Spre conciliul ortodox

O pregătire sinodală

De Hyacinthe Destivelle

Rar un conciliu a fost aşa de îndelung pregătit şi aşa de sinodal concertat ca apropiatul sinod panortodox. Dacă vrea Dumnezeu, se va reuni peste câteva zile, la patruzeci de ani după prima conferinţă preconciliară din 1976 şi la cincizeci de ani după prima conferinţă panortodoxă din 1961. A reciti această istorie nu este inutil, pentru că permite să se înţeleagă mai bine provocările actuale ale conciliului, care tinde să întărească unitatea Bisericii ortodoxe, care a întâlnit atâtea obstacole.

Deja la începutul secolului al douăzecilea, patriarhul de Constantinopol Ioachim al III-lea propune primaţilor Bisericilor ortodoxe locale o consultare pentru a ajunge la o poziţie comună fie cu privire la raporturile cu ceilalţi creştini, fie cu privire la reforma calendarului liturgic. După primul război mondial, în 1923, patriarhul Meletie al IV-lea reuneşte la Constantinopol un congres inter-ortodox care promovează ideea unui conciliu pentru anul 1925, cu ocazia celui de-al şaisprezecelea centenar al Conciliului din Niceea. În 1930, patriarhul Foţie al II-lea convoacă pe Muntele Athos un comitet inter-ortodox pregătitor pentru un conciliu prevăzut pentru anul 1932, iar cu aceeaşi ordine de zi: raporturile inter-ortodoxe, raporturile cu ceilalţi creştini şi reforma calendarului. Însă această tentativă eşuează: Biserica rusă este paralizată; totuşi, după al doilea război mondial, aceasta din urmă reia proiectul panortodox şi în 1948 organizează la Moscova o vastă conferinţă a capilor şi reprezentanţilor Bisericilor ortodoxe autocefale.

În anii Cincizei, patriarhul ecumenic Atenagora relansează ideea conciliului şi propune să se organizeze un pro-sinod. Din cauza dificultăţilor internaţionale, proiectul se va concretiza numai în 1961, în prima conferinţă panortodoxă din Rodos care stabileşte o listă ambiţioasă de o sută de teme de tratat. În 1963, a doua conferinţă este ocazia pentru a discuta despre trimiterea de observatori ortodocşi la Conciliul al II-lea din Vatican. A treia conferinţă, în 1964, prospectează deschiderea unui dialog teologic cu Biserica catolică. În 1968 se ţine o a patra conferinţă la Geneva care decide să se instituie un secretariat pregătitor al conciliului, fixat la Chambésy, aproape de Geneva, şi o comisie pregătitoare inter-ortodoxă. În sfârşit, în 1976, se ţine la Chambésy prima conferinţă panortodoxă preconciliară. Aceasta reduce ordinea de zi la zece teme, care vor fi menţinute până în zilele noastre: 1. diaspora, 2. autocefalia, 3. autonomia, 4. dipticele, 5. calendarul, 6. căsătoria, 7. postul, 8. raporturile cu restul lumii creştine, 9. ortodoxia şi mişcarea ecumenică, 10. pacea, libertatea, fraternitatea şi iubirea dintre popoare şi eliminarea discriminării rasiale. Conferinţa decide şi că propunerile fiecărei Biserici cu privire la aceste teme vor trebui să fie trimise secretariatului pregătitor, care va prezenta o sinteză. După care vor fi trimise la sinoadele fiecărei Biserici locale şi apoi supuse unei conferinţe panortodoxe preconciliare. Astfel în 1982 şi în 1986 se ţin la Chambésy a doua şi a treia conferinţă preconciliară, care adoptă textele despre temele prevăzute, în afară de primele patru.

