri şi bastioane, inaugurând curajos acea ascultare a umanităţii necreştine, acel dialog şi acel schimb care au permis, chiar printre multe contradicţii, alergarea Evangheliei (cf. 2Tes 3,1) şi în epoca modernităţii, în zilele noastre.

Oricum era inevitabil ca, în prezenţa revoluţiei culturale la nivel mondial din anii '70 din secolul trecut, în faţa dificultăţilor inedite ale misiunii şi evanghelizării, descoperind urgenţa neaşteptatei "indiferenţe" din partea societăţilor noastre occidentale şi constatând necunoaşterea evidentă a valorilor evanghelice esenţiale, Biserica a reacţionat uneori arătându-se din nou timidă, fricoasă şi tentată de rigoare, cu priviri nostalgice spre timpurile trecute, cele ale "creştinătăţii". Totuşi, prin Ioan Paul al II-lea, îndeosebi graţie enciclicei sale Dives in misericordia (30 noiembrie 1980), şi apoi prin Benedict al XVI-lea, drumul întreprins cu Vatican II nu numai că n-a fost contrastat, ci a primit importante impulsuri teologice.

Şi iată, cu puţin mai mult de trei ani în urmă, succesorul lui Petru ia numele de Francisc şi imediat face să răsune cu un ton nou şi puternic cuvântul "milostivire". Acestea sunt cuvintele sale: "[Trebuie] ascultat glasul Duhului care vorbeşte întregii Biserici în acest timp al nostru, care este tocmai timpul milostivirii. Despre asta sunt sigur... Noi trăim în timpul milostivirii" (Discurs adresat parohilor din Roma, Aula Paul al VI-lea, 6 martie 2014).

În discursurile, în omiliile şi în documentele lui Francisc apar cu frecvenţă termenii "milostivire" şi "duioşie" (biblic sinonime), care devin cuvintele-cheie ale slujirii sale petrine. Tocmai în jurul milostivirii lui Dumnezeu vrea papa Francisc să convoace Biserica, pentru a o îndrepta spre umanitate, pentru ca să se cunoască şi să se experimenteze iubirea Domnului, pentru a o putea trăi zilnic între bărbaţi şi femei, pe pământ. Magisteriul actualului papă este marcat de paradigma milostivirii care inspiră modul său de a vorbi şi de a scrie, dar mai ales gesturile sale, postura sa zilnică.

Or, trebuie recunoscut că vestirea milostivirii făcută de Francisc, milostivire de trăit ca Biserică, scandalizează pe cel care replică: "Aşa e prea mult!"; este contestat de cel care afirmă: "Doctrina nu mai este riguroasă!"; este luat în râs de cel care-l judecă pe papa "un blajin naiv care nu cunoaşte arta puterii". Pe de altă parte pentru mulţi, pentru noi, Francisc, care a venit nu numai de la periferia Bisericii, ci din profundele "interiora Ecclesiae", face să răsune pur şi simplu vestea bună: veste, întocmai, bună, credibilă, de dorit, aşteptată şi simţită ca urgentă pentru consolarea şi speranţa săracilor. Ne obişnuisem cu ideea că milostivirea lui Dumnezeu era un corector pentru dreptatea sa, o proclamare necesară pentru a revărsa un pic de speranţă în cei care erau loviţi de dreptatea teribilă şi de judecata teribilă a Domnului, şi în schimb acum ascultăm din nou noutatea evangheliei, cum o simţeau din gura lui Isus păcătoşii, bolnavii, săracii. Pentru ce acest primat dat de papa Francisc milostivirii faţă de celelalte virtuţi? Pentru că acest primat îi este conferit de Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament şi în afară de asta pentru că papa afirmă că el însuşi a fost ajuns de milostivirea lui Dumnezeu, a trăit asupra sa acea experienţă rezumată în motoul pe care a voit să-l imprime pe stema sa papală: "Miserando atque eligendo", "având milostivire şi alegându-mă" (Beda Venerabilul, Omilii 21), Domnul m-a chemat.

