"Vegheaţi şi vă rugaţi". Consideraţii omiletice pentru duminica I din Advent

"Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele vor fi îngrozite, năucite de vuietul mării şi al valurilor".

Pare înfricoşător şi aproape că nu-ţi mai vine să trăieşti sau mai bine zis începi să trăieşti sub teroare şi cu frica morţii. Ştim cu toţii că mesajul lui Dumnezeu este asemenea unei seminţe, iar noi oamenii suntem pământul, pentru că din pământ am fost creaţi şi pământ devenim după ce nu mai avem viaţă. La fel ca în parabola semănătorului, şi astăzi Dumnezeu pune sămânţa în viaţa noastră. În faţa seminţei de astăzi oamenii vor reacţiona ca în parabola semănătorului: unii vor fi marginea drumului, alţii vor fi pământ pietros, alţii pământ plini de spini, alţii vor fi pământ bun şi vor da rod. Creierul uman de cele mai multe ori respinge lucrurile dureroase sau pe care nu vrea să le accepte, dar acest lucru variază în funcţie de fiecare persoană şi cu exerciţiu de voinţă fiecare ajunge să accepte durerosul adevăr.

Şi evanghelia continuă: "Oamenilor li se va tăia răsuflarea de groază în aşteptarea celor care vor veni în lume, căci puterile cerurilor vor fi zguduite".

Să ne gândim la profeţiile făcute despre naşterea lui Isus. Cărturarii şi învăţaţii Legii aveau calculele lor despre cum va veni Fiul lui Dumnezeu pe pământ şi totuşi, atunci când Dumnezeu a hotărât ca Fiul său să vină în lume la timpul potrivit, ei nu au fost pregătiţi. Câţi oameni nu încearcă astăzi să-şi dea cu părerea despre finalul acestei lumi sau chiar să afirme cu tărie şi cu date concrete despre când va fi acesta. Dar dacă nu au prins mesajul pe care Dumnezeu vrea să ni-l transmită astăzi sau în alte texte apocaliptice? Profeţiile făcute despre Isus s-au adeverit, este un lucru adevărat, dar trebuie spus că nu s-au împlinit aşa cum au prognozat învăţaţii şi magii timpului. Dumnezeu are o măsură pe care noi, oamenii, încă nu o cunoaştem, doar că noi oamenii obişnuim să atribuim măsura noastră celor din jurul nostru şi chiar lui Dumnezeu.

Revenim la evanghelie care ne spune: "Când vor începe să se întâmple acestea, întăriţi-vă şi ridicaţi-vă capul, pentru că se apropie eliberarea voastră!"

Dintr-o dată parcă totul se schimbă. După toate acele ameninţări, după toţi norii care au apărut pe cerul vieţii noastre, dintr-o dată parcă apare o crăpătură pe cerul nostru întunecat şi brusc răsare soarele. Îndemnuri ca "Întăriţi-vă" şi "Ridicaţi-vă capul" ne aduc speranţa. Şi acum este momentul să ne întrebăm: "Cum rămâne cu «Popoarele vor fi îngrozite, năucite de vuietul mării şi al valurilor», «Oamenilor li se va tăia răsuflarea de groază»". Poate că Dumnezeu vorbeşte pe limba lui pentru a ne transmite un mesaj sau poate că, cel mai sigur, Dumnezeu ştie ce face. Omului nu-i este dat să ştie când se va sfârşi această lume sau cum se va sfârşi.

"Aveţi grijă de voi înşivă, ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beţie şi grijile vieţii, iar ziua aceea să se abată asupra voastră pe neaşteptate, ca un laţ! Căci ea va veni asupra tuturor acelora care locuiesc pe faţa întregului pământ".

