Omilia papei Francisc în Noaptea de Paşti (26 martie 2016)

"Petru a alergat la mormânt" (Lc 24,12). Ce gânduri puteau agita mintea şi inima lui Petru în timpul acelei alergări? Evanghelia ne spune că cei unsprezece, între care Petru, n-au crezut în mărturia femeilor, în vestirea lor pascală. Dimpotrivă, "acele cuvinte li s-au părut vorbe goale" (v. 11). În inima lui Petru era prin urmare îndoiala, însoţită de atâtea gânduri negative: tristeţea datorită morţii Învăţătorului iubit şi dezamăgirea pentru că l-a tăgăduit de trei ori în timpul Pătimirii.

Însă există un amănunt care marchează cotitura sa: Petru, după ce le-a ascultat pe femei şi nu le-a crezut, "totuşi s-a ridicat" (v. 12). Nu a rămas aşezat ca să se gândească, nu a rămas închis în casă precum ceilalţi. Nu s-a lăsat prins în capcană de atmosfera sumbră din acele zile, nici înfrânt de îndoielile sale; nu s-a lăsat absorbit de remuşcări, de frică şi de bârfele continue care nu duc la nimic. L-a căutat pe Isus, nu pe sine însuşi. A preferat calea întâlnirii şi a încrederii şi, aşa cum era, s-a ridicat şi a alergat spre mormânt, de unde s-a întors după aceea "plin de uimire" (v. 12). Acesta a fost începutul "învierii" lui Petru, învierea inimii sale. Fără a ceda tristeţii şi întunericului, a dat spaţiu glasului speranţei: a lăsat ca lumina lui Dumnezeu să-i intre în inimă, fără a o sufoca.

Şi femeile, care ieşiseră dimineaţa devreme pentru a face o faptă de milostenie, pentru a duce mirodenii la mormânt, au trăit aceeaşi experienţă. Erau "înfricoşate şi cu faţa aplecată spre pământ", dar au fost zguduite auzind cuvintele îngerilor: "De ce îl căutaţi printre cei morţi pe cel care este viu?" (cf. v. 5).

Şi noi, ca Petru şi femeile, nu putem găsi viaţa rămânând trişti şi fără speranţă şi rămânând închişi în noi înşine. Ci să-i deschidem Domnului mormintele noastre sigilate - fiecare dintre noi le cunoaşte - pentru ca Isus să intre şi să dea viaţă; să-i ducem Lui pietrele supărărilor şi bolovanii trecutului, pietrele grele ale slăbiciunilor şi căderilor. El doreşte să vină şi să ne ia de mână, pentru a ne scoate afară din angoasă. Dar aceasta este prima piatră care trebuie dată la o parte în această noapte: lipsa de speranţă care ne închide în noi înşine. Fie ca Domnul să ne elibereze de această teribilă capcană, de la faptul de a fi creştini fără speranţă, care trăiesc ca şi cum Domnul n-ar fi înviat şi centrul vieţii ar fi problemele noastre.

Vedem şi vom vedea încontinuu probleme aproape de noi şi înlăuntrul nostru. Vor exista mereu, dar această noapte trebuie să lumineze aceste probleme cu lumina Celui Înviat, într-un anumit sens "să le evanghelizeze". A evangheliza problemele. Întunecimile şi fricile nu trebuie să atragă privirea sufletului şi să ia în stăpânire inima, ci să ascultăm cuvântul îngerului: Domnul "nu este aici, a înviat!" (v. 6); El este bucuria noastră cea mai mare, este mereu alături de noi şi nu ne va dezamăgi niciodată.

Acesta este fundamentul speranţei, care nu este simplu optimism, şi nici o atitudine psihologică sau o invitaţie bună de a avea curaj. Speranţa creştină este un dar pe care Dumnezeu ni-l oferă, dacă ieşim din noi înşine şi ne deschidem Lui. Această speranţă nu dezamăgeşte pentru că Duhul Sfânt a fost revărsat în inimile noastre (cf. Rom 5,5). Mângâietorul nu face să apară totul frumos, nu elimină răul cu bagheta magică, ci revarsă adevărată forţă a vieţii, care nu este lipsa de probleme, ci certitudinea că suntem iubiţi şi iertaţi mereu de Cristos, care pentru noi a învins păcatul, a învins moartea, a învins frica. Astăzi este sărbătoarea speranţei noastre, celebrarea acestei certitudini: nimic şi nimeni nu vor putea să ne despartă vreodată de iubirea sa (cf. Rom 8,39).

Domnul este viu şi vrea să fie căutat printre cei vii. După ce l-a întâlnit, fiecare este trimis de El ca să ducă vestea de Paşti, ca să trezească şi să învie speranţa în inimile împovărate de tristeţe, în cel care cu greu găseşte lumina vieţii. Este atâta nevoie de asta azi. Uitând de noi înşine, ca slujitori bucuroşi ai speranţei, suntem chemaţi să-l vestim pe Cel Înviat cu viaţa şi prin iubire; altminteri am fi o structură internaţională cu un mare număr de adepţi şi cu reguli bune, dar incapabilă să dăruiască speranţa de care lumea este însetată.

Cum putem hrăni speranţa noastră? Liturgia din această noapte ne dă un sfat bun. Ne învaţă să comemorăm lucrările lui Dumnezeu. De fapt, lecturile ne-au relatat fidelitatea sa, istoria iubirii sale faţă de noi. Cuvântul viu al lui Dumnezeu este capabil să ne implice în această istorie de iubire, alimentând speranţa şi reînsufleţind bucuria. Ne aminteşte asta şi Evanghelia pe care am ascultat-o: îngerii, pentru a revărsa speranţă în femei, spun: "Amintiţi-vă cum v-a vorbit" (v. 6). A ne aminti de cuvintele lui Isus, a ne aminti de tot ceea ce El a făcut în viaţa noastră. Să nu uităm Cuvântul său şi lucrările sale, altminteri vom pierde speranţa şi vom deveni creştini fără speranţă; în schimb să ne amintim de Domnul, de bunătatea sa şi de cuvintele sale de viaţă care ne-au atins; să ne amintim de ele şi să ni le însuşim, pentru a fi santinele ale dimineţii care ştiu să observe semnele Celui Înviat.

Iubiţi fraţi şi surori, Cristos a înviat! Şi noi avem posibilitatea de a ne deschide şi a primi darul său de speranţă. Să ne deschidem la speranţă şi să pornim la drum; amintirea lucrărilor sale şi a cuvintelor sale să fie lumină strălucitoare care orientează paşii noştri în încredere, spre acel Paşte care nu va avea sfârşit.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.