Mic îndreptar spiritual pentru Anul Milostivirii

Faptele milostivirii

În Bulla "Chipul milostivirii", papa Francisc pune accentul, la nr. 15, pe aspectele concrete ale milostivirii divine, invitându-ne pe toţi să devenim "misionari ai milostivirii", prin trăirea sfaturilor, a îndemnurilor evanghelice ce privesc relaţia noastră cu aproapele. Spune, printre altele, Sfântul Părinte:

"În acest An Sfânt putem să experimentăm deschiderea inimilor noastre către toţi aceia care trăiesc în cele mai neobişnuite periferii existenţiale, pe care această lume modernă le-a creat, într-o manieră atât de dramatică. Aceste situaţii de precaritate şi de suferinţă sunt prezente în lumea de azi! Câte răni nu sunt în trupul multora, care nu mai au glas, pentru că strigătul lor este sufocat şi stins din cauza popoarelor bogate. În acest Jubileu, Biserica este datoare să îngrijească rănile, să le ungă cu uleiul mângâierii, să le panseze cu milostivire, să le protejeze cu toată solidaritatea şi atenţia necesară. (...) Să ne deschidem ochii pentru a privi mizeriile lumii, rănile atâtor fraţi şi surori lipsiţi de demnitate (...) Mâinile noastre să le strângă pe ale lor, să-i tragem înspre noi, pentru ca să simtă căldura prezenţei noastre, a prieteniei şi fraternităţii noastre. (...) Este dorinţa mea cea mai vie ca poporul creştin să mediteze pe timpul Jubileului la faptele de milostivire trupească şi sufletească. (...) Nu putem să nu luăm în seamă cuvintele Domnului: pe baza acestora vom fi judecaţi. Dacă am dat de mâncare celor flămânzi şi de băut celor însetaţi. Dacă l-am adăpostit pe străin şi l-am îmbrăcat pe cel gol. Dacă am avut timp să fim alături de cel bolnav şi de cel închis (...) dacă am ajutat pe cine este singur şi părăsit, dacă am iertat pe cine ne-a jignit, dacă am fost răbdători cu alţii, aşa cum şi Dumnezeu a fost răbdător cu noi".

În Catehismul Bisericii Catolice, la nr. 2447, citim:

"Faptele de milostenie sunt acţiunile caritabile prin care venim în ajutorul aproapelui în nevoile lui trupeşti şi spirituale. A instrui, a sfătui, a mângâia, a încuraja sunt fapte de milostenie spirituală, ca şi a ierta şi de a suporta cu răbdare. Faptele de milostenie trupească sunt mai ales a-i hrăni pe cei flămânzi, a-i adăposti pe cei fără locuinţă, a-i îmbrăca pe cei zdrenţăroşi, a-i vizita pe cei bolnavi şi pe cei închişi, a-i îngropa pe cei morţi. Printre aceste gesturi, pomana făcută celor săraci este una dintre principalele mărturii ale iubirii frăţeşti: ea este şi o faptă de dreptate plăcută lui Dumnezeu".

Faptele de milostenie, trupeşti sau sufleteşti, nu sunt asemenea unei taxe de plătit, ci reprezintă o eliberare de noi înşine, de propriile temeri, ne ajută să ne întâlnim aproapele (kenosis=golirea de sine) şi nu reprezintă un subiect rezervat doar Jubileului sau Postului Mare, ci o schimbare a percepţiei privind milostivirea, o lărgire a orizontului nostru de viaţă.

În viaţa sfântului Francisc din Assisi, motivul declanşator al schimbării, scos în evidenţă de către toate mărturiile contemporane lui, a fost tocmai descoperirea milostivirii lui Dumnezeu faţă de el însuşi, care apoi l-a condus la deschiderea sa faţă de cei care aveau nevoie de milostivire concretă, reală, tangibilă.

În Testamentul său, unde Francisc îşi reciteşte întreaga sa viaţă, el recunoaşte şi confirmă originea, punctul de plecare al itinerariului său spiritual: "pe când trăiam în păcate, mi se părea ca ceva foarte amar vederea leproşilor, însă Domnul m-a condus printre ei şi eu am fost milostiv cu ei". Cu alte cuvinte, Francisc este pus în faţa unei realităţi de care se putea doar fugi, sta deoparte, pentru că "trăia în păcate", o realitate care, văzută cu ochii credinţei, ai milostivirii, se transformă în ceva ce poate fi privit, primit, îmbrăţişat, îngrijit. Acea persoană rănită, abandonată, îndepărtată social, a devenit pentru Francisc Semnul. De la acea întâlnire, sfântul Francisc simte în sine, în sufletul său, nevoia de a schimba calea, de a se schimba radical, de a o rupe cu trecutul, de a începe o viaţă nouă, fondată pe Evanghelie, centrată în Cristos, cel concret, real, de lângă noi: "tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25, 40). Este acea metanoia despre care aminteam cu altă ocazie. De aici începe adevăratul său pelerinaj printre realităţile dureroase ale milostivirii în viaţa proprie. Doar din poziţia celui care simte nevoia de milostivire se învaţă cum poţi fi milostiv.

