De la Biserică la lume

Enciclica sfântului şi marelui conciliu ortodox

De Hyacinthe Destivelle

Sfântul şi marele conciliu al Bisericii Ortodoxe, în afară de cele şase documente din ordinea sa de zi, a publicat un text important numit "enciclică", un titlu neaşteptat. Iniţial regulamentul prevedea redactarea unui "mesaj" din partea unui comitet special, cu o săptămână înainte de convocarea conciliului. Examinat şi aprobat de sinaxa primaţilor vineri 17 iunie, mesajul a fost supus apoi conciliului.

Aşa cum a explicat patriarhul Bartolomeu în prolusio din prima sesiune, scopul acestui document era în mod fundamental să trateze chestiuni "externe" ale Bisericii Ortodoxe, cele interne fiind obiect al documentelor conciliare. Comitetul care a avut rolul de a redacta mesajul, prezidat de mitropolitul Emanuel de Franţa, a anunţat încă de la 11 iunie că "mesajul nu numai că va avea impact asupra Bisericii Ortodoxe în ansamblul său, ci va marca şi o etapă istorică în istoria creştinismului".

Unic document care n-a fost pregătit de conferinţele panortodoxe preconciliare, textul, lung aproape cât toate celelalte documente puse împreună, tratează în şapte capitole numeroase teme: Biserica, misiunea, familia, educaţia, provocările contemporane, globalizarea şi dialogul. De aceea, în cursul conciliului a fost rebotezat "enciclică", în timp ce un "mesaj" mai scurt a rezumat principalele decizii şi temele adunării conciliare. Enciclica nu se adresează numai credincioşilor din Biserica ortodoxă, ci şi tuturor "celor care odinioară erau îndepărtaţi şi au devenit apropiaţi" (cf. Ef 2,13).

Primul capitol, intitulat "Biserica drept Trup al lui Cristos, icoană a Sfintei Treimi", dezvoltă, una după alta, temele despre Biserică drept "comuniune divino-umană după imaginea Sfintei Treimi", despre Biserică drept Trup al lui Cristos, despre Biserică drept conciliu, şi în sfârşit despre sfinţenie. Cât priveşte conciliaritatea, textul subliniază că "Biserica este în sine un conciliu" şi, în afară de conciliul din Ierusalim şi de conciliile ecumenice, face referinţă la "conciliile mai recente înzestrate cu o autoritate universală", mai ales la conciliile palamite din secolul al XIV-lea şi la diferite concilii constantinopolitane din secolele XV, XVII şi XIX, ceea ce ar putea avea consecinţe asupra raporturilor Bisericii ortodoxe cu celelalte Biserici. Capitolul se termină afirmând că "principiul de autocefalie nu poate acţiona în detrimentul principiului de catolicitate şi de unitate a Bisericii", justificând astfel crearea adunărilor episcopale în diaspora ortodoxă.

Capitolul despre "Misiunea Bisericii în lume" are aproape acelaşi titlu al documentului conciliar dedicat acestei teme, însă conţinutul său este foarte diferit. Nu e vorba aici despre antropologia creştină ci despre apostolat, al cărui scop este de "a eclezializa lumea prin instituirea de noi Biserici locale". Această misiune derivă din participarea la euharistie care îl face pe creştin să prelungească "liturgia dincolo de Divina Liturghie". Paralel cu evanghelizarea, se prezintă ca necesară "reevanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societăţile contemporane secularizate".

Capitolul intitulat "Familia, icoană a iubirii lui Cristos faţă de Biserica sa", tratează teme apropiate de cele din documentul conciliar despre căsătorie, dar dintr-un punct de vedere mai spiritual: familia este o "mică Biserică" (sfântul Ioan Gură de Aur), căsătoria este "un laborator de viaţă în iubirea hrănită de Biserică", criza actuală a acestor instituţii este explicată cu o "criză a libertăţii". Un întreg paragraf este dedicat tinerilor, care "nu sunt numai «viitorul» Bisericii, ci sunt şi exprimarea activă a vieţii sale în slujba omului şi a lui Dumnezeu în prezent".