1. Reconciliaţi cu Dumnezeu

Toate Sfintele Scripturi sunt mărturie a unei căutări a omenirii din partea lui Dumnezeu, care a voit-o şi a creat-o, înzestrând-o cu demnitate şi cu libertate extinsă, intangibilă. Din cauza răului care seduce fiinţa umană, o ispiteşte şi o face să cadă ca pradă a sa, Dumnezeu din totdeauna n-o abandonează acestei alienări mortale, ci o caută, îi vine în întâmpinare şi îi oferă darul iubirii sale care n-a dispărut niciodată şi, mai ales, n-a fost meritată niciodată. Rămâne emblematic gestul pe care Dumnezeu îl face faţă de omenire în Adam şi Eva: când ei conştientizează păcatul lor şi, simţindu-se goi, fug de Dumnezeu în frică, Dumnezeu însuşi face pentru ei haine şi îi acoperă (cf. Gen 3,21).

Acesta este primul act de milostivire din partea lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi, când, venind în lume, descoperim că suntem locuiţi de rău şi că suntem de acord cu el. Alegând depărtarea de Dumnezeu, am merita să rămânem departe de El în ruşine şi în păcat, şi în schimb Dumnezeu ne oferă o haină pentru a acoperi păcatul nostru, pentru a ne ierta şi a ne reconcilia cu El. Această experienţă este fundamentală şi ar trebui să ne întrebăm dacă suntem angajaţi în transmiterea ei copiilor noştri, noilor generaţii, ca experienţă pasivă de a fi iubiţi chiar în păcatul nostru, în fragilitatea noastră, de cel care ne iubeşte fără a ne cere să merităm iubirea sa. Sunt convins că această experienţă posibilă în credinţa creştină poate într-adevăr să re-structureze o întreagă viaţă, poate să fie vindecătoare, răscumpărătoare, pentru că este experienţa care ne face să ne simţim "fii iubiţi, voiţi" de Dumnezeu, dincolo de voinţa celui care ne-a adus pe lume, dincolo de întâmplare sau de necesitate.

Îndrăznesc să spun, cu curaj da, dar un curaj autorizat de Evanghelie, că tocmai din cauza păcatului nostru Dumnezeu ne vine în întâmpinare şi ni se face cunoscut "miserando", cu privire de milostivire, şi ne dă cunoaşterea mântuirii posibilă aici pe pământ: "cunoştinţa mântuirii" - cum cântăm în fiecare dimineaţă la Benedictus - "întru iertarea păcatelor noastre" (cf. Lc 1,77). Augustin a cântat: "O, felix culpa!", referindu-se la păcatul lui Adam şi Eva, dar noi putem să repetăm asta privind la păcatul nostru, graţie căruia Dumnezeu ne-a venit în întâmpinare, s-a făcut cunoscut revelând iubirea sa gratuită, faţa sa de milostivire. Cine nu se simte păcătos, bolnav, orb, nu poate cunoaşte milostivirea, nu poate să se simtă reconciliat cu Dumnezeu, pentru că se încrede în faptul că este drept, sănătos, văzător. De fapt, Isus a proclamat cu putere: "Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii. Aşadar, mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: Îndurare vreau şi nu jertfă (Os 6,6) căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi" (Mt 9,12-13). De asemenea: "Dacă aţi fi orbi, nu aţi avea păcat. Dar pentru că spuneţi: «Vedem», păcatul vostru rămâne" (In 9,41).

