Predica părintelui Raniero Cantalamessa din Vinerea Sfântă 2016 în bazilica "Sfântul Petru"

Împăcaţi-vă cu Dumnezeu

"Dumnezeu ne-a împăcat cu sine prin Cristos şi ne-a încredinţat slujirea reconcilierii [...]. Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să cunoaştem justificarea lui Dumnezeu în el. Deoarece noi colaborăm cu el, vă mai îndemnăm să nu primiţi harul lui Dumnezeu în zadar, căci el spune: La momentul potrivit te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat: iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii" (2Cor 5,18 - 6,2).

Apelul apostolului de a ne reconcilia cu Dumnezeu nu se referă la reconcilierea istorică, petrecută pe cruce; nu se referă nici la reconcilierea sacramentală care are loc la Botez şi în sacramentul Reconcilierii; se referă la o reconciliere existenţială şi personală care trebuie realizată în prezent. Apelul este adresat creştinilor din Corint care sunt botezaţi şi trăiesc de mult timp în Biserică; de aceea, ne este adresat şi nouă, acum şi aici. "Momentul potrivit, ziua mântuirii" este, pentru noi, Anul Milostivirii pe care-l trăim. Dar ce înseamnă, în sens existenţial şi psihologic, a ne reconcilia cu Dumnezeu? Unul dintre motivele, probabil principalul, înstrăinării omului modern de religie şi de credinţă este imaginea deformată pe care el o are despre Dumnezeu. Care este imaginea "predefinită" a lui Dumnezeu în inconştientul uman colectiv? E suficient, pentru a descoperi asta, să ne punem această întrebare: "Ce asociere de idei, ce sentimente şi ce reacţii apar în tine, înainte de orice reflecţie, când, în rugăciunea Tatăl nostru, ajungi să spui: «Facă-se voia ta»?".

Cin spune asta, este ca şi cum şi-ar pleca în interior capul resemnat, pregătindu-se pentru ceea ce e mai rău. În mod inconştient, se leagă voinţa lui Dumnezeu cu tot ceea ce este neplăcut, dureros, cu ceea ce, într-un mod sau altul, poate fi văzut ca mutilator al libertăţii şi al dezvoltării individuale. Este cam ca şi cum Dumnezeu ar fi duşmanul oricărei sărbători, bucurii, plăceri. Un Dumnezeu ursuz şi inchizitor.

Dumnezeu este văzut ca Fiinţa supremă, Stăpânul timpului şi al istoriei, adică o entitate şi o lege care se impune individului din exterior; niciun amănunt al vieţii umane nu-i scapă. Omul carnal are concupiscenţele sale; doreşte plăcerea, puterea, banii, lucrurile altuia, femeia altuia. În această situaţie, Dumnezeu îi apare ca acela care-i blochează drumul cu acele "Tu trebuie", "tu nu trebuie" ale sale. În loc de o voinţa de iubire care vrea numai fericirea omului, voinţa lui Dumnezeu îi apare ca o voinţă ostilă. La originea a toate există ideea de Dumnezeu "rival" al omului pe care şarpele a imprimat-o în inima lui Adam şi Eva şi pe care unii gânditori moderni vor s-o ţină în viaţă, afirmând că "unde se naşte Dumnezeu moare omul" (Sartre).

Desigur, nu s-a ignorat niciodată, în creştinism, milostivirea lui Dumnezeu! Dar ei i s-a încredinţat numai sarcina de a modera rigorile dreptăţii la care nu se poate renunţa. Milostivirea era excepţia, nu regula. Anul Milostivirii este ocazia de aur pentru a readuce la lumină adevărata imagine a Dumnezeului biblic care nu numai că face milostivire, ci este milostivire.

Această afirmaţie puternică se bazează pe faptul că "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8.16). Numai în Treime, Dumnezeu este iubire, fără a fi milostivire. Că Tatăl îl iubeşte pe Fiul, nu este har sau concesie; este necesitate; El are nevoie de a iubi pentru a exista ca Tată. Că Fiul îl iubeşte pe Tatăl, nu este milostivire sau har; este necesitate, chiar dacă foarte liberă; El are nevoie să fie iubit şi să iubească pentru a fi Fiu. Acelaşi lucru trebuie spus despre Duhul Sfânt care este iubirea făcută persoană.

