CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN ECUADOR, BOLIVIA ŞI PARAGUAY
(5-13 iulie 2015)

Întâlnirea cu societatea civilă

Biserica "Sfântul Francisc", Quito

Marţi, 7 iulie 2015

Dragi prieteni,

Bună seara şi scuzaţi dacă stau într-o parte, dar am nevoie de lumină pe foaie, nu văd bine. Sunt bucuros că sunt cu voi, bărbaţi şi femei care reprezentaţi şi dinamizaţi viaţa socială, politică şi economică a ţării.

Imediat înainte de a intra în biserică, domnul primar mi-a încredinţat cheile oraşului. Deci pot spune că aici, la "Sfântul Francisc" din Quito, sunt de-al casei. Demonstraţia voastră de încredere şi de afect, deschizându-mi porţile, îmi permite să introduc câteva chei ale trăirii împreună ca nişte cetăţeni pornind de la acest fapt de a fi de-al casei, adică pornind de la experienţa vieţii familiale.

Societatea noastră învinge atunci când fiecare persoană, fiecare grup social, se simte cu adevărat acasă. Într-o familie, părinţii, bunicii, copiii sunt de-ai casei; nimeni nu este exclus. Dacă unul are o dificultate, chiar gravă, şi atunci când "a căutat-o", ceilalţi vin în ajutorul său, îl susţin; durerea sa este a tuturor. Îmi vine în minte imaginea acelor femei, soţii, le-am văzut la Buenos Aires în zilele de vizită stând la coadă pentru a intra în puşcărie, pentru a-l vedea pe fiul lor, sau pe soţul lor, care nu s-a comportat bine, ca s-o spunem într-un limbaj simplu, dar nu-i abandonează pentru că rămân mereu de-ai casei. Cum ne învaţă aceste femei! În societate, n-ar trebui să se întâmple la fel? Şi, totuşi, relaţiile noastre sociale sau jocul politic, în sensul mai larg al cuvântului - să nu uităm că politica, spunea Paul al VI-lea, este una dintre formele cele mai înalte de caritate - adesea această acţiune a noastră se bazează pe competiţie, care produce rebutul. Poziţia mea, ideea mea, proiectul meu sunt întărite dacă sunt în stare să-l bat pe celălalt, să mă impun, să-l rebutez. Şi astfel construim o cultură a rebutului care astăzi a asumat dimensiuni mondiale, de amploare... Asta înseamnă a fi familie? În familie toţi contribuie la proiectul comun, toţi lucrează pentru binele comun, dar fără a anula individul; dimpotrivă, îl susţin, îl promovează. Se ceartă, dar este ceva care nu se mişcă: acea legătură familială. Certurile din familie sunt după aceea reconcilieri. Bucuriile şi durerile fiecăruia sunt însuşite de toţi. Asta da, înseamnă a fi familie! Dacă am putea reuşi să vedem adversarul politic sau vecinul de casă cu aceiaşi ochi cu care îi vedem pe copii, soţiile, soţii, taţii şi mamele. Ce frumos ar fi! Iubim societatea noastră, sau rămâne ceva îndepărtat, ceva anonim, care nu ne implică, nu ne revine, nu ne angajează? Iubim ţara noastră, comunitatea pe care încercăm s-o construim? O iubim numai în concepte discutate în lumea ideilor? Sfântul Ignaţiu - permiteţi-mi anunţul publicitar - sfântul Ignaţiu ne spunea în Exerciţii că iubirea se demonstrează mai mult în fapte decât în cuvinte. Să iubim societatea mai mult cu faptele decât cu cuvintele! În fiecare persoană, în concret, în viaţa pe care o împărtăşim. Şi în afară de asta ne spunea că iubirea se comunică mereu, tinde la comunicare, niciodată la izolare. Două criterii care ne pot ajuta să privim societatea cu alţi ochi. Nu numai s-o privim: s-o simţim, s-o simţim, s-o gândim, s-o atingem, s-o protejăm.

Pornind de la acest afect, vor apare gesturi simple care întăresc legăturile personale. În diferite ocazii am făcut referinţă la importanţa familiei drept celulă a societăţii. În familie, persoanele primesc valorile fundamentale ale iubirii, fraternităţii şi respectului reciproc, care se traduc în valori sociale esenţiale şi sunt gratuitatea, solidaritatea şi subsidiaritatea. Aşadar, pornind de la acest fapt de a fi de-al casei, privind familia, să ne gândim la societate prin aceste valori sociale pe care le absorbim acasă, în familie: gratuitatea, solidaritatea, subsidiaritate.

Gratuitatea. Pentru părinţi, toţii copiii, chiar dacă fiecare are caracterul său, sunt la fel de vrednici de iubire. În schimb, când copilul refuză să împărtăşească ceea ce primeşte gratuit de la ei, de la părinţi, el rupe această relaţie, sau intră în criză, fenomen mai obişnuit. