Magisteriu şi primatul cuvântului rostit asupra celui scris

De Andrea Tornielli

Chiar dacă e proaspăt tipărită, cartea a fost scrisă cu mult înainte de recentele polemici şi interpretări ridicate de unii cu privire la exortaţia apostolică Amoris laetitia. Aşadar, nu este vorba despre o carte dedicată acesteia nici mai în general pontificatului şi magisteriului papei Francisc. Şi totuşi "Oralitate şi magisteriu. Problema teologică a magisteriului ordinar" (Oralit? e magistero. Il problema teologico del magistero ordinario, D'Ettoris editore, Crotone 2016) scrisă de teologul preot Pietro Cantoni, cartea de specialitate cu un robust aparat de note, poate să reprezinte un ajutor util pentru cei care vor să-şi lămurească ideile cu privire la ce este sau nu este magisteriu.

Autorul afirmă că în Biserica Catolică există un primat originar al oralităţii faţă de textul scris. Isus Cristos, contrar altor fondatori de religii, n-a scris o carte, n-a lăsat o culegere de maxime sau de avertismente. A lăsat mai degrabă martori vii, adică pe cei care au împărtăşit cu el anii vieţii publice, fiind martori ai morţii şi învierii sale. Faptul că este fundamental criteriul mărturiei oculare reiese foarte bine din textul din Faptele Apostolilor în care este descris modul în care este ales cel care trebuie cooptat printre cei doisprezece după moartea lui Iuda. Criteriul este cel de a fi fost acolo, prezenţi şi martori a ceea ce Isus a realizat.

La acest primat al oralităţii este necesar să se recurgă pentru a înţelege ce sunt autoritatea şi magisteriul în Biserică. Părintele Cantoni explică în afară de asta ce este Tradiţia, deosebit de subliniată de Conciliul din Trento alături de Scriptură. Dar făcând astfel, părinţii de la Tridentin n-au voit să ataşeze o nouă carte la cea deja existentă a Bibliei, aproape dublând cărţile sacre, ca şi cum Tradiţia ar fi un al doilea manual necesar de folosit pe care oricine îl poate consulta la nevoie şi îl poate aplica. Şi în acest caz, explică autorul, oralitatea este importantă. Aşadar, dacă este adevărat că Tradiţia vie a Bisericii se exprimă şi prin documente, ea vorbeşte mai ales prin învăţătura zilnică a Pontifilor.

Făcând recenzia volumului pe situl Sussidiario.net, sociologul Massimo Introvigne a propus în această privinţă o exemplificare ce nu este conţinută în carte: "Cine protestează împotriva stilului în multe privinţe nou al Papei Francisc care uneori propune definiţii dar se exprimă prin narativă, poveste, anecdotă, omilie, nu înţelege că acest mod de a transmite învăţătura Biserici este de fapt eminamente «tradiţional» şi corespunde primatului oralităţii".

În afară de asta, lucrarea părintelui Cantoni aprofundează distincţia dintre magisteriu extraordinar şi ordina şi infailibilitate. Este notoriu că definiţiile infailibile în istoria Bisericii sunt destul de rare. În timpul Conciliului I din Vatican, care a stabilit dogma infailibilităţii pontificale, însuşi Pius al IX-lea a urmat linia mediană, graţie căreia sunt restrânse şi circumstanţiate în mod însemnat caracteristicile indispensabile pentru o pronunţare infailibilă. Ultima dogmă proclamată este Ridicarea la cer a Mariei (1950). Însă în afara puţinelor definiţii infailibile nu se intră în domeniul unei "failibilităţi" care ar autoriza pe oricine să facă aşa cum i se pare, eventual decizând el însuşi ceea ce este magisteriu şi ceea ce nu este magisteriu. Deşi nu sunt definitive, deci sunt prin natura lor reformabile, învăţăturile zilnice ale Papilor trebuie primite şi respectate. Îndeosebi asta se referă la scrisorile enciclice, făcând abstracţie de materia pe care o tratează şi de limbajul lor.