Iubirea lui Dumnezeu încetează să fie natură şi devine har când creează lumea şi în ea creaturi libere. Această iubire este o concesie liberă, ar putea să nu fie; este hesed, har şi milostivire. Păcatul omului nu schimbă natura acestei iubiri, ci provoacă în ea un salt de calitate: de la milostivire ca dar se trece la milostivirea ca iertare.

De la iubirea de simplă dăruire se trece la o iubire de suferinţă, pentru că, în mod misterios, Dumnezeu suferă în faţa refuzării iubirii sale. "Am dat naştere la fii şi i-am crescut, iar ei s-au ridicat împotriva mea" (Is 1,2). Să întrebăm atâţia taţi şi atâtea mame care au trăit această experienţă, dacă aceasta nu este suferinţă, şi dintre cele mai amare ale vieţii.

***

Şi ce se întâmplă cu dreptatea lui Dumnezeu? Este ea uitată sau subevaluată? La această întrebare a răspuns o dată pentru totdeauna sfântul Paul. El începe expunerea sa, în Scrisoarea către Romani, cu o veste: "Acum dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat" (Rom 3,21). Ne întrebăm: care dreptate? Aceea care dă "unicuique suum", fiecăruia ceea ce este al său, care distribuie, adică, premii sau pedepse în funcţie de merite? Va exista, desigur, un timp în care se va manifesta şi această dreptate a lui Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu, a scris puţin mai înainte apostolul, "va răsplăti pe fiecare după faptele sale. Celor care prin statornicia în a face bine caută gloria, cinstea şi nemurirea le va da viaţă veşnică, iar celor care, din spirit de răzvrătire şi nesupunere faţă de adevăr, din contra, se supun nelegiuirii, le va da mânie şi furie" (Rom 2,6-8).

Dar despre această dreptate vorbeşte apostolul atunci când scrie: "Acum dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat". Primul este un eveniment viitor, acesta este un eveniment în desfăşurare, are loc "acum". Dacă n-ar fi aşa, afirmaţia lui Paul ar fi una absurdă, dezminţită de fapte. Din punctul de vedere al dreptăţii retributive, nimic nu s-a schimbat în lume cu venirea lui Cristos. Se continuă, spunea Bossuet¹, să se vadă adesea vinovaţii pe tron şi nevinovaţii pe lemn; dar pentru ca să nu se creadă că există în lume vreo dreptate şi vreo ordine fixă, chiar dacă răsturnată, iată că uneori se vede contrariul, adică nevinovatul pe tron şi vinovatul pe lemn. De aceea, nu în aceasta constă noutatea adusă de Cristos. Să ascultăm ceea ce spune apostolul: "De fapt, toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificaţi în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus. Pe acesta Dumnezeu l-a pus ca jertfă de ispăşire pentru ca, prin credinţa în sângele său, să-şi arate dreptatea trecând cu vederea păcatele din trecut, în timpul răbdării lui Dumnezeu, ca să arate dreptatea lui în timpul de acum, aşa încât să fie drept şi să-l justifice pe cel care crede în Isus" (Rom 3,23-26).

Dumnezeu se face dreptate, făcând milostivire! Iată marea revelaţie. Apostolul spune că Dumnezeu este "drept şi îndreptăţitor", adică este drept cu sine însuşi, când îl îndreptăţeşte pe om; de fapt, el este iubire şi milostivire; pentru aceasta face dreptate sieşi - adică se demonstrează cu adevărat prin ceea ce este - când face milostivire. Nu se înţelege nimic din toate acestea dacă nu se înţelege ce înseamnă, exact, expresia "dreptatea lui Dumnezeu". Există pericolul ca unul să audă vorbindu-se despre dreptatea lui Dumnezeu şi, necunoscându-i semnificaţia, în loc să fie încurajat, să rămână înspăimântat. Sfântul Augustin deja explicase asta clar: "«Dreptatea lui Dumnezeu», scria el, este aceea prin care, prin harul său, noi devenim drepţi, exact cum «mântuirea Domnului» (Ps 3,9) este aceea prin care Dumnezeu ne mântuieşte pe noi"². Cu alte cuvinte, dreptatea lui Dumnezeu este actul prin care Dumnezeu îi face drepţi, plăcuţi lui, pe cei care cred în Fiul său. Nu este un a-şi face dreptate, ci un a face drepţi.

