"Adevărata identitate europeană este aceea a confruntării, nu a urii"

De Andrea Tornielli

"Adevărata identitate europeană, cea deschisă confruntării, nu aceea a urii", este aceea care se regăseşte în "splendida scrisoare pe care Antoine Leiris a scris-o teroriştilor, după moartea soţiei sale prin opera atentatorilor din Paris". Asta afirmă filozoful Massimo Borghesi, autor al cărţii Critica teologiei politice, în acest dialog cu Vatican Insider pornind de la tragicele evenimente de la Paris, care interoghează Europa cu privire la rădăcinile sale, identitatea sa şi alegerile sale.

Teribilele atentate de la Paris au aruncat Europa în panică, mai ales pentru că mulţi jihadişti s-au născut în Franţa, nu au venit din străinătate. Ce înseamnă asta? Cum a fost posibil ca Europa însăşi să fi fost incubator al fundamentalismului?

"Cauzele pentru care mii de jihadişti, care provin din Europa, merg să lupte în Siria şi în Irak în favoarea Statului Islamic sunt în mod substanţial trei. Prima este dată de dezrădăcinarea tinerilor musulmani de a doua - a treia generaţie, aşa cum se întâmplă în banlieue pariziene, faţă de societatea din jur. Ca în Accattone de Pasolini, ei văd oraşul din periferie, nu cunosc centrul, se simt respinşi. Nu sunt cu adevărat parte a naţiunii în care s-au născut. Condiţia lor socială, o şcolarizare adesea eşuată, favorizează un sentiment de marginalizare şi, prin urmare, de resentiment faţă de o lume, cea europeană, pe care o simt străină şi ostilă. A doua cauză este dată de lumea occidentală de astăzi, aşa-numita «lume lichidă» caracterizată de un individualism profund, de o eclipsă la fel de profundă de valori şi de idealuri, de promisiuni de viaţă nerealizabile. Unui tânăr care simte în interior exigenţa de valori în care să se angajeze, Europa de astăzi este în măsură să ofere divertissment dar nu idealuri care să stimuleze spre solidaritate. În Franţa valorile lui Republique răsună, ca şi La marsigliese, numai în ora pericolului. Altminteri nu sunt în măsură să unifice. Religia lui Laicité indică o identitate formală care acoperă valoarea polemică a diferenţelor fără a o rezolva. Al treilea factor care este la geneza jihadismului european este islamul european, islamul întâlnit în atâtea moschei europene. Golului spiritual al bătrânului continent, marginalizării sociale şi culturale, tânărul de provenienţă arabă crescut în Europa îi opune descoperirea unei credinţa radicale, totalizante, împrumutată de la imami care exportă afirmaţiile islamului cel mai integralist, cel wahabit promovat şi finanţat de Arabia Saudită".

Cum aţi defini acest tip de islam?

"Este un islam esenţialmente politic, teocratic, o religie politică ce atrage mulţi tineri, dezrădăcinaţi şi plini de resentiment, tocmai datorită succesului politic al ISIS. Ceea ce uimeşte aceşti tineri este exact ceea ce provoacă în noi oroare: mesajul de putere planetară trezit de imaginile capetelor tăiate, de victoriile califatului. ISIS este mitul unei revanşe a islamului şi a lumii arabe asupra Occidentului, este visul unei revanşe care locuieşte în resentiment. Islamul jihadist este o teologie politică - fenomen despre care m-am ocupat în volumul meu Critica teologiei politice - care, ca toate teologiile politice, trăieşte şi se hrăneşte din victoria Dumnezeului oştirilor. Numai o înfrângere poate, în acest caz, să provoace o criză ideală. Teologiile politice, prin natura lor, mor pe câmpurile de bătălie".

"Suntem în război!". Aceasta este reacţia care pare să fie majoritară. Primul răspuns a fost o intensificare a bombardamentelor asupra Statului Islamic: este adecvat?