Aceasta trebuie să ştie omul. Cum să trăiască pentru a fi pregătit pentru întâlnirea cu Dumnezeu. De multe ori avem impresia că Dumnezeu ne limitează viaţa. Avem impresia că Dumnezeu ne cere să trăim în afara acestei lumi. Dar ce ne cere Dumnezeu? Să facem binele şi să răspundem răului cu bine. Creştinii au fost acuzaţi de-a lungul istoriei că trăiesc într-o lume a lor şi că sunt visători. Dar oamenii cum sunt astăzi? Ce mentalitate se mediatizează astăzi atât de mult? "Fiţi optimişti! Gândiţi pozitiv! Bucuraţi-vă de viaţă!" Şi greutăţile vieţii? Ce facem cu ele? Uităm de lumea plină de probleme în care trăim? Dintr-o dată ne întoarcem la viziunea creştină. Dintr-o dată societatea, pe cale raţională, şi-a dat seama că trebuie să facă binele, chiar dacă primeşte răul. Să nu te opreşti la răul primit este cheia succesului în viaţă. Isus nu s-a oprit când nu a fost înţeles atunci când făcea binele. A făcut binele până la capăt, până pe cruce, când se ruga pentru cei care îl blestemau.

"Căci ea va veni asupra tuturor acelora care locuiesc pe faţa întregului pământ".

Este un lucru adevărat. Greutăţi şi nenorociri apar în viaţa fiecărui om. Dar marile caractere se văd după ce trec aceste momente dureroase. Felul în care omul îşi revine din aceste momente îl definesc ca persoană. Dar pentru a putea face acest lucru e nevoie de pregătire.

De aceea evanghelia continuă: "Vegheaţi, aşadar, în orice moment şi rugaţi-vă ca să fiţi în stare să fugiţi de toate cele ce se vor întâmpla şi să staţi în picioare în faţa Fiului Omului!"

"Vegheaţi" şi "rugaţi-vă" oare este atât de greu? Ce înseamnă a veghea? A fi atent să creşti frumos, să faci binele, să faci lucruri bune pe care să nu le regreţi. Înseamnă să-ţi accepţi limitele şi să nu faci lucruri determinate de frustrare şi nemulţumirea de sine. Înseamnă să trăieşti frumos, după voinţa lui Dumnezeu. Apoi, rugăciunea. E atât de greu să-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru noua zi pe care ai primit-o sau pe care ai trăit-o? Cum de atunci când eşti în suferinţă strigi la Dumnezeu? Dacă ai avea un prieten care ar apela la tine doar când ai nevoie, cum ai reacţiona? Veghea şi rugăciunea fac parte din viaţa fiecărui om. Sunt lucruri normale, cu care trebuie să ne obişnuim pentru a fi normali. Doar aşa vom fi pregătiţi pentru a fugi de relele acestei lumi şi pentru a sta în picioare în faţa Fiului Omului.

"Fraţilor, pe voi să vă facă Domnul să creşteţi şi să prisosiţi în iubire unii faţă de alţii şi faţă de toţi, aşa cum suntem noi faţă de voi, ca să întărească inimile voastre, aşa încât să fiţi fără prihană în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii săi. Amin!"

Iată şi răspunsul nostru. Dacă la începutul evangheliei ne-am speriat sau am refuzat să credem tot ce ni se spunea, iată că sfântul Paul, în lectura a doua, ne lămureşte referitor la ceea ce trebuie să facem noi creştinii: "Creşteţi şi prisosiţi în iubire". Ce poate fi mai pozitiv pentru noi oamenii decât să creştem normal şi să facem binele în jurul nostru, adică să-i iubim pe cei din jurul nostru?

"În zilele acelea şi în acel timp voi face să răsară pentru David o odraslă dreaptă: el va face judecată şi dreptate în ţară".

Noi, oamenii, suntem obişnuiţi să privim la Isus ca la un om extraordinar, un Dumnezeu pe pământ, Fiul lui Dumnezeu, suntem obişnuiţi să îl punem pe Isus pe un piedestal pentru a-l adora şi admira. Prin aceasta pierdem din vedere esenţialul. Dumnezeu nu a voit să îl punem undeva separat, să-i găsim un loc printre noi. El a venit să fie în mijlocul, pentru a fi cu noi. Isus s-a făcut asemenea omului, pentru a-l învăţa pe om să fie asemenea lui Dumnezeu. Acesta este secretul vieţii omului: să înveţe să trăiască ca Dumnezeul său, adică să facă binele. Diferiţi oameni din diferite zone ale lumii ajung să descopere singuri acest secret al vieţii şi trăiesc astfel. Zilnic există riscul ca noi, creştinii, să rămânem în urmă faţă de ei. Atunci când se întâmplă acest lucru vina noastră este mult mai mare, pentru că nouă Isus ne spune zilnic să facem binele. Fiii acestei generaţii ar putea fi acuzatorii noştri la întâlnirea cu Dumnezeu, dacă noi nu ne trezim şi nu facem ceea ce trebuie să facem.

