Video-mesaj al Sfântului Părinte adresat Congresului Internaţional de Teologie de la Universitatea Pontificală Catolică Argentiniană (Buenos Aires, 1-3 septembrie 2015)

S-a desfăşurat de la 1 la 3 septembrie la Buenos Aires Congresul Internaţional de Teologie despre: Conciliul al II-lea din Vatican - Amintire, prezent şi perspective, promovat pentru cei 100 de ani ai Facultăţii de Teologie din Universitatea Catolică Argentiniană (UCA) şi cei 50 de ani de la încheierea Conciliului al II-lea din Vatican. Prezentăm în continuare transcrierea video-mesajului înregistrat de Papa Francisc şi transmis ieri la încheierea Congresului:

Mă bucur să pot comunica împreună cu voi în acest eveniment atât de important pentru Biserica noastră din Argentina. Mulţumesc pentru că îmi daţi această oportunitate de a mă uni în această aducere de mulţumire la celebrarea celor 100 de ani ai Facultăţii de Teologie din UCA legaţi cu cei 50 de ani ai Conciliului al II-lea din Vatican.

V-aţi reunit trei zile făcând din această sărbătoare o ocazie pentru a aminti, pentru a recupera amintirea trecerii lui Dumnezeu prin viaţa noastră eclezială şi a face din această trecere un motiv de mulţumire. Comemorarea ne permite să ne amintim de unde venim şi, făcând astfel, ne unim cu atâţia care au ţesut această istorie, această viaţă eclezială în multiplele sale vicisitudini, şi cu siguranţă n-au fost puţine. Comemorare care ne determină să descoperim în mijlocul drumului că poporul credincios al lui Dumnezeu n-a fost singur. Acest popor în mişcare s-a putut baza mereu pe Duhul care-l conducea, îl susţinea, îl determina dinăuntru şi din afară. Această amintire recunoscătoare care astăzi devine reflecţie, însufleţeşte inima noastră. Redă viaţă speranţei noastre pentru a trezi astăzi întrebarea pe care părinţii noştri şi-au pus-o ieri: Biserică, ce anume spui despre tine însăţi?

Nu celebrăm şi nu reflectăm două evenimente minore, ci suntem în faţa a două momente de conştiinţă eclezială puternică. O sută de ani ai Facultăţii de Teologie înseamnă a celebra procesul de maturizare a unei Biserici particulare. Înseamnă a celebra viaţa, istoria, credinţa poporului lui Dumnezeu care merge pe acest pământ şi care a încercat să "se înţeleagă" şi să "se exprime" pornind de la propriile coordonate. Înseamnă a celebra cei o sută de ani ai unei credinţe care încearcă să reflecteze în faţa particularităţilor poporului lui Dumnezeu care trăieşte, crede, speră şi iubeşte în pământul argentinian. O credinţă care încearcă să se înrădăcineze, să se întrupeze, să se reprezinte, să se interpreteze în faţa vieţii poporului său şi nu la margine.

Mi se pare de mare importanţă şi de accentuare clară a uni acest eveniment cu cei cincizeci de ani de la încheierea Conciliului al II-lea din Vatican. Nu există o Biserică particulară izolată, care se poate considera singură, ca şi cum ar pretinde că este stăpână şi unică interpretă a realităţii şi a acţiunii Duhului. Nu există o comunitate care să aibă monopolul interpretării sau al înculturării. Aşa cum, invers, nu există o Biserică universală care să stea cu spatele, să ignore, să se dezintereseze de realitatea locală. Catolicitatea cere această polaritate tensională între particular şi universal, între unu şi multiplu, între simplu şi complex. A anihila această tensiune merge împotriva vieţii Duhului. Orice tentativă, orice căutare de a reduce comunicarea, de a rupe raportul dintre Tradiţia primită şi realitatea concretă, pune în pericol credinţa poporului lui Dumnezeu. A considera nesemnificativă una dintre cele două instanţe înseamnă a ne pune într-un labirint care nu va fi aducător de viaţă pentru lumea noastră. A rupe această comunicare ne va duce cu uşurinţă să facem din viziunea noastră, din teologia noastră o ideologie. Aşadar, sunt bucuros că celebrarea celor 100 de ani ai Facultăţii de Teologie mereu în acelaşi pas cu celebrarea celor cincizeci de ani ai Conciliului. Localul şi universalul se întâlnesc pentru a se hrăni, pentru a se stimula în caracterul profetic pe care-l poartă orice Facultate de Teologie. Să ne amintim de cuvintele Papei Ioan la o lună de la începutul Conciliului: "Pentru prima dată în istorie, părinţii de la Conciliu vor aparţine, în realitate, tuturor popoarelor şi naţiunilor şi fiecare va aduce contribuţia de inteligenţă şi de experienţă pentru a vindeca şi a însănătoşi cicatricele celor două conflicte, care au schimbat profund faţa tuturor ţărilor" (Discursuri-Mesaje-Colocvii, AAS 54, 1962, 520-528).