Aceste cuvinte, care au scandalizat oamenii religioşi, cărturarii şi fariseii, adică legaliştii şi pioşii, dacă suntem sinceri ne scandalizează şi pe noi, mereu tentaţi să ne numărăm printre cei sănătoşi, cei drepţi, cei rigorişti, cei credincioşi; mai ales dacă am moştenit o imagine a lui Dumnezeu care, fiind drept, trebuie să facă dreptate pedepsind. În inima noastră este altoită acea lege, acea dinamică bine exprimată de titlul romanului (foarte creştin!) al lui Fiodor Dostoievski: "Crimă şi pedeapsă". Adică, unde este păcatul e nevoie de pedeapsă, pedeapsa pe care Dumnezeu poate s-o îmblânzească prin milostivire, dar dreptatea trebuie onorată şi exercitată! Într-adevăr, dreptatea lui Dumnezeu astfel înţeleasă este dreptate umană, aşa cum a notat şi papa Francisc: "În faţa viziunii unei dreptăţi ca simplă respectare a legii, care judecă împărţind persoanele în drepţi şi păcătoşi, Isus vrea să arate marele dar al milostivirii care îi caută pe păcătoşi pentru a le oferi iertarea şi mântuirea... Dacă Dumnezeu s-ar opri la dreptate ar înceta să fie Dumnezeu, ar fi ca toţi oamenii care invocă respectarea legii. Dreptatea singură nu e suficientă şi experienţa învaţă că a face apel numai la ea riscă să o distrugă" (Bula de convocare a Jubileului extraordinar al milostivirii Misericordiae vultus, 20.21, 11 aprilie 2015).

Aceasta este dreptatea cărturarilor şi fariseilor, a drepţilor îndârjiţi care o proiectează asupra lui Dumnezeu, dreptatea despre care Isus a spus: "Dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt 5,20). În Dumnezeu dreptatea este suverană, dar nu este dreptatea noastră: este o dreptate care are milostivirea ca latură expusă în exterior, ca dinamică atunci când se pune în mişcare şi se realizează, pentru că "Dumnezeu este" înainte de toate "iubirea" (1In 4,8.16), milostivire, har, duioşie în esenţa sa. În această privinţă, îmi este suficient aici să amintesc revelarea Numelui lui Dumnezeu încredinţat lui Moise: "Domnul, Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv" (Ex 34,6), precum şi solilocviul splendid al lui Dumnezeu revelat de profetul Osea. Poporul lui Dumnezeu a devenit idolatru, l-a renegat pe Domnul său, a rupt alianţa, aşadar Dumnezeu trebuie să intervină: şi el va rupe oare alianţa şi va abandona poporul său pedepselor pe care şi le-a meritat? Dar iată solilocviul său:

"Cum să te dau, Efraim?
Cum să te las, Israel?...
Inima se întoarce în mine
şi măruntaiele mele se încălzesc împreună.
Nu voi face după mânia mea aprinsă,
nu-l voi nimici pe Efraim,
pentru că eu sunt Dumnezeu, şi nu om,
Cel Sfânt în mijlocul tău:
nu voi veni împotriva cetăţii" (Os 11,8-9).

Iată marea revelaţie: în inima lui Dumnezeu sentimentul milostivirii se revoltă împotriva sentimentului dreptăţii şi îl învinge, pentru că Dumnezeu nu acţionează după dreptatea umană, dimpotrivă sfinţenia sa, când vine la noi, se arată ca milostivire. Pentru aceasta tot profetul Osea predică aceste cuvinte din partea Domnului, evocate deja pentru că apar şi pe buzele lui Isus (cf. Mt 9,13; 12,7):

"Căci îndurarea (hesed) îmi place, nu jertfa
şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot" (Os 6,6).
Adică, decodificând pentru noi:
"Vreau milostivirea trăită între voi,
nu jertfele aduse mie;
vreau cunoaşterea lui Dumnezeu,
care nu este altceva decât practicarea milostivirii,
nu ofrandele aduse mie!".

Iată cum Domnul ne reconciliază cu El: o reconciliere care-l are ca protagonist pe Dumnezeu, pe care Dumnezeu ne-o oferă, care pentru noi este mereu nemeritată, deoarece este gratuită şi prevăzătoare. Apostolul Paul, în contemplaţie şi în credinţa în "Isus Cristos dat la moarte pentru păcatele noastre şi înviat pentru justificarea noastră" (cf. Rom 4,25), proclamă: "aşa cum Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine, neţinând cont de păcatele lor şi punând în noi cuvântul reconcilierii. Aşadar, noi suntem împuterniciţi ai lui Cristos ca şi ai lui Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi. Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (2Cor 5,19-20).

