Audienţă acordată participanţilor la Adunarea Plenară a Academiei Pontificale pentru Viaţă (3 martie 2016)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă adresez bun-venit vouă tuturor, veniţi pentru Adunarea Generală a Academiei Pontificale pentru Viaţă. Îmi face plăcere îndeosebi să-l întâlnesc pe cardinalul Sgreccia, mereu în picioare, mulţumesc! Aceste zile vor fi dedicate studiului virtuţilor în etica vieţii, o temă de interes academic, care adresează un mesaj important culturii contemporane: binele pe care omul îl face nu este rezultatul calculelor sau strategiilor, nici nu este produsul echipamentului genetic sau al condiţionărilor sociale, ci este rodul unei inimi bine dispuse, al alegerii libere care tinde spre adevăratul bine. Nu sunt suficiente ştiinţa şi tehnica: pentru a face binele este nevoie de înţelepciunea inimii.

În diferite moduri, Sfânta Scriptura ne spune că intenţiile bune sau rele nu intră în om din exterior, ci provin din "inima" sa. "Căci din inima omului - afirmă Isus - ies gândurile rele" (Mc 7,21). În Biblie, inima este organul nu numai al afectelor, ci şi al facultăţilor spirituale, raţiunea şi voinţa, este sediul deciziilor, al modului de a gândi şi de a acţiona. Înţelepciunea alegerilor, deschisă la mişcarea Duhului Sfânt, implică şi inima. De aici se nasc faptele bune, dar şi cele greşite, când adevărul şi sugestiile Duhului sunt respinse. Aşadar, inima este sinteza omenităţii plăsmuite de înseşi mâinile lui Dumnezeu (cf. Gen 2,7) şi privite de Creatorul său cu o complăcere unică (cf. Gen 1,31). În inima omului Dumnezeu revarsă însăşi înţelepciunea sa.

În timpul nostru, unele orientări culturale nu mai recunosc amprenta înţelepciunii divine în realităţile create şi nici măcar în om. Natura umană rămâne aşa de redusă numai la materie, plăsmuibilă după orice proiect. În schimb, omenitatea noastră este unică şi atât de preţioasă în ochii lui Dumnezeu! Pentru aceasta, prima natură care trebuie păzită, pentru ca să aducă rod, este însăşi omenitatea noastră. Trebuie să-i dăm aerul curat al libertăţii şi apa dătătoare de viaţă a adevărului, s-o ocrotim de otrăvurile egoismului şi minciunii. Pe terenul omenităţii noastre va putea îmboboci atunci o mare varietate de virtuţi.

Virtutea este exprimarea cea mai autentică a binelui pe care omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, este capabil să-l realizeze. "Ea permite persoanei nu numai să facă fapte bune, ci să dea ceea ce are mai bun" (Catehismul Bisericii Catolice, 1803). Virtutea nu este o simplă obişnuinţă, ci este aptitudinea reînnoită constant de a alege binele. Virtutea nu este emoţie, nu este o abilitate care se dobândeşte cu un curs de actualizare, şi cu atât mai puţin un mecanism biochimic, ci este exprimarea cea mai ridicată a libertăţii umane. Virtutea este ceea ce are mai bun de oferit inima omului. Când inima se îndepărtează de binele şi de adevărul conţinut în Cuvântul lui Dumnezeu riscă mult, rămâne lipsită de orientare şi riscă să numească răul bine şi binele rău; virtuţile se pierd, intră mai uşor păcatul şi apoi viciul. Cine o ia pe această pantă alunecoasă cade în eroarea morală şi este oprimat de o angoasă existenţială crescândă.

Sfânta Scriptură ne prezintă dinamica inimii împietrite: cu cât inima este mai înclinată spre egoism şi spre rău, cu atât este mai greu de schimbat. Spune Isus: "Cine comite păcatul este sclavul păcatului" (In 8,34). Când inima se corupe, sunt grave consecinţele pentru viaţa socială, aşa cum aminteşte profetul Ieremia. Citez: "Căci ochii tăi şi inima ta nu sunt decât după profit, după sânge nevinovat pe care să-l verşi, după oprimare şi după exploatare, ca să le faci" (22,17). Această condiţie nu se poate schimba nici în virtutea teoriilor, nici prin efectul reformelor sociale sau politice. Numai lucrarea Duhului Sfânt poate să reformeze inima noastră, dacă noi colaborăm: de fapt, însuşi Dumnezeu a asigurat harul său eficace pentru cel care-l caută şi pentru cel care se converteşte "din toată inima" (cf. Il 2,12 şu).

