Chestiunea diasporei

Al doilea document discutat de conciliul ortodox

De Hyacinthe Destivelle

Documentul preconciliar intitulat Diaspora ortodoxă, al doilea pe ordinea de zi a sfântului şi marelui conciliu al Bisericii ortodoxe, a fost discutat marţi 21 iunie de cei zece primaţi şi de cei 154 de episcopi membri ai adunării conciliare. Chestiunea diasporei a fost unul dintre principalele motive ale demarării procesului preconciliar şi figura şi pe primele locuri în agenda fixată de conferinţa panortodoxă din 1976. De fapt, Bisericile ortodoxe în secolul al XX-lea au trebuit să facă faţă migraţiilor fără precedent ale credincioşilor săi. După un prim val legat de revoluţia rusă din 1917-1918 şi de războiul greco-turc din 1919-1922, a urmat un al doilea val migrator începând din anii nouăzeci, ca urmare a prăbuşirii regimurilor comuniste din Europa de est, dar şi a crizei din Orientul Mijlociu.

Pentru a răspunde necesităţilor pastorale ale credincioşilor lor, Bisericile ortodoxe au numit episcopi şi au creat dieceze în afara teritoriului lor tradiţional. Acea situaţie a dus la prezenţa în acelaşi oraş a mai multor episcopi şi la suprapunerea jurisdicţiilor, ceea ce nu este conform cu ecleziologia tradiţională a unicităţii episcopatului în acelaşi loc (canonul 8 de la Conciliul din Niceea), şi dăunează mărturiei comune a ortodoxiei.

Pentru a rezolva problema, au fost propuse diferite soluţii. Trebuie recunoscută patriarhiei ecumenice - îndeosebi, în virtutea unei interpretări a canonului 28 al Conciliului din Calcedon cu privire la "teritoriile barbare" - jurisdicţia asupra acelor diaspore care se aflau în afara teritoriului celorlalte Biserici ortodoxe? Sau trebuiau create noi Biserici locale, ceea ce ridica problema canonică a recunoaşterii autonomiilor şi a autocefaliilor (autocefalie pe care Biserica rusă a considerat că o poate acorda Bisericii ortodoxe din America în 1970)? Problema este încă şi mai dificilă de rezolvat deoarece "diasporele" sunt foarte diferite. Dacă pentru atâţia ortodocşi emigraţi recent, legătura cu Biserica mamă este importantă, cei implantaţi în Occident de mai multe generaţii nu se mai consideră "diaspore", ci adevăraţi ortodocşi locali.

Pentru a răspunde la asemenea chestiuni de ordin canonic, ecleziologic şi pastoral în acelaşi timp, în 1990 şi în 1993 s-au reunit comisii interortodoxe pregătitoare. Au adoptat un anumit număr de rezoluţii, modificate şi aprobate de Conferinţa preconciliară panortodoxă din 2009. Acest ultim document, ale cărui decizii încep deja să se pună în act, figurează pe ordinea de zi a actualului conciliu.

Textul afirmă în primul rând că toate Bisericile "arată voinţa comună ca problema diasporei ortodoxe să fie rezolvată cât mai curând posibil şi ca aceasta să fie organizată conform ecleziologiei ortodoxe". În acelaşi timp, ia act de faptul că "în faza actuală nu este posibil, din motive istorice şi pastorale, să se treacă imediat la ordinea canonică strică a Bisericii despre această chestiune, adică să existe un singur episcop într-un singur loc". De aceea este propusă "crearea unei situaţii tranzitorii care va pregăti terenul", pregătire care, oricum, "nu va trebui să treacă dincolo de data convocării următorului sfânt şi mare conciliu al Bisericii ortodoxe, în aşa fel încât acesta să poată trece la o soluţie canonică a problemei".