Trebuie doar să predispunem totul în noi înşine pentru a primi acest dar gratuit al milostivirii lui Dumnezeu, un dar care în noi produce convertirea, întoarcerea la El, deci ne face să trăim în comuniunea cu Domnul. Papa Francisc ne dăruieşte o imagine plină de consolare în această privinţă, reflectând asupra parabolei oii pierdute (cf. Lc 15,4-7):

"Domnul nu se poate resemna cu faptul că şi o singură persoană poate să se piardă. Acţiunea lui Dumnezeu este aceea a celui care merge în căutarea fiilor pierduţi pentru a face după aceea sărbătoare şi a se bucura cu toţi pentru regăsirea lor. Este vorba despre o dorinţă de nestăpânit: nici măcar nouăzeci şi nouă de oi nu pot să-l oprească pe păstor şi să-l ţină închis în staul. El ar putea să raţioneze astfel: «Fac bilanţul: am nouăzeci şi nouă de oi, am pierdut una, dar nu este o mare pierdere». În schimb el merge s-o caute pe aceea, pentru că fiecare este foarte importantă pentru el şi aceea este cea mai nevoiaşă, cea mai abandonată, cea mai rebutată; şi el merge ca s-o caute. Suntem cu toţii înştiinţaţi: milostivirea faţă de păcătoşi este stilul cu care acţionează Dumnezeu şi faţă de această milostivire El este în mod absolut fidel: nimic şi nimeni nu va putea să-l abată de la voinţa sa de mântuire. Dumnezeu nu cunoaşte cultura noastră actuală a rebutului... Dumnezeu nu rebutează nicio persoană; Dumnezeu îi iubeşte pe toţi, îi caută pe toţi: unul câte unul! El nu cunoaşte acest cuvânt «a rebuta pe oameni», pentru că este în întregime iubire şi în întregime milostivire... În viziunea lui Isus nu există oi pierdute definitiv, ci numai oi care trebui regăsite. Asta trebuie s-o înţelegem bine: pentru Dumnezeu nimeni nu este pierdut definitiv. Niciodată!... Noi toţi suntem oi regăsite şi adunate de milostivirea Domnului, chemaţi să adunăm împreună cu El întreaga turmă!" (Audienţa generală, 4 mai 2016).

2. Artizani ai reconcilierii

Dacă fericirea proclamată de Isus este: "Fericiţi cei milostivi, pentru că vor afla milostivire" (Mt 5,7), există un alt cuvânt al său, ba chiar două, la fel de decisive, care răsună ca poruncă ce adevereşte şi reînnoieşte vechea poruncă dăruită lui Israel: "Fiţi sfinţi, pentru că eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt" (Lev 19,2; cf. 1Pt 1,16). În paralel, Isus porunceşte: "Fiţi teleioi, fiţi desăvârşiţi, împliniţi, după cum este desăvârşit, împlinit Tatăl vostru care este în ceruri" (Mt 5,48), şi în textul paralel Luca precizează: "Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv" (Lc 6,36). Sfinţenia, desăvârşirea este milostivirea! Cine a obţinut gratuit milostivirea de la Dumnezeu trebuie să facă milostivire celorlalţi, cine a fost reconciliat de Dumnezeu trebuie să se reconcilieze cu ceilalţi şi să-i reconcilieze: asta înseamnă a trăi în plinătate!

Pentru a exprima acest adevăr, voi încerca aici să-l urmez pe papa Francisc, să fac ecou la învăţătura sa, chiar dacă operaţiunea este dificilă din cauza abundenţei cuvintelor sale despre milostivire. Aşadar aceasta ar vrea să fie numai o urmă, o sinteză care evidenţiază conceptele exprimate mai frecvent de Francisc.

a. Avem nevoie de milostivire

Înainte de toate, pentru a face milostivire trebuie să fim conştienţi de milostivirea pe care Dumnezeu ne-a făcut-o nouă. Numai dacă nu ne credem drepţi, cunoscând deci milostivirea lui Dumnezeu, vom fi abilitaţi să facem milostivire altora, care sunt solidari cu noi în a ceda în faţa răului, în a păcătui. În schimb, dacă din cauza unei pretinse dreptăţi a noastre, îi judecăm pe ceilalţi sau chiar îi dispreţuim, ca fariseul din parabolă (cf. Lc 18,9-14), trebuie să fim înscrişi printre cei pe care papa îi defineşte corupţi şi ipocriţi. Adesea papa are cuvinte de foc pentru cei care se cred drepţi şi mai buni decât alţii, în timp ce este înţelegător şi milostiv faţă de cei care, ca vameşul din aceeaşi parabolă, îndrăznesc numai să spună, fără a ţine capul înţepenit cu semeţie: "O, Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul" (Lc 18,13).