Doi bărbaţi grav bolnavi ocupau acelaşi salon în spital. Unui bărbat i s-a fost permis să stea în picioare pentru o oră în fiecare după-amiază pentru a i se drena lichidul din plămâni. Patul lui era lângă fereastra camerei. Celălalt bărbat a trebuit să-şi petreacă tot timpul culcat pe spate. Oamenii au vorbit ore în şir despre soţiile şi familiile lor, casele lor, locurile lor de muncă, implicarea lor în serviciul militar, unde au fost în vacanţă etc. În fiecare după-amiază, atunci când omul din patul de lângă fereastră putea sta în picioare, el îşi petrecea o mare parte din timp pentru a-i descrie colegului lui de cameră toate lucrurile pe care le-ar putea vedea pe geam. Omul din celălalt pat a început să trăiască pentru ora aceea care îi anima lumea exterioară pentru scurt timp. Omul de la geam spunea că vede de la fereastră un parc cu un lac. Răţuşte şi lebede se jucau în apă în timp ce copiii navigau cu bărcile în jurul lor. Tineri îndrăgostiţi mergeau braţ la braţ în mijlocul florilor de toate culorile şi o vedere frumoasă la orizontul oraşului putea fi văzută în depărtare. Omul de la fereastră descria toate acestea în detalii rafinate, iar omul din partea cealaltă a camerei îşi închidea ochii şi îşi imaginea această scenă pitorească. Într-o după-amiază caldă, omul de la fereastra a descris cum trecea o paradă. Deşi celălalt om nu a putut auzi nimic, el o putea vedea cu ochii minţii în timp ce omul de la fereastră o descria până la cel mai mic detaliu.

Zile, săptămâni şi luni au trecut. Într-o dimineaţă, asistenta a sosit pentru a aduce apă, dar a găsi trupul neînsufleţit al omului de la fereastră, care a murit liniştit în somn. Ea s-a întristat şi a sunat însoţitorii pentru a veni să ia corpul neînsufleţit. De îndată ce a părut oportun, celălalt bărbat a întrebat dacă el ar putea fi mutat lângă fereastră. Asistenta a fost fericita să facă aceasta, iar după ce s-a asigurat că era aşezat confortabil, ea a plecat lăsându-l singur. Încet, dureros, bărbatul s-a sprijinit în cot pentru a putea arunca o privire către lumea reală. A văzut un perete gol. Omul a întrebat asistenta care ar fi putut fi motivul pentru care colegul său decedat îi descria lucrurile acelea minunate! Asistenta i-a răspuns că omul era orb şi nu putea vedea nici măcar peretele. Ea i-a spus: "Poate că el a vrut doar să te încurajeze pe tine".

Epilog: Există o fericire extraordinară în a-i face pe alţii fericiţi, în ciuda propriilor noastre situaţii. Durerea împărtăşită se înjumătăţeşte, dar fericirea împărtăşită se dublează. Dacă vrei să te simţi bogat, numără toate lucrurile pe care le ai şi pe care banii nu le pot cumpăra. "Ziua de azi este un cadou şi se numeşte: «Prezent»".

Concluzionând mesajul lecturilor de astăzi, putem spune că va veni un sfârşit pentru fiecare dintre noi, dar nu aici trebuie să cadă accentul, ci pe ceea ce avem noi de făcut. Trăim într-o lume care îşi doreşte tot mai mult pacea şi armonia între oameni. Noi, creştinii, suntem chemaţi să iubim, de aceea să nu rămânem în urmă cu faptele noastre de caritate. O suferinţă care apare în viaţa noastră nu scuză răul pe care îl vom face. Dumnezeu ne oferă darurile sale zilnic, iar prezentul este un dar pe care poate alţii nu l-au primit astăzi, de aceea haideţi să folosim bine acest prezent, pentru că nu este meritul nostru că suntem astăzi în viaţă.

Pr. Claudiu Bulai

lecturi: 10.