"Răspunsul nu poate să nu fie şi militar, însă cu avertismentele amintite de conducătorul Bisericii siro-catolice, Mar Ignace Youssif al III-lea Younan, adică ISIS nu se înfrânge pur şi simplu cu raidurile şi cu bombardamente nediscriminate. Masacrul de la Paris a reprezentat pentru ISIS, cu siguranţă, un fel de autogol. De fapt, a constrâns statele vecine ale califatului, de la Turcia lui Erdogan, la Arabia Saudită, chiar la Occidentul americano-european, să se oprească. Folosirea ISIS ca anti-Assad, anti-Iran, anti-Putin, nu mai poate să fie tolerată de opinia publică. Masacrul parizian, aşa cum s-a spus, este 11 septembrie european. Numai Qatarul, unul dintre statele cele mai bogate şi mai integraliste din lume, continuă jocul său murdar finanţând puternic Daesh. Este clar că dacă nu se şterg finanţările, importurile de petrol, furnizările masive de arme, un conflict nu va avea sfârşit niciodată. Cu privire la război, el trebuie măsurat cu atenţie. Nici Obama nici europenii nu sunt dispuşi să folosească trupe de uscat, cu riscul a mii de morţi. În afară de asta, ISIS n-ar ezita niciun moment să ia ostatice oraşe întregi, in primis Mosul, în aşa fel încât bătălia ar trebui să se desfăşoare casă cu casă cu foarte multe victime civile nevinovate. Forma pe care conflictul va trebui s-o asume - cu pace bună a lui Salvini şi a celor care strigă la război - nu este deci clară. Ceea ce este pozitiv, deocamdată, este acordul găsit între Occident şi Putin, după ani de contrast dur. Acest lucru permite să se găsească în sfârşit duşmanul, «unicul» duşman".

Uimesc cuvintele cu care Claudio Magris, în ziua de după atentatele de la Paris, a recunoscut clarviziunea lui Ioan Paul al II-lea care invita să nu se facă războaie în Irak. Ceea ce se întâmplă cât de mult poate să fie legat de alegerile făcute de Occident în trecutul recent, cu războaiele pe care le-a dus în Orientul Mijlociu şi cu finanţarea de grupuri rebele care s-au transformat apoi în internaţională a terorii?

"Evaluarea lui Magris este preţioasă. Mulţi dintre cei care astăzi îndeamnă la războiul Occidentului împotriva islamului, care îl folosesc pe Ioan Paul al II-lea şi pe Benedict al XVI-lea împotriva Papei Francisc, acuzat că este prea supus faţă de musulmani, uitând că tocmai Ioan Paul al II-lea a fost cel care s-a opus cu putere împotriva războiului din Irak voit de George Bush jr., care s-a opus «războiului civilizaţiilor» al celor care voiau cruciada Occidentului «creştin» împotriva islamului. Aşa cum scrie Magris: «Cât de clarvăzătoare era opoziţia lui Ioan Paul al II-lea faţă de războiul din Irak, opoziţie care nu se năştea desigur din simpatie faţă de despotul irakian feroce nici din pacifism abstract, care îi era străin pentru că experienţa sa istorică l-a învăţat că războiul, mereu oribil, este uneori inevitabil. Dar papa polonez ştia că a tulbura echilibrul - precar şi odios, dar echilibru totuşi - al acelui Babel din Orientul Mijlociu avea să creeze o atomizare incontrolabilă a violenţei. După cum era mai inteligent Reagan decât avea să fie după mulţi ani George Bush jr., atunci când, pentru a elimina sprijinul dat terorismului de Gheddafi, s-a decis pentru o acţiune brutală dar rapidă şi eficace şi nu s-a gândit să trimită trupe americane să se implanteze cine ştie cât timp în deşertul libian, în timp ce invadarea Afganistanului voită de Bush jr. durează de trei ori mai mult decât al doilea război mondial, fără rezultate apreciabile». Şi aici am putea adăuga: după cum era mai inteligent Reagan faţă de Sarkozy şi de Cameron care au răsturnat desigur un dictator dar numai pentru a arunca o ţară, Libia, în haosul cel mai total, veritabil teren fertil pentru a încuraja extremismul cel mai radical".