Din păcate mulţi dintre bărbaţii şi femeile din timpul nostru sunt ţinuţi departe de Domnul tocmai de pretinsa dreptate a credincioşilor, a "creştinilor de clopotniţă", a celor care se mândresc cu o apartenenţă la Biserică simţindu-se deja mântuiţi, şi adesea îi îndepărtează pe păcătoşi, în marginalizează pe cei care au un comportament care contrazice legea şi îi pune "în afara terenului". Însă Cristos a voit să moară în afara taberei (cf. Evr 13,12), pentru aceasta autorul Scrisorii către Evrei îndeamnă în mod semnificativ: "Prin urmare, să ieşim în întâmpinarea lui în afara taberei, purtând ocara lui" (Evr 13,13), cu preţul de a fi număraţi ca şi El printre păcătoşi. Şi în schimb înlăuntrul nostru, din totdeauna numiţi creştini, locuieşte virusul dreptului îndârjit, al religiosului care se crede mântuit. Aşadar, pentru a face milostivire, pentru a reconcilia este absolut necesar să ne înjosim, să cunoaştem umilirea şi să ne simţim solidari în păcat cu fraţii noştri şi surorile noastre în umanitate.

b. Suntem chemaţi să facem milostivire

Papa Francisc ne determină să facem milostivire şi avertizându-ne să veghem pentru ca milostivirea să nu rămână numai o emoţie, un sentiment visceral care se simte în întâlnirea cu celălalt, cu nevoiaşul: "Milostivirea... este un drum care porneşte de la inimă pentru a ajunge la mâini" (Audienţa generală, 10 august 2016), adică trebuie să devină acţiune, practică, îngrijire a celuilalt, a nevoii sale, a suferinţei sale. Dialogul dintre Isus şi învăţătorul Legii după parabola samariteanului este foarte semnificativă în această privinţă: "«Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?» El a răspuns: «Cel care a avut milă de el». Atunci Isus i-a spus: «Mergi şi fă şi tu la fel!»" (Lc 10,36-38).

A face milostivire înseamnă a pune în practică faptele de milostenie, dar poate şi trebuie să se exprime şi în mod neaşteptat, trezind inteligenţa şi creativitatea discipolului şi discipolei lui Isus. Există nevoi mereu inedite, există sărăcii adesea ascunse, există mizerii adesea neînţelese! Şi primii destinatari ai acestui a face milostivire trebuie să fie săracii, cei care ne cer acea opţiune preferenţială trăită şi predicată de Isus însuşi (cf. Lc 4,18-19; Is 61,1-2), care nu numai că le-a anunţat vestea cea bună, ci a asumat condiţia lor pentru a trăi comuniunea cu ei: "Bogat cum era, s-a făcut sărac pentru noi" (cf. 2Cor 8,9).

Mai mult, noi creştinii ar trebui să încercăm astăzi să dăm milostivirii şi reconcilierii o valenţă şi socială, uneori politică. Cerea asta deja Ioan Paul al II-lea în profeticul său Mesaj pentru a XXXV-a Zi Mondială a Păcii (1 ianuarie 2002: "Nu există pace fără dreptate, nu există dreptate fără iertare"), când scria: "Numai în măsura în care se afirmă o etică şi o cultură a iertării, se poate spera şi într-o «politică a iertării», exprimată în atitudini sociale şi institute juridice, în care dreptatea însăşi asumă o faţă mai umană" (§ 8). Francisc se mişcă tot pe această brazdă, realizând cu acţiunea sa la nivel internaţional o adevărată politică de reconciliere, pe cât îi este posibil.