În Scrisoarea către un ministru, adică către un responsabil din cadrul Ordinului său, care voia să-şi abandoneze responsabilitatea din cauza problemelor cu care se confrunta zilnic, Francisc îl invită pe acesta să accepte aşa cum este acea realitate ce-l împiedica să aibă un raport personal liniştit cu Dumnezeu, pentru că: "acele lucruri care te împiedică să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeu, ca şi orice persoană care îţi este de obstacol, atât dintre fraţi cât şi altcineva, chiar dacă te-ar acoperi de vânătăi, să fie pentru tine asemenea unui har". Adică, vrea să spună Francisc, raportul nostru personal cu Dumnezeu, trece dincolo, este parte integrantă a dramei raporturilor cotidiene cu semenii noştri, nu înseamnă izolare, ruptură de realitatea de zi cu zi. Îl ascultăm pe Dumnezeu atunci când acceptăm riscul impactului cotidian cu realitatea. Acesta este momentul în care Misterul se amestecă cu libertatea noastră.

La sfârşitul fiecărei sfinte Liturghii, preotul încheie cu: Liturghia s-a sfârşit, mergeţi în pace! În limba latină, această formulă, chiar dacă mai scurtă, este mai cuprinzătoare: Ite Missa est, în care cuvântul missa include şi o misiune de îndeplinit, nu numai plecarea. Missa are aceeaşi rădăcină cu missio (misiune) şi cu missus (ambasador, misionar), deci atunci când plecăm de la sfânta jertfă avem o misiune clară de îndeplinit: de a vesti celor de afară cuvântul întrupat, de a-i da viaţă în mijlocul lumii, de a-l concretiza prin fapte. Misiunea mai are şi un alt aspect: să luăm viaţa aşa cum e, nu cum am vrea noi să fie.

Aceasta ar putea fi rezultatul, nu punctul de plecare. Iar mijlocul de a ajunge la rezultat ar putea fi să ne privim aproapele cu milostivirea lui Dumnezeu în ochi şi în inimă, adică tocmai ce experimentase concret sfântul Francisc în viaţa sa, adică de a fi un păcătos iertat, semn pentru alţii al milostivirii divine.

În aceeaşi Scrisoare către un ministru, el recomanda acestuia ca "să nu fie vreun frate pe lume care să fi păcătuit pe cât de mult este posibil ca cineva să păcătuiască şi care, după ce s-a uitat în ochii tăi, să plece fără iertarea ta".

Dificil, nu-i aşa?

Tocmai de aceea este bine ca prima faptă de milostivire să ne-o facem nouă înşine, să ne facem un examen serios de conştiinţă, să ne cerem iertare lui Dumnezeu şi aproapelui şi să încetăm pentru început la a ne da cu părerea, despre unul, despre altul...

Pentru că nu ne ajutăm aproapele, nu suntem milostivi cu el atunci când:

- nu avem nici o reţinere atunci când judecăm pe cineva

- când răscolim fără milă în trecutul său

- când violăm intimitatea sa

- când divulgăm secretul său

- când îl etichetăm şi îl catalogăm

- când îl instrumentalizăm

- când nu ne dăm seama că procedând astfel, desacralizăm acea persoană, îi sfâşiem Misterul.

Desigur, toate acestea le facem cu cea mai bună intenţie, vrem să ajutăm, nu?

"Toate persoanele - absolut toate - sunt importante în ochii lui Dumnezeu" (Papa Francisc).

"Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameş. Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig». Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer, îşi bătea pieptul zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!»" (Lc 18,10-13).

Deci, trebuie să ne schimbăm noi înşine mai întâi, iar schimbarea noastră îi va schimba şi pe cei din jur. Nu când vrem noi, ci atunci când ea va îi convinge pe cei din jur, aşa cum s-a întâmplat cu sfântul Francisc.

Odată, fr. Masseo, unul dintre primii confraţi ai sfântului, l-a întrebat, cu o oarecare invidie în glas: "Pentru ce toată lumea te urmează, pentru ce toţi vor să te vadă, să te asculte, să te urmeze? Tu nu eşti nici frumos, nu eşti nici învăţat, nu eşti nici nobil, deci de ce toţi vor să te urmeze? Pentru că - i-a răspuns Francisc - Dumnezeu nu a găsit pe nimeni printre cei păcătoşi care să fie mai nedemn, mai neajutorat şi mai păcătos decât mine; de aceea m-a ales pe mine, pentru a spulbera îngâmfarea, măreţia, puterea, frumuseţea şi înţelepciunea acestei lumi, pentru ca astfel să fie cunoscut că orice virtute şi orice bine de la el vine, nu de la o creatură oarecare şi că nici o persoană să se poată mândri în faţa lui".

Anul Sfânt al Milostivirii este tocmai timpul potrivit pentru a ne aplica nouă înşine mai întâi acest prim medicament al milostivirii pe care l-am propus mai sus, care ne va ajuta să îndepărtăm de la noi tentaţia mândriei, de a ne va ajuta să nu ne lăsăm cuprinşi de temeri sau de manifestări paranoice. Fără înfrânarea gândurilor şi a limbii, adică fără căldură sufletească, faptele noastre de milostivire sunt ceea ce au devenit de fapt: un act funcţionăresc, o statistică, un mod de a arăta altora cât de buni suntem noi, dacă n-am fi noi, ce s-ar face unul sau altul, orice altceva, dar numai o faptă de milostivire, nu.

Atunci când, prin harul Domnului, ne-am asumat calea milostivirii, înseamnă că ne-am găsit calea spre inima noastră, căci, privind şi identificându-ne cu situaţiile de lipsuri din inimile altora, ajungem să descoperim starea de sărăcie din inimile noastre, iar atunci când dăruim milostivire, ajungem să o dobândim la rândul nostru.

Să începem deci cu a fi milostivi mai întâi cu noi înşine şi să ne rugăm Aceluia ce toate le poate, cu această rugăciune a inimii: Pune, Doamne, frâu gurii mele!

Fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap.

lecturi: 17.