Sinodul panortodox: naştere cezariană

De Ioannis Maragós

La 19 iunie, Rusaliile, Biserica Ortodoxă, la Creta, va inaugura lucrările, care vor dura 15 zile, ale Sfântului şi Marelui Sinod de atâta timp dorit. Primele discuţii pentru posibilitatea unui astfel de eveniment eclezial s-au ţinut deja în anii douăzeci şi treizeci din secolul trecut. Pentru a ajunge la această dată binecuvântată au fost patru conferinţe panortodoxe: 1961, 1963, 1964, 1968, şi cinci conferinţe panortodoxe prosinodale: 1976, 1982, 1986, 2009, 2015. Au lucrat la acestea cinci patriarhi: Ioachim al III-lea, Meletie al IV-lea, Athenagora, Dimitrie şi Bartolomeu, împreună cu o mulţime de mitropoliţi, preoţi şi laici şi profesori universitari de teologie.

Cu cât se apropie data cu atât discuţiile sunt mai aprinse şi închise în cercurile ecleziastice. Opiniile se extind pe toate fronturile. Se discută despre oportunitatea unei astfel de convocări, despre temele care trebuie tratate, despre modalităţile de convocare, despre procedura de formare a delegaţiilor Bisericilor, excluzând convocarea tuturor episcopilor din cauza costului, şi despre modul de a finanţa evenimentul; nu lipsesc aluziile politice şi naţionaliste etc.

Despre necesitatea şi oportunitatea convocării

Mediile mai rigid conservatoare nu văd nici necesitatea nici oportunitatea convocării. Nimic nou: şi pentru Biserica Catolică, în ajunul convocării Conciliului Vatican II, mediile catolice paralele erau de aceeaşi părere.

Mitropolitul de Piure - într-o zi teologică ţinută în mitropolia sa, într-o sală a palatului sportului din Faliro, în prezenţa altor mitropoliţi, profesori universitari şi mulţi oameni - se întreba ce anume s-a schimbat în ultimii ani aşa încât să se ceară convocarea unui Sinod; relua opinia unui sfânt sârb - sfântul Iustin Popovitz (1971) - şi spunea: "Personal nu văd în circumstanţele prezente necesitatea imperioasă de a convoca un Sinod ecumenic. Dar chiar dacă ar exista, eu cred că momentul prezent este cel mai puţin potrivit în istoria Bisericii noastre". În plus, tot ceea ce se referă la temele care vor fi tratate este deja fixat în canoanele apostolilor şi ale părinţilor şi învăţătorilor sfintei noastre Biserici.

El prezenta şi părerea unui profesor universitar de la Facultatea de Teologie din Atena, ultraconservatorul părinte Georgios Metallinos, care prezida acel meeting şi care a scris: "Se pregăteşte un Sinod, aşa cum citim şi cum vedem, pentru a ne conduce să acceptă papismul şi protestantismul, ca autentică exprimare a creştinismului, şi acest lucru este tragic. Mă rog ca acest lucru să nu se întâmple. Însă din păcate lucrurile au fost împinse în această direcţie. Aşadar, dacă şi când se va reuni acest Sinod panortodox, pentru ca să-i fie recunoscut caracterul ecumenic trebuie mai întâi să fie numărate printre sinoadele ecumenice şi al VIII-lea şi al IX-lea; dacă nu se va face asta, va fi un pseudosinod".

În afară de aceasta, se critică în mod aspru, ca nemaiauzite şi neprevăzute de tradiţia conciliară a Bisericii, două aspecte: a) ca fiecare Biserică să fie reprezentată de 24 de episcopi plus primatul lor. Este anticanonic modul de a selecţiona un număr restrâns de episcopi, şi nu toţi, şi să se aibă drept criteriu competenţele lor ştiinţifice; b) ca să fie chemaţi observatori să participe la lucrări. Această practică este o invenţie introdusă de cele două pseudosinoade papiste. Cum poate unica şi adevărata noastră Biserică să copie o practică papistă, ba chiar cum se poate încă suporta şi recunoaşte caracterul eclezial acelei "configurări" care sunt uniaţii?