Apoi subliniază că una dintre principalele contribuţii ale ţărilor în curs de dezvoltare în acel context universal va fi viziunea lor despre Biserică, şi continuă astfel: "Biserica se prezintă aşa cum este şi vrea să fie, ca Biserica tuturor, şi îndeosebi Biserica săracilor".

Există o imagine propusă de Benedict al XVI-lea care-mi place mult. Referindu-se la tradiţia Bisericii afirmă că "nu este transmitere de lucruri sau de cuvinte, o colecţie de lucruri moarte. Tradiţia este fluviul viu care ne leagă de origini, fluviul viu în care originile sunt prezente mereu" (Audienţa generală, 26 aprilie 2006). Acest fluviu irigă diferite pământuri, alimentează diferite geografii, făcând să răsară ceea ce este mai bun din acel pământ, ceea ce este mai bun din acea cultură. În acest mod, Evanghelia continuă să se întrupeze în toate colţurile lumii, în manieră mereu nouă (cf. Evangelii gaudium, nr. 115).

Toate acestea ne fac să reflectăm asupra faptului că nu suntem creştini în acelaşi mod în Argentina de astăzi şi în Argentina de acum o sută de ani. În India şi în Canada nu sunt creştini în acelaşi mod ca la Roma. De aceea una dintre îndatoririle principale ale teologului este să discearnă, să reflecteze: ce anume înseamnă a fi creştini astăzi? "în aici şi acum"; cum reuşeşte acel fluviu al originilor să irige astăzi aceste pământului şi să se facă vizibil şi trăibil? Cum să se facă vie expresia justă a sfântului Vincenţiu de Lerins: "ut annis consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate" (Commonitorio primo, cap. XXIII).

În această Argentină, în faţa multiplelor provocări şi situaţii care ne prezintă multidiversitatea existentă, interculturalitatea şi efectele unei globalizări uniformizante care relativizează demnitatea persoanelor făcând din ele un bun de schimb; în această Argentină, ne este cerut să regândim creştinismul care se face trup, modul în care fluviul viu al Evangheliei continuă să se facă prezent pentru a adăpa setea poporului nostru.

Şi pentru a înfrunta această provocare, trebuie depăşite două posibile tentaţii: de a condamna totul, creând fraza deja cunoscută "trecutul este mereu mai bun" şi refugiindu-ne în conservatorisme sau fundamentalisme; sau, dimpotrivă, de a consacra totul, negând autoritate la tot ceea ce nu are "gust de noutate", relativizând toată înţelepciunea creată de bogatul patrimoniu eclezial.

Pentru a depăşi aceste tentaţii, drumul este reflecţia, discernământul, a lua foarte în serios Tradiţia eclezială şi foarte în serios realitatea, făcând-o să dialogheze.

În acest context, cred că studiul teologiei asumă importanţă foarte mare. O slujire de neînlocuit în viaţa eclezială.

Nu sunt puţine dăţile în care se generează o opoziţie între teologie şi pastoraţie, ca şi cum ar fi două realităţi opuse, separate, care n-au nimic de-a face una cu alta. Nu sunt puţine dăţile în care identificăm doctrinal cu conservator, retrograd; şi, invers, ne gândim la pastoraţie pornind de la adaptare, reducere, acomodare. Ca şi cum n-ar avea nimic de-a face între ele. În felul acesta se generează o falsă opoziţie între aşa-numiţii "pastoralişti" şi "academişti", cei care stau de partea poporului şi cei care stau de partea doctrinei. Se generează o falsă opoziţie între teologie şi pastoraţie; între reflecţia credincioasă şi viaţa credincioasă; atunci, viaţa nu are spaţiu pentru reflecţie şi reflecţia nu găseşte spaţiu în viaţă. Marii părinţi ai Bisericii, Irineu, Augustin, Vasile, Ambroziu, numai pentru a cita câţiva, au fost mari teologi pentru că au fost mari păstori.