Luther a avut meritul de a readuce la lumină acest adevăr, după ce timp de secole, cel puţin în predicarea creştină, se pierduse sensul său. Mai ales cu asta creştinătatea este datoare Reformei, a cărui al cincilea centenar este anul viitor. "Când a descoperit asta, a scris mai târziu reformatorul, m-am simţit renăscându-mă şi mi se părea că se deschid larg pentru mine porţile paradisului"³. Dar nici Augustin nici Luther n-au explicat astfel conceptul de "dreptate a lui Dumnezeu"; Scriptura a făcut asta înaintea lor: "Dar când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru, nu prin faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare" (Tit 3,4-5). "Însă Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos - prin har aţi fost mântuiţi -" (Ef 2,4-5).

De aceea a spune: "Dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat" este ca şi cum s-ar spune: s-a revelat bunătatea lui Dumnezeu, iubirea sa, milostivirea sa. Dreptatea lui Dumnezeu, nu numai că nu contrazice milostivirea sa, ci constă tocmai în ea!

Ce s-a întâmplat pe cruce atât de important încât să justifice această schimbare radicală în destinele omenirii? În cartea sa despre Isus din Nazaret, Benedict al XVI-lea a scris: "Nedreptatea, răul ca realitate nu poate să fie pur şi simplu ignorat. Trebuie să fie eliminat, învins. Aceasta este adevărata milostivire. Şi că acum, deoarece oamenii nu sunt în stare, o face Dumnezeu însuşi - aceasta este bunătatea necondiţionată a lui Dumnezeu"⁴.

Deja sfântul Anselm de Aosta (1033-1109), care mai mult decât toţi a reflectat asupra raportului dintre dreptate şi milostivire, scria: "Ce conduită poate să fie mai milostivă decât aceea a Tatălui care-i spune păcătosului condamnat la chinurile veşnice şi lipsit de ceea ce ar putea să-l mântuiască: «Ia-l pe Unicul Născut al meu şi oferă-l pentru tine»?"⁵.

Dumnezeu nu s-a mulţumit să ierte păcatele omului; a făcut infinit mai mult; le-a luat asupra sa, s-a împovărat cu ele. Fiul lui Dumnezeu, spune Paul, "s-a făcut păcat în favoarea noastră". Cuvânt teribil! Deja în Evul Mediu erau unii cărora le era greu să creadă că Dumnezeu cerea moartea Fiului pentru a reconcilia lumea cu Sine. Sfântul Bernard le răspundea: "Nu moartea Fiului i-a plăcut lui Dumnezeu, voinţa sa de a muri spontan pentru noi": "Non mors placuit sed voluntas sponte morientis"⁶. Nu moartea, ci iubirea ne-a mântuit!

Iubirea lui Dumnezeu a ajuns la om în punctul cel mai îndepărtat în care ajunsese fugind de El, adică în moarte. Moartea lui Cristos trebuia să apară tuturor ca dovada supremă a milostivirii lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. Iată pentru ce ea nu are nici măcar maiestatea unei anumite singurătăţi, ci este încadrată în aceea a doi tâlhari. Isus vrea să rămână prietenul păcătoşilor până la sfârşit, pentru aceasta moare ca ei şi cu ei.

***

Este ora să ne dăm seama că opusul milostivirii nu este dreptatea, ci răzbunarea. Isus n-a opus milostivirea dreptăţii, ci legii talionului: "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Iertând păcatele, Dumnezeu nu renunţă la dreptate, renunţă la răzbunare; nu vrea moartea păcătosului, ci să se convertească şi să trăiască (cf. Ez 18,23). Isus pe cruce n-a cerut Tatălui să răzbune cauza sa.