La fiecare dintre etapele procesului este cerută unanimitatea, ceea ce explică încetineala sa, mai ales când se nasc tensiuni între Biserici, ca după căderea regimurilor comuniste. Astfel, în 1996, câtva timp se rupe comuniunea dintre patriarhiile de Moscova şi de Constantinopol, care sunt discordante cu privire la statutul care trebuie recunoscut Bisericii din Estonia. Va trebui aşteptat anul 2009 pentru ca a patra conferinţă preconciliară să se reunească la Chambésy. Aceasta va institui adunări episcopale ortodoxe în douăsprezece regiuni ale lumii, prim pas pentru a depăşi multiplicitatea jurisdicţiilor paralele în diaspora, mai puţin conformă cu ecleziologia ortodoxă. În 2014, sinaxa primaţilor Bisericilor ortodoxe reunită la Fanar, va lua trei decizii importante: 1. constituirea unei comisii inter-ortodoxe speciale pentru revizuirea textelor elaborate de conferinţele panortodoxe preconciliare (dintre care unele aveau peste douăzeci de ani); 2. adoptarea regulii unanimităţii pentru toate deciziile conciliului; 3. convocarea conciliului în 2016, la care fiecare Biserică va trimite o delegaţie constituită din primatul său şi din douăzeci şi patru episcopi (Bisericile care dispuneau de un număr mai mic de episcopi vor putea să-i delege pe toţi). În octombrie 2015, a cincea conferinţă preconciliară panortodoxă, reunită la Chambésy, poate să aprobe documentul pregătitor despre raporturile cu restul lumii creştine şi cel despre post.

În ianuarie 2016 se reuneşte la Chambésy o nouă sinaxă a primaţilor. Nereuşind să ajungă la un consens cu privire la chestiunea autocefaliei şi la diptice, decide să amâne aceste chestiuni, precum şi aceea a unui calendar comun, la un ulterior conciliu. Din cele zece teme prevăzute în 1976 numai şase fac parte din ordinea de zi a următorului conciliu: 1. misiunea Bisericii ortodoxe în lumea contemporană; 2. diaspora ortodoxă; 3. autonomia şi modul de a o proclama; 4. sacramentul căsătoriei şi impedimentele sale (text adoptat fără unanimitate); 5. importanţa postului şi respectarea sa astăzi; 6. raporturile Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine (la care este unit documentul despre raporturile cu mişcarea ecumenică). Sinaxa adoptă şi regulamentul conciliului, care confirmă îndeosebi reprezentanţa restrânsă a episcopatului. Instituie un secretariat panortodox şi prevede invitarea de observatori din celelalte Biserici, confesiuni şi organizaţii creştine, precum şi de jurnalişti acreditaţi: vor putea să asiste la sesiunile de deschidere şi de încheiere a conciliului. Date fiind tensiunile internaţionale legate de situaţia politică din Orientul Mijlociu, sinaxa decide în sfârşit să transfere sediul conciliului de la Constantinopol la Creta, un teritoriu sub jurisdicţia patriarhiei ecumenice. Deschiderea conciliului este fixată pentru 19 iunie 2016, după dumnezeiasca liturghie de Rusalii, iar încheierea pentru duminica următoare, 26 iunie.

Lungimea acestui proces, pentru care a fost nevoie de peste cincizeci de ani, se explică prin cererea unanimităţii în toate fazele pregătirii. Dar nu numai atât. Dificultăţile ilustrează şi provocările comune impuse Bisericilor autocefale de o istorie zbuciumată. La începutul secolului al XX-lea, revoluţia rusă şi căderea imperiului otoman slăbesc patriarhia de Moscova şi pe cea de Constantinopol într-un moment în care noile autocefalii, legate de statele-naţiune, asumă un rol mai relevant şi diaspore importante se stabilesc în Occident. Provocări interne la care se vor adăuga altele, de data aceasta externe, după a doilea război mondial: îndeosebi atitudinea de asumat în faţa mişcării ecumenice şi în faţa unei modernităţi, care este o provocare culturală, ridicând şi multe chestiuni de ordin practic şi canonic în jurul calendarului, a disciplinei postului, a căsătoriei. În acest context - cum a subliniat patriarhul Bartolomeu - provocarea principală este de a arăta că Biserica ortodoxă este unită şi că este unită tocmai în conciliaritate: "Scopul principal al acestui conciliu panortodox este de a învăţa că Biserica ortodoxă este Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică, unită în sacramente, şi îndeosebi în dumnezeiasca euharistie şi în credinţa ortodoxă, dar şi în conciliaritate".

Se poate considera fără îndoială că însuşi faptul de a pregăti "sfântul şi marele conciliu" a fost deja benefic pentru Biserica ortodoxă: deşi rămâne primatul Bisericii locale dusă atât de sus în ecleziologia ortodoxă, ea a conştientizat unitatea sa şi, mai ales, necesitatea de a o face mai vizibilă.

(După L'Osservatore Romano, 10 iunie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.