Din ce anume se naşte extremismul fundamentalist?

"În realitate adevăratul nod este acesta: extremismul islamic este produsul a doi factori. Primul este dat de o problemă care priveşte direct islamul contemporan, raportul său cu modernitatea, cu libertăţile civile şi religioase. A vorbit despre asta, cu înţelepciune, filozoful Abdennour Bidar în Scrisoare deschisă către lumea musulmană (http://www.gliscritti.it/blog/entry/2895). Desigur, nu este unicul, şi totuşi în Scrisoarea sa este ca şi cum ar sintetiza toate problemele unui occidental islamic. ISIS este un monstru care nu coincide cu islamul, cu credinţa liniştită a milioane de credincioşi. Şi, totuşi, îşi are rădăcinile într-o posibilă lectură a islamului, cea de matrice wahabită. O lectură care cere să fie înfruntată «critic» dacă se vrea depăşirea aberaţiilor fundamentaliştilor criminali care justifică acţiunea lor pornind de la religie. În acest scop simplele disocieri sau distanţări sunt de dorit dar nu rezolvă problema. Aşa cum nu ajută poziţiile celor care afirmă că nu există nicio conexiune între islam şi politică. Problema este mai complexă şi cere o adevărată recitire a tradiţiei. Aşa cum a afirmat Hocine Drouiche, imam de Nîmes şi vicepreşedinte al Consiliului Imamilor din Franţa: «Timp de secole, musulmanii au exclus raţiunea şi raţionalitatea din viaţa lor religioasă. În gândirea islamică modernă există o adevărată criză a raţiunii. Prin urmare, musulmanii trăiesc în situaţii paradoxale nu numai faţă de valorile islamice, ci şi faţă de valorile europene». Această închidere, această disociere între credinţă şi raţiune, este cea care generează fundamentalismul, fideismul închis care vede îi ceilalţi pe «cruciaţi», pe necredincioşi, pe impuri. Al doilea factor care în cursul ultimilor 40 de ani a favorizat radicalizarea islamului a fost folosirea lui de Occident, SUA in primis, ca instrument antisovietic mai întâi, cu talibanii susţinuţi în Afganistan împotriva Moscovei, şi apoi cu ISIS ca mijloc anti-Assad aliat al lui Putin. Monstrul, aşa cum a recunoscut Hillary Clinton, a ieşit din camerele secrete ale CIA şi ale Pentagonului, creat de aliaţii arabi filo-americani şi de Turcia, membru al NATO. Copilul, crescut, a devenit acum deranjant şi sâcâitor, până acolo încât artizanii lui nu mai ştiu cum să scape de el. Între timp sute de mii de persoane au murit, milioane au fugit, state întregi s-au prăvălit în mizerie şi în disperare".

După părerea dumneavoastră este în desfăşurare o ciocnire de civilizaţii? Ce anume înseamnă pentru Europa, pentru valorile sale şi cultura sa, această confruntare cu islamul fundamentalist?