Ura şi ferocitatea atentatelor teroriste din această săptămână la Bruxelles ne ajută să înţelegem forţa divină cuprinsă în acele ultime cuvinte ale lui Cristos: "Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac" (Lc 23,34). Oricât de departe poate să meargă ura oamenilor, iubirea lui Dumnezeu a fost, şi va fi, mereu mai puternică. Nouă ne este adresat, în circumstanţele actuale, îndemnul apostolului Paul: "Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul cu binele" (Rom 12,21).

Trebuie să demitizăm răzbunarea! Ea a devenit un mit impregnant care contagiază totul şi pe toţi, începând de la copii. Mare parte dintre istoriile aduse pe ecran şi dintre jocurile electronice sunt istorii de răzbunare, răspândite ca victorie a eroului bun. Jumătate, dacă nu mai mult, din suferinţa care există în lume (când nu e vorba de rele naturale) vine din dorinţa de răzbunare, atât în raporturile dintre persoane cât şi în cele dintre state şi popoare.

s-a spus că "lumea va fi salvată de frumuseţe"⁷; însă frumuseţea poate duce şi la ruină. Există un singur lucru care poate salva cu adevărat lumea: milostivirea! Milostivirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi a oamenilor între ei. Ea poate salva, îndeosebi, lucrul cel mai preţios şi mai fragil care există, în acest moment, în lume, căsătoria şi familia.

În căsătorie are loc ceva asemănător cu ceea ce a avut loc în raporturile dintre Dumnezeu şi omenire, pe care Biblia o descrie, întocmai, cu imaginea unei logodne. La începutul a toate, spuneam, este iubirea, nu milostivirea. Aceasta intervine numai după păcatul omului. Şi în căsătorie, la început nu este milostivirea, ci iubirea. Nu se căsătoresc din milostivire, ci din iubire. Dar după ani, sau luni, de viaţă împreună, apar limitele reciproce, problemele de sănătate, de finanţe, cu copii; intervine rutina care stinge orice bucurie.

Ceea ce poate salva o căsătorie de la alunecare pe o pantă fără urcare este milostivirea, înţeleasă în sensul pregnant al Bibliei, adică nu numai ca iertare reciprocă, ci ca o "îmbrăcare cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilinţă, cu blândeţe şi răbdare" (Col 3,12). Milostivirea face în aşa fel încât la eros să se adauge agape, la iubirea de căutare, cea de dăruire şi de com-pasiune. Dumnezeu "are milă" de om (Ps 102,13): n-ar trebui soţului şi soţiei să-i fie milă unul de altul? Şi n-ar trebui, nouă care trăim în comunitate, să ne fie milă unii de alţii, în loc să ne judecăm?

Să ne rugăm: Tată ceresc, prin meritele Fiului tău care pe cruce "s-a făcut păcat" pentru noi, fă să cadă din inima persoanelor, a familiilor şi a popoarelor, dorinţa de răzbunare. Fă ca intenţia Sfântului Părinte în proclamarea acestui An Sfânt al Milostivirii să aibă un răspuns concret în inimile noastre şi să-i facă pe toţi să experimenteze bucuria de a se reconcilia cu tine în adâncul inimii. Aşa să fie!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Jacques-Bénigne Bossuet, "Sermon sur la Providence" (1662), în: Oeuvres de Bossuet, eds. B. Velat and Y. Champailler (Paris: Pléiade, 1961), pag. 1062.
² Sfântul Augustin, Spiritul şi litera, 32,56 (PL 44, 237).
³ Martin Luther, Prefazione alle opere in latino, ed . Weimar, 54, pag. 186.
⁴ Cf. J. Ratzinger - Benedetto XVI, Ges? di Nazaret, II Parte, Libreria Editrice Vaticana 2011, pag. 151.
⁵ Sfântul Anselm, Cur Deus homo?, II, 20.
⁶ Sfântul Bernard de Clairvaux, Împotriva erorilor lui Abelard, 8, 21-22 (PL 182, 1070).
⁷ F. Dostoievski, Idiotul, partea a III-a, cap. 5.

lecturi: 12.