c. Faţa milostivă a Bisericii

În sfârşit, pentru papa Francisc milostivire înseamnă a da Bisericii întregi o faţă de milostivire: Biserica "mater misericordiae", titlu care îi revine, aşa cum îi revine Mariei, icoană a Bisericii. Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia (19 martie 2016) vrea să fie o mare invitaţie adresată tuturor pentru ca Biserica să asume o faţă milostivă. Ştim că acest document creează unora dificultăţi, mai ales celor care, prezenţi şi în Biserică, sunt maeştri experţi în a inocula suspiciunea, îndoiala, frica. Aceştia se tem că milostivirea devine un "tolerare", breşă spre o superficialitate care elimină responsabilitatea, care ajunge să favorizeze un creştinism slab, unde nu mai este harul cu preţ mare.

Însă harul a fost dobândit cu preţ mare de Isus Cristos în pătimirea şi moartea sa pe cruce (cf. 1Cor 6,20; 7,23; 1Pt 1,18) tocmai pentru ca să ne fie dăruit cu îmbelşugare, pentru ca să-i fie posibil lui Dumnezeu "să-l facă drept pe păcătos" (cf. Rom 4,5). Numai cel la care a ajuns incandescenta iertare gratuită a lui Dumnezeu poate să simtă în el nevoia de convertire şi să se lase reconciliat. Numai cel care se simte iubit în mod gratuit, fără a fi meritat iubirea, cunoaşte cu adevărat faţa lui Dumnezeu, adică pe Isus Cristos care l-a relatat (exeghesato: In 1,18), trecând printre noi, făcând binele şi făcând să se retragă diavolul, vindecând şi eliberând (cf. Fap 10,38).

Concluzie

Printre cărţile profetice există o adevărată perlă, cartea lui Iona. Pe de o parte este cea mai frumoasă cântare a milostivirii lui Dumnezeu, pe de altă parte este o denunţare a acelor credincioşi care nu ştiu să se bucure

- când mântuirea este dăruită celor care sunt consideraţi de ei nevrednici,

- când se întoarce acasă fiul pierdut şi se face sărbătoare pentru el (cf. Lc 15,11-32),

- când păstorul găseşte oaia pierdută şi face sărbătoare numai pentru ea (cf. Lc 15,4-7),

- când ultimii primesc aceeaşi recompensă ca primii, pentru că stăpânul este milostiv (cf. Mt 20,1-15).

Cunoaşteţi aventura lui Iona. Dumnezeu îi cere să meargă la Ninive, marea cetate capitală a imperiului asupritor şi duşman al Israelului, pentru a-i vesti că va fi distrusă datorită păcatelor locuitorilor săi. Iona nu ascultă şi fuge, dar Dumnezeu îl readuce la misiunea sa şi el este constrâns să predice la Ninive. Atunci locuitorii (şi chiar animalele!) din acea cetate au credinţă şi îşi schimbă comportamentul lor: părăsesc drumul rău şi abandonează violenţa şi nedreptatea. Atunci Dumnezeu schimbă propunerea sa şi le face milostivire. Însă Iona, văzând asta, se înfurie teribil, până acolo încât vrea să moară. Sunt elocvente cuvintele sale, care arată supărarea sa tocmai datorită milostivirii Domnului: "Căci ştiam că tu eşti îndurător şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi regreţi răul. Acum, Doamne, ia viaţa de la mine, căci e mai bine să mor decât să fiu viu!" (Iona 4,2-3).

Da, în Dumnezeu prevalează milostivirea asupra dreptăţii, dar cel care a vestit dreptatea nu se bucură, dimpotrivă se înrăutăţeşte... În Biserica de astăzi există încă atâţia Iona, predicatori zeloşi, dar papa Francisc ne aminteşte încontinuu că Isus a fost adevăratul profet fidel faţă de Dumnezeu, neispitit să asume sentimentele şi stilul lui Iona: Isus a vestit milostivirea tuturor, tuturor, dându-şi viaţa pentru toţi, pentru toţi (cf. Mc 10,45; Mt 20,28; Is 53,11-12)!

(După www.osservatoreromano.va, 25 august 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.