"Desigur, reînnoita confruntare cu un islamism agresiv, care părea o amintire îndepărtat din trecut, obligă bătrânul continent la o regândire. După '89, era globalizării a coincis cu un post-modernism estetico-hedonisto-individualist. «Sfârşitul istoriei», profeţit de Francis Fukuyama, părea să ofere panorama noii felix aetas, fără duşmani nici războaie, marcată de afaceri şi divertissement. Apoi a venit acel 11 septembrie şi cu el s-a întors teologia politică (teocon şi islamistă), duşmanul, războiul. Rezultatele acelui conflict le vedem astăzi cu Orientul Mijlociu şi Africa de Nord în derivă. Pentru aceasta, Europa, după Paris, nu poate să se regândească în lumina unei noi (sau vechi) teologii politice aşa cum doresc dreptele. Soluţia, ieşită din nihilismul postmodern, nu se află în construirea de identităţi afirmate în antiteză faţă de altele, identităţi dialectice care recopiază, în opoziţie, identitatea adversarului. Aceasta este calea «ciocnirii de civilizaţii», cea dorită de cotidianul «Libero» care pe prima pagină nu s-a ruşinat să scrie, ca răspuns la masacrele pariziene, «Islamici bastarzi». O adevărată incitare la ură. Nici Europa nu poate să creadă, pe de altă parte, că problema se rezolvă favorizând anularea diferenţelor. Ca în cazul unei excursii şcolare anulate de autorităţile din şcoala elementară «Matteotti» din Florenţa pentru că prevedea o vizită artistică ce includea un Cristos pictat de Chagal, temându-se că asta ar putea să-i ofenseze pe elevii de religie musulmană. O măsură demenţială care demonstrează limitele unui multiculturalism care, când este pusă la încercare, demonstrează că este incapabilă să susţină diversităţile culturale. Cine vine sau se naşte într-o ţară trebuie înainte de toate să înveţe să-i respecte tradiţiile, uzanţele, obiceiurile, legile. Este o lege nescrisă a popoarelor. Dacă nu le sunt pe plac legile şi obiceiurile este bine ca să plece în altă parte. Pe de altă parte, ţara care primeşte trebuie să favorizeze condiţiile de integrare, in primis prin şcoală, loc de muncă, universitate. Bazându-se îndeosebi pe tineri. În cadrul şcolar, cum demonstrează institutele creştine în ţările arabe care nu fac distincţie de religie, apar prietenii, stimă reciprocă, raporturi durabile între persoane de credinţe diferite. Aici se construieşte viitorul. Desigur, ar trebui să fie şcoli care să aibă ca ţintă locuri de muncă, nu parcări, nici locuri de déracinement".

Aşadar, cum trebuie reacţionat?

"Atât postmodernismul relativist cât şi identitarismul, cele două ideologii cu care am răspuns, până acum, la integralismul islamic, au arătat din belşug limitele lor. Abdennor Bidar, în Scrisoarea sa, afirmă că lumea islamică europeană are, dacă vrea, resursele pentru a ieşi afară din adâncimile la care o duce integralismul. În acelaşi mod, am putea spune că bătrâna Europă, oricât de descântată şi violentată ar fi în tradiţiile sale, are resursele pentru a răspunde în mod nu simplu reactiv. Splendida scrisoare pe care Antoine Leiris a scris-o teroriştilor, după moartea soţiei sale prin opera atentatorilor din Paris, este un document pentru asta: «Vineri seara aţi furat viaţa unei persoane excepţionale, iubirea vieţii mele, mama copilului meu, şi totuşi nu veţi avea ura mea. Nu ştiu cine sunteţi şi nici nu vreau să ştiu. Voi sunteţi suflete moarte. Dacă acest Dumnezeu pentru care ucideţi orbeşte ne-a făcut după chipul său, fiecare glonţ în trupul soţiei mele a fost o rană în inima sa. De aceea nu vă voi oferi cadoul de a vă urî». Aceasta este adevărata identitate europeană, cea deschisă confruntării, nu cea a urii. Civilizaţia Europei, cea autentică, este dominată, aşa cum a evidenţiat Remi Brague în frumoasa sa carte Europe. La voie romaine, de «secundaritate», de capacitatea Romei antice de a se face «a doua» faţă de cultura elenică şi a creştinismului de a se face «al doilea» faţă de ebraism. Pentru aceasta Europa este capabilă de «integrare», nu are nevoie să reducă la zero tradiţia, credinţa, cultura celor care calcă pe pământul său. Nu-i este frică de celălalt. Are datoria de a se apăra, dar este şi suficient de puternică pentru a suporta diferenţele".

(După Vatican Insider, 19 noiembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 15.