Una dintre principalele contribuţii ale Conciliului al II-lea din Vatican a fost tocmai aceea de a încerca să depăşească acest divorţ dintre teologie şi pastoraţie, dintre credinţă şi viaţă. Îndrăznesc să spun că a revoluţionat într-o anumită măsură statutul teologiei, modul credincios de a face şi de a gândi.

Nu pot uita cuvintele lui Ioan al XXIII-lea în discursul de deschidere a Conciliului, când a spus: "Un lucru este substanţa doctrinei vechi a Depozitului Credinţei şi alt lucru este forma cu care ea este prezentată".

Trebuie să înfruntăm munca, munca grea de a distinge mesajul de Viaţă de forma sa de transmitere, de elementele sale culturale în care odinioară a fost codificat. O teologie "răspunde la întrebările dintr-un timp şi nu face asta niciodată în alt mod decât în aceiaşi termeni, pentru că sunt cei pe care îi trăiesc şi îi vorbesc oamenii dintre societate" (Michel de Certeau, La debilidad del creer, 51).

A nu face acest exerciţiu de discernământ duce într-un mod sau în altul la trădarea conţinutului mesajului. Face în aşa fel încât Vestea Bună să înceteze să fie nouă şi mai ales bună, devenind un cuvânt steril, golit de toată forţa sa creatoare, vindecătoare şi învietoare, şi punând astfel în pericol credinţa persoanelor din timpul nostru. Lipsa acestui exerciţiu teologic eclezial este o mutilare a misiunii pe care suntem invitaţi s-o realizăm. Doctrina nu este un sistem închis, lipsit de dinamici capabile să genereze întrebări, îndoieli, interogative. Dimpotrivă, doctrina creştină are faţă, are trup, are carne, se numeşte Isus Cristos şi Viaţa sa e cea care este oferită din generaţie în generaţie tuturor oamenilor şi în toate locurile. A păstra doctrina cere fidelitate faţă de ceea ce s-a primit şi - în acelaşi timp - să se ţină cont de interlocutor, de destinatar, să fie cunoscut şi să fie iubit.

Această întâlnire dintre doctrină şi pastoraţie nu este opţională, este constitutivă a unei teologii care vrea să fie eclezială.

Întrebările poporului nostru, suferinţele sale, bătăliile sale, visele sale, luptele sale, preocupările sale, au o valoare hermeneutică pe care n-o putem ignora dacă vrem să luăm în serios principiul întrupării. Întrebările sale ne ajută să ne întrebăm, interogativele sale ne interoghează. Toate acestea ne ajută să aprofundăm misterul Cuvântului lui Dumnezeu, Cuvânt care cere ca să se dialogheze, să se intre în comuniune. Deci nu putem ignora acest popor al nostru în momentul în care facem teologie. Dumnezeul nostru a ales acest drum. El s-a întrupat în această lume, străbătută de conflicte, nedreptăţi, violenţe; străbătut de speranţe şi vise. De aceea, nu ne rămâne alt loc unde să-l căutăm decât în această lume concretă, această Argentină concretă, pe străzile sale, în cartierele sale, în oamenii săi. Acolo El deja mântuieşte.

Formulările noastre de credinţă s-au născut în dialog, în întâlnire, în confruntare, în contact cu diferitele culturi, comunităţi, naţiuni, situaţii care cereau o reflecţie mai mare în faţa a ceea ce n-a fost explicat înainte. De aceea evenimentele pastorale au o valoare considerabilă. Şi formulările noastre de credinţă sunt expresia unei vieţi trăite şi ponderate în mod eclezial.

Într-un creştin există ceva suspect atunci când încetează să admită nevoia de a fi criticat de alţi interlocutori. Persoanele şi diferitele lor conflictualităţi, periferiile, nu sunt opţionale, ci necesare pentru o mai mare înţelegere a credinţei. De aceea este important să ne întrebăm: La cine ne gândim când facem teologie? Ce persoane avem în faţa noastră? Fără această întâlnire cu familia, cu poporul lui Dumnezeu, teologia riscă mult să devină ideologie. Să nu uităm, Duhul Sfânt în poporul care se roagă este subiectul teologiei. O teologie care nu se naşte în sânul său are mireasma unei propuneri care poate fi frumoasă, dar nu reală.