"Infailibilitatea în sens strict - scrie Cantoni - este aceea care se referă la definiţiile dogmatice extraordinare. Este infailibilitatea care se concentrează într-o propoziţie (o judecată). Este foarte rară. Cu privire la articolele din Crez şi la definiţiile dogmatice extraordinare aduse de conciliile ecumenice (de exemplu Niceea, Efes, Calcedon, Trento, Vatican I) sau de Papi singuri (de exemplu Pius al IX-lea, constituţia apostolică Ineffabilis Deus din 8 decembrie 1854 şi Pius al XII-lea, constituţia apostolică Munificentissimus Deus din 1 noiembrie 1950), care însă au verificat mereu în prealabil consensul Bisericii universale înainte de a se decide să îndeplinească un act de asemenea însemnătate. Apoi este infailibilitatea care se referă la magisteriul ordinar, care ţine de învăţătură în sens «global», se referă la un discurs mai mult sau mai puţin articulat, nu la o judecată izolată".

"O putem numi - propune autorul - «negreşelnicie», pentru că, dacă subiectul este colegiul episcopilor în frunte cu papa, nu trebuie, nici nu putem crede că a căzut în eroare cu privire la credinţă. Dacă asta s-ar întâmpla ar dispare imuabilitatea Bisericii şi promisiunea de definitivitate escatologică ce o caracterizează". Printre exemplele citate este acela, deosebit de controversat în mediul aşa-numit tradiţionalist, al declaraţiei conciliare Dignitatis humanae despre libertatea religioasă, care afirmând dreptul la libertate religioasă ca întemeiat "realmente pe însăşi demnitatea persoanei umane, care se cunoaşte, fie prin intermediul cuvântului lui Dumnezeu revelat fie prin raţiunea însăşi" îl ancorează în revelaţia însăşi.

"Am constatat - scrie autorul în concluziile cărţii - că tot itinerarul parcurs ne-a condus la această recuperare inevitabilă, care ne permite probabil să dăm o semnificaţie nouă, în percepţia noastră, termenilor precum «magisteriu» şi «infailibilitate». Dacă rămânem prizonieri ai acelui răspândit şi ascuns nominalism-conceptualism subînţeles într-o reflecţie care a pierdut fundamentul său spontan, oral şi viu, atunci căutăm în mod spasmodic certitudinea într-o propoziţie scrisă «adevărată a priori» şi ne rătăcim într-o «dogmatizare a dogmei». De fapt aşa poate fi răstălmăcită dogma definită de Conciliul Ecumenic I din Vatican".

"Dacă în schimb ţinem privirea îndreptată spre ceea ce este fundamentul oricărui discurs - continuă Cantoni - «vorbitorul», atunci găsim ceea ce este real şi - dat fiind contextul - viu. Judecata definitivă, dogma definită solemn se concentrează în întregime într-o propoziţie. Reflecţia teologică a descris-o ca momentul extraordinar al învăţăturii. Însă este clar că ceea ce este extraordinar presupune ceea ce este ordinar ca momentul său de bază. Această învăţătură este a întregii Biserici, în ea îşi află subiectul său propriu".

"În cursul cercetării noastre - se mai citeşte în concluzia volumului - a reieşit cu claritate tot mai mare că ceea ce este originar, spontan, real este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. El a intrat în această lume de păcat fără a se schimba pe sine însuşi, a devenit ceea ce nu era fără a înceta să fie ceea ce era. Această scandaloasă «amestecare» este elementul care a pus mereu în criză reflecţia teologică despre mister. Şi problema, şi scandalul, «magisteriului ordinar» face parte din această criză şi provocare legată. Magisteriul este legat cu transmiterea adevărului, dar certitudinea absolută a unei propoziţii în mod absolut a priori adevărată o avem numai în cazuri excepţionale".

Tocmai "reflecţia despre transmiterea orală care stă la baza reflecţiei scrise, tipărite, reproduse electronic, ne-a condus la aceste reflecţii de maximă: realitatea personală a vorbitorului precede toate instrumentele tehnice, variate şi progresive pe care le poate utiliza, exact aşa cum realitatea precede semnul. În contextul teologic al unei revelaţii concepute ca auto-comunicare, această realitate se află la începutul şi la sfârşitul procesului. În logica întrupării ajunge chiar să se identifice cu procesul însuşi. Înţelegerea hermeneutică se întemeiază pe o procedură de simpatetică asimilare cu vorbitorul. Ascultarea credinţei se află în mod fatal inserată într-un context de iubire. Numai cel care iubeşte crede şi numai cel care crede cu adevărat poate să iubească".

(După Vatican Insider, 21 iunie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.