Astăzi sunt multe instituţiile angajate în slujirea adusă vieţii, în mod de cercetare sau de asistenţă; ele promovează nu numai acţiuni bune, ci şi pasiunea pentru bine. Dar există şi atâtea structuri preocupate mai mult de interesul economic decât de binele comun. A vorbi despre virtuţi înseamnă a afirma că alegerea binelui implică şi angajează toată persoana; nu este o chestiune "cosmetică", o înfrumuseţare exterioară, care n-ar aduce rod: este vorba de a dezrădăcina din inimă dorinţele necinstite şi de a căuta binele cu sinceritate.

Şi în domeniul eticii vieţii normele necesare, care stabilesc respectarea persoanelor, singure nu sunt suficiente pentru a realiza pe deplin binele omului. Virtuţile celui care acţionează în promovarea vieţii sunt ultima garanţie că binele va fi respectat realmente. Astăzi nu lipsesc cunoştinţele ştiinţifice şi instrumentele tehnice în măsură să ofere sprijin vieţii umane în situaţiile în care se arată slabă. Însă lipseşte de atâtea ori umanitatea. Acţiunea bună nu este aplicarea corectă a ştiinţei etice, ci presupune un interes real faţă de persoana fragilă. Medicii şi toţi lucrătorii sanitari să nu neglijeze niciodată să conjuge ştiinţa, tehnica şi umanitatea.

De aceea, încurajez Universităţile să ia în considerare toate acestea în programele lor de formare, pentru ca studenţii să-şi poată forma acele dispoziţii ale inimii şi ale minţii care sunt indispensabile pentru a primi şi a îngriji viaţa umană, după o demnitate care îi aparţine în orice împrejurare. Invit şi directorii structurilor sanitare şi de cercetare să facă în aşa fel încât angajaţii să considere parte integrantă a slujirii lor calificate şi traficul de fiinţe umane. În orice caz, cei care se dedică apărării şi promovării vieţii fie ca să-i poată arăta înainte de toate frumuseţea. Trăind o compasiune genuină şi celelalte virtuţi, veţi fi martori privilegiaţi ai milostivirii Tatălui vieţii.

Cultura contemporană păstrează încă premisele pentru a afirma că omul, oricare ar fi condiţiile sale de viaţă, este o valoare de ocrotit; totuşi, ea este adesea victimă a incertitudinilor morale, care nu-i permit să apere viaţa în manieră eficace. Apoi, adesea se poate întâmpla ca sub numele de virtute să se mascheze "vicii splendide". Pentru aceasta este necesar nu numai ca virtuţile să dea formă realmente gândirii şi acţiunii omului, ci să fie cultivate printr-un discernământ continuu şi să fie înrădăcinate în Dumnezeu, izvorul oricărei virtuţi. Eu aş vrea să repet aici un lucru pe care l-am spus de atâtea ori: trebuie să fim atenţi la noile colonizări ideologice care intră în gândirea umană, chiar şi cea creştină, sub formă de virtute, de modernitate, de atitudini noi, dar sunt colonizări, adică iau libertatea şi sunt ideologice, adică le este frică de realitatea aşa cum a creat-o Dumnezeu. Să cerem ajutorul Duhului Sfânt, pentru ca să ne scoată afară din egoism şi din ignoranţă: reînnoiţi de El, putem să gândim şi să acţionăm după inima lui Dumnezeu şi să arătăm celui care suferă în trup şi în spirit milostivirea sa.

Urarea pe care v-o adresez este ca lucrările din aceste zile să poată fi rodnice şi să vă însoţească pe voi şi pe cei pe care-i întâlniţi în slujirea voastră pe un drum de creştere virtuoasă. Vă mulţumesc şi vă cer, vă rog, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.