Asta ne revelează provocarea sădită în vocaţia teologului, cât de stimulant este studiul teologiei şi marea responsabilitate pe care o are în realizarea sa. În această privinţă îmi permit să clarific trei trăsături ale identităţii teologului:

1. Teologul este în primă instanţă un fiu al poporului său. Nu poate şi nu vrea să se dezintereseze de ai săi. Cunoaşte lumea sa, limba sa, rădăcinile sale, istoriile sale, tradiţia sa. Este omul care învaţă să valorizeze ceea ce a primit, ca semn al prezenţei lui Dumnezeu, pentru că ştie că credinţa nu-i aparţine. A primit-o gratuit de la Tradiţia Bisericii, graţie mărturiei, catehezei şi generozităţii atâtora. Asta îl face să recunoască faptul că poporul credincios în care s-a născut are o semnificaţie teologică pe care n-o poate ignora. Ştie că este "altoit" într-o conştiinţă eclezială şi se cufundă în acele ape.

2. Teologul este un credincios. Teologul este unul care a avut experienţa lui Isus Cristos şi a descoperit că fără El nu mai poate trăi. Ştie că Dumnezeu se face prezent, ca un cuvânt, ca tăcere, ca rană, ca vindecare, ca moarte şi ca înviere. Teologul e cel care ştie că viaţa sa este marcată de această amprentă, de acest semn, care a lăsat deschise setea sa, neliniştea sa, curiozitatea sa, existenţa sa. Teologul e cel care ştie că nu poate trăi fără obiectul/subiectul iubirii sale şi îşi consacră viaţa pentru a-l putea împărtăşi cu fraţii. Nu este teolog cel care nu poate spune: "nu pot trăi fără Cristos" şi de aceea, cel care nu vrea să facă asta încearcă să dezvolte în el însuşi aceleaşi sentimente ale Fiului.

3. Teologul este un profet. Una dintre marile provocări puse în lumea contemporană nu este uşurinţa cu care se poate face abstracţie de Dumnezeu ci, din punct de vedere social, s-a făcut încă un alt pas. Criza actuală este centrată pe incapacitatea pe care o au persoanele de a crede în orice alt lucru în afară de ele însele. Conştiinţa individuală a devenit măsura tuturor lucrurilor. Asta generează o crăpătură în identităţile personale şi sociale. Această nouă realitate provoacă un întreg proces de înstrăinare datorat lipsei de trecut şi de aceea de viitor. Pentru aceasta teologul este profetul, pentru că menţine vii conştiinţa trecutului şi invitaţia care vine de la viitor. Este omul capabil să denunţe orice formă alienantă pentru că intuieşte, reflectă în fluviul Tradiţiei pe care a primit-o de la Biserică speranţa la care suntem chemaţi. Şi pornind de la această privire, invită la trezirea conştiinţei aţipite. Nu este omul care se conformează, care se obişnuieşte. Dimpotrivă, este omul atent la tot ceea ce poate dăuna sau distruge pe ai săi.

De aceea, există un singur mod de a face teologie: în genunchi. Nu este numai un act evlavios de rugăciune pentru a gândi după aceea teologia. Este vorba despre o realitate dinamică între gândire şi rugăciune. O teologie în genunchi înseamnă a îndrăzni să gândeşti rugându-te şi a te ruga gândind. Comportă un joc, între trecut şi prezent, între prezent şi viitor. Între acel deja şi acel încă nu. Este o reciprocitate între Paşte şi atâtea vieţi nerealizate care se întreabă: Unde este Dumnezeu?

Este sfinţenie de gândire şi luciditate rugătoare. Este, mai ales, umilinţă care ne permite să punem inima noastră, mintea noastră în sintonie cu acel "Deus semper maior".

Nu trebuie să ne fie frică să ne punem în genunchi în faţa altarului reflecţiei şi să facem asta cu "bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă" (Gaudium et spes, nr. 1), în faţa privirii Celui care face noi toate lucrurile (cf. Ap 21,5).

Atunci ne vom insera tot mai mult în acel popor credincios care profeţeşte, popor credincios care vesteşte frumuseţea Evangheliei, popor credincios care "nu blestemă, ci este primitor şi ştie să realizeze viaţa binecuvântând-o. Caută astfel o corespundere creatoare cu problemele din epoca noastră (Olivier Clement, Un ensayo de lectura ortodoxa de la Constitución, 651).

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.