Mulţi au încă rezerve cu privire la faptul că Bisericile Ortodoxe locale sunt reprezentate de delegaţii şi nu de toţi cei care exercită "paternitatea" episcopului. Conform lor, principiul reprezentării prin delegaţie este străin de sistemul sinodal al Bisericii. În Sinod nu vorbesc experţii, nu se dezbat idei, nu se propun păreri. Se expun experienţe şi adevărul lor este judecat de criteriul de a fi comunicate şi împărtăşite de toţi, aşa cum argumentează profesorul Ghianaras. Experienţa sinodală a Bisericii a demonstrat că argumentele strălucitoare ale unor vestiţi patriarhi şi episcopi au fost întunecate de mărturia unui episcop nesemnificativ fie ca persoană, fie ca sediu, fie prin argumentare. Profesorul Ghianaras mai propune ca în Sinod să nu se discute atât asupra modului de a acorda autonomie unei Biserici etc. ci să se concentreze mai degrabă asupra fundamentului său şi asupra conţinutului teologic, ecleziologic şi istoric şi asupra modului în care funcţionează în practică şi cum poate fi celebrată sinodalitatea; asupra a ce anume înseamnă şi implică astăzi instituţia patriarhiei. De asemenea, asupra adevăratului conţinut al termenului "mântuire" şi dacă ea este cucerire şi abilitate personală, sau rezultatul unui stil de viaţă comunională eclezială.

Favorabili şi contrari

Opiniile favorabile convocării şi celebrării Sinodului pornesc de la motivele însăşi ale existenţei sinodalităţii, care este exprimare substanţială a Bisericii drept comuniune euharistică. La ea pregăteşte şi tinde construirea trupului Bisericii. Sinodul este o liturgie care face posibilă prezenţa Duhului Sfânt, care cu inspiraţia sa facilitează fie precizarea terminologiei teologice, fie înlăturarea posibilelor devieri şi erori. Pentru aceasta reprezentanţii Bisericilor trebuie să creeze isichia (pace, linişte, seninătate) pentru a auzi ceea ce Duhul spune Bisericilor. Membrii Sinodului trebuie să se menţină departe de judecăţi naţionale, personale sau de grup. Aşadar, Sinodul este cel care determină graniţele comuniunii sau ale noncomuniunii, şi nu glasuri singulare sau cercuri ecleziastice determinate.

Monseniorul Crisostom al II-lea, mitropolit de Messinia, sud-estul Peloponezului, profesor la Facultatea de Teologie din Universitatea statală din Atena, vede utilitatea Marelui Sinod în două direcţii: a) spre exterior, pentru a da în sfârşit o mărturie de unitate între Bisericile Ortodoxe într-un timp în care tensiunile separatiste tind să fie norma; b) spre interior, pentru a da oportunitate Bisericilor de a dialoga între ele asupra modului în care să se înfrunte problemele comune şi să se elaboreze posibile soluţii în comun, dat fiind faptul că - aşa cum a spus sfântul Ioan Crisostomul - "numele de Biserică este sinonim cu sinod şi acord".

Aici mitropolitul atinge marea problemă a diasporei şi a mentalităţii "etnofiliace" (faptul că fiecare realitate naţională este autonomă şi este prezentă cu un episcop în fiecare loc în care există un anumit număr de credincioşi cu aceeaşi exprimare lingvistică, naţională, rituală şi culturală. Dacă într-un oraş există multe naţionalităţi, pot să fie mulţi episcopi acolo, uneori nefiind în comuniune între ei). Cu toate că această practică a fost condamnată încă din 1872 de Patriarhia Ecumenică, s-a impus şi astăzi este motivul atâtor probleme între Bisericile naţionale ortodoxe.