Soluţia este următoarea: "pentru perioada tranzitorie în care va fi pregătită soluţia canonică a chestiunii" în douăsprezece regiuni ale lumii vor fi create "adunări episcopale" care vor reuni toţi episcopii ortodocşi locali, care vor continua să fie supuşi respectivelor jurisdicţii canonice. Aceste regiuni se află în mod esenţial în Europa (nouă regiuni) dar şi în America de Nord, în America de Sud şi în Oceania. Scopul adunărilor va fi de "a manifesta unitatea ortodoxiei" şi "de a dezvolta o acţiune comună a tuturor ortodocşilor din orice regiune pentru a se îngriji de nevoile pastorale ale credincioşilor care trăiesc acolo, pentru a reprezenta în comun pe toţi ortodocşii în faţa celorlalte confesiuni şi în faţa ansamblului societăţii din regiune, pentru a cultiva scrisorile teologice şi educaţia ecleziastică, şi aşa mai departe".

Cât priveşte funcţionarea acestor adunări, documentul prevede că vor fi prezidate de primul dintre episcopii care depind de Biserica de Constantinopol (în lipsa sa, trebuie urmată ordinea dipticelor). În afară de asta stabileşte că deciziile vor fi luate în unanimitate de Bisericile reprezentate în adunare. În sfârşit precizează că aceste adunări "nu-i privează pe episcopii lor membri de competenţele cu caracter administrativ şi canonic şi nu limitează drepturile lor în diaspora". Îndeosebi, dacă "adunările episcopale nu au ca ţintă să evidenţieze poziţia comună a Bisericii ortodoxe cu privire la diferite chestiuni", asta "nu-i împiedică deloc pe episcopii membri, care continuă să dea cont propriei Biserici, să exprime opiniile propriei Biserici în faţa lumii externe".

Cum se poate vedea, această soluţie tranzitorie la problema diasporei, marcată de un mare pragmatism, propune în mod provizoriu o "dublă apartenenţă". Pe de o parte menţine prerogativele şi apartenenţa prioritară a episcopilor la respectivele jurisdicţii ecleziale, la care, "din motive istorice şi pastorale" pentru moment apare dificil de renunţat. Pe de altă parte, favorizează coordonarea, concertarea şi mărturia comună a Bisericilor ortodoxe în cadrul adunărilor episcopale din diferitele regiuni, prezidate de episcopi din patriarhia ecumenică. În afară de asta, această soluţie se inspiră în mare parte din experienţa adunării episcopilor ortodocşi din Franţa întemeiată în 2007, care a luat locul Comitetului inter-episcopal ortodox creat în 1967.

Însă se observă că această soluţie tranzitorie nu trebuia "să meargă dincolo de data de convocare a apropiatului sfânt şi mare conciliu al Bisericii ortodoxe". De altfel, este ceea ce a subliniat Sfântul Sinod al Bisericii din Antiohia, care de acum are mai mulţi credincioşi în diaspora decât în teritoriul său: în rezoluţia sa din 6 iunie, s-a plâns de faptul că o evaluare a lucrării acestor adunări n-a fost făcută înainte de conciliu. Faptul că acest conciliu a prelungit această soluţie tranzitorie demonstrează că timpurile încă nu sunt propice pentru o soluţie definitivă. Înseamnă a da dovadă de realism. Se presimte de asemenea că, probabil, procesul conciliar va continua.

În afară de asta subliniem că problema unei multiplicităţi de episcopi în acelaşi loc nu este exclusivă a ortodocşilor. Şi Biserica catolică a trebuit să înfrunte în Orientul Mijlociu, de exemplu la Cairo cu şapte episcopi de rituri diferite şi la Beirut cu şase; şi ca urmare a emigraţiei numeroşilor catolici orientali, o situaţie asemănătoare se creează şi în Occident. Acum prezenţa diferitelor Biserici locale în acelaşi teritoriu - "poliarhia" - întemeiată pe criterii naţionale sau culturale, contrazice convingerea comună a catolicilor şi a ortodocşilor: unica Biserică a lui Cristos, răspândită în tot universul, reuneşte în unul şi acelaşi loc poporul celor răscumpăraţi, "oameni din toate triburile, limbile, popoarele şi neamurile" (Ap 5,9).

(După L'Osservatore Romano, 24 iunie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.