Un scurt capitol este dedicat apoi "Educaţiei conform lui Cristos". Sistemul educativ dominant astăzi, este spus, este "individualist, secularizat şi numai în căutarea fericirii", în timp ce ar trebui "să se refere nu numai la ceea ce este omul, ci şi la ceea ce trebuie să fie omul".

Capitolul următor enumeră diferite "provocări contemporane", indicate ca secularism, dezvoltare ştiinţifică, bioetică, consumism, criză ecologică, ale căror rădăcini sunt "spirituale şi morale". A rezolva această ultimă chestiune cere "nu numai să facem pocăinţă pentru păcatul de a exploata dincolo de limite resursele naturale ale planetei", ci şi "a practica asceza ca antidot la consumism, la cultul necesităţilor şi la sentimentul de posesie".

Al şaselea capitol, intitulat "Biserica în faţa globalizării, a violenţei ca fenomen extrem şi a imigraţiei", tratează tema globalizării. În mod original, propune ca model alternativ organizarea Bisericii ortodoxe: "În faţa procesului de «omogenizare» reductivă şi impersonală promovat de globalizare, în faţa şi a aberaţiilor etno-filetismului, Biserica ortodoxă propune să se ocrotească identitatea popoarelor şi să fie întărit caracterul local. Ca model alternativ pentru unitatea omenirii, prezintă organizarea sa structurată, bazată pe valoarea egală a Bisericilor locale". Tot în acest capitol se amintesc şi temele "economiei sustenabile" şi a raportului dintre Biserică şi stat, care "trebuie să salvgardeze singularitatea Bisericii şi cea a statului, şi să asigure cooperarea lor sinceră în folosul unicei demnităţi umane din care provin drepturile omului". Biserica ortodoxă are faţă de ele "o abordare critică", "temându-se că dreptul individual degenerează în individualism" şi amintind că "nimeni n-a respectat aşa de mult fiinţa umană şi nimeni nu se îngrijeşte de om precum Cristos şi Biserica sa". În sfârşit capitolul aminteşte de fundamentalismul religios, care "constituie o manifestare mortală a religiozităţii", de necesitatea dialogului interreligios, de persecuţia creştinilor, de criza refugiaţilor şi a imigraţilor, la care trebuie să se extindă "filantropia Bisericii".

Un ultim capitol, intitulat "Biserica; a mărturisi în dialog", este dedicat dialogului cu "creştinii eterodocşi". Acest dialog este justificat de mărturia şi de iradierea ortodoxiei: "prin acest dialog, ceilalţi creştini acum cunosc mai bine ortodoxia şi puritatea tradiţiei sale. Ştiu şi că Biserica ortodoxă n-a acceptat niciodată minimalismul teologic sau punerea la îndoială a tradiţiei sale dogmatice şi a ethosului său evanghelic".

Desigur, este un păcat că enciclica justifică dialogul ecumenic numai prin "mărturia ortodoxă" printre "eterodocşi", că nu face nicio aluzie la scopul său care este unitatea vizibilă a creştinilor şi nu menţionează nici progresele dialogului teologic internaţional care de mai multe decenii există între Bisericile noastre. Totuşi trebuie adus omagiu acestei enciclice a sfântului şi marelui conciliu, care va rămâne cu siguranţă unul dintre roadele sale cele mai importante. Pentru prima dată, Bisericile ortodoxe vorbesc cu un singur glas nu numai despre chestiunile care le preocupă, ci şi despre cele care preocupă întreaga omenire. În timp ce documentele conciliare se concentrează în mod esenţial pe chestiuni interne ale Bisericii ortodoxe - de exemplu diaspora, autonomia, postul - enciclica oferă o viziune teologică mai amplă a ei, în general mai pozitivă şi mai puţin juridică. Tratează şi multe chestiuni "moderne" precum educaţia, ecologia, raporturile dintre Biserică şi stat sau bioetica, ce nu făceau parte formal din ordinea de zi a conciliului. Aşa cum arată titlurile capitolelor sale, în care apare încontinuu termenul Biserică, enciclica tratează toate aceste teme mereu dintr-un punct de vedere ecleziologic, ba chiar ecleziocentric. Şi aceasta este fără îndoială o trăsătură proprie a ortodoxiei, pentru care, aşa cum spune enciclica, lumea întreagă este chemată să fie "eclezializată".

(După L'Osservatore Romano, 29 iunie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 25.