Ca să înţelegem vastitatea problemei, între Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Tuturor Rusiilor există dezacorduri şi tensiuni, pentru că Biserica naţională din Estonia, după prăbuşirea URSS, s-a sustras de la Patriarhia de Moscova din motive, desigur, naţionale. Nu numai atât, s-a declarat autonomă faţă de paternitatea Patriarhiei Ecumenice, lucru pe care Patriarhia Ecumenică l-a acceptat. Patriarhia de Antiohia se ceartă cu Patriarhia de Ierusalim, pentru că aceasta din urmă a instituit o mitropolie a sa şi parohii în Qatar, ţară care cade în sine sub jurisdicţia celei dintâi. În Europa occidentală există o sumedenie de mitropolii naţionale ortodoxe, diferite prin naţiune şi prin ascultare, care se acuză una pe alta. Numai în Paris, de exemplu, au sediu cam 12 mitropolii naţionale, cu respective parohii, şi multe nu sunt în comuniune între ele. Ucraina are trei ascultări diferite de Biserici ortodoxe naţionale, dintre care una este de ascultare moscovită. Patriarhia de Moscova, urmând un anumit spirit ţarist şi neoţarist putinian, aspira şi încă aspiră la un anumit primat între Bisericile Ortodoxe, identic cu acela al Patriarhiei Ecumenice (vezi şi teoria celei de-a Treia Rome). Patriarhia Ecumenică are probleme cu Biserica din Grecia din cauza administrării mitropoliilor din Grecia de Nord. Nordul Greciei a fost înglobat în Grecia după anul 1912. Din punct de vedere ecleziastic era zonă a patriarhiei; după diferite vicisitudini, în anul 1928, au fost cedate administrării Bisericii din Grecia. Ultimele dezacorduri au apărut din cauza faptului că Patriarhia, exercitând paternitatea sa, a voit să includă în delegaţia sa pentru Sinod şi pe unul dintre mitropoliţii lor din Macedonia. Este inutil de spus că situaţia tuturor Bisericilor devenite autonome, cel puţin în Balcani, între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea era foarte dureroasă. Aşadar, ele văd în Sinod o mare şi unică ocazie de a înfrunta şi a rezolva multele probleme, pentru a construi în sfârşit o solidă bază de sinodalitate conform aceleia care a fost experienţa din primele secole.

Mitropolitul de Messinia susţine şi că în această perioadă este în vigoare în Biserica Ortodoxă, şi în special în mediile tradiţionaliste şi conformiste, un soi de război rece cu Occidentul, datorat idealizării unui presupus mod de a trăi oriental unit de un "sindrom fobic" faţă de un model de viaţă occidental, aproape demonizat. Ortodoxia este "singurul, unicul, exclusivul popor ales al lui Dumnezeu", "unica adevărata naţiune sfântă"; toţi ceilalţi, şi mai ales occidentalii, s-au dezlipit de adevărata Biserică (cea ortodoxă), deci nu au loc în mântuire. Prin urmare, ei sunt de respins şi de condamnat şi trebuie să se excludă orice contact cu ei. Deci se încearcă să se construiască în jurul Bisericii Ortodoxe, aşa cum o înţeleg ei, fortăreţe protective.

Această poziţie este mai evidentă în Bisericile din Europa orientală, dar aceeaşi mentalitate este importată şi în Grecia. Toţi aceştia consideră că Sinodul este un vehicul pentru a face să treacă un mod de viaţă occidentală şi în Orientul ortodox, şi astfel să se occidentalizeze şi Biserica alterându-i viaţa. De aceea încearcă să împiedice această occidentalizare, contrastând orice idee considerată neortodoxă din punct de vedere tradiţional, fără a dispreţui să se alieze şi cu forţe de conotaţie îndoielnică.

Dar făcând astfel este ca şi cum ar nega natura Bisericilor drept comuniune dialogică.

Astfel se intră profund în problema ecumenismului şi a dialogului ecumenic, pe care tradiţionaliştii îl considera ca summa ereziilor. Ei susţin că unica adevărată Biserică a lui Cristos este Biserica Ortodoxă; de aceea, ceilalţi "aşa-numiţi creştini" de orice denominaţiune trebuie să se întoarcă la ea. Problema, eventual, este dacă pentru a-i accepta este suficientă numai miruirea, sau trebuie să fie rebotezaţi.

Până astăzi Biserica Ortodoxă nu a exprimat o poziţie unitară. Sinodul este probabil ocazia bună pentru a construi o bază solidă care să poată determina suficient ce este substanţial şi ce este secundar în temele de discuţie: substanţa şi forma, Duhul şi litera, ceea ce este valabil pentru totdeauna şi pretutindeni şi ceea ce este valabil pro tempore pentru un anumit loc şi timp. În puţine cuvinte, problemele referitoare la principiile economiei, epikeii şi akribeii (exactitate şi fidelitate). Îndeosebi, în relaţiile cu celelalte Biserici, cu celelalte confesiuni, cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi cu celelalte religii. Şi acest lucru este grav pentru că Bisericile Ortodoxe nu au elaborat o poziţie unitară cu privire la "status-ul eclezial al celorlalte Biserici nonortodoxe".

(După www.settimananews.it, 17 mai 2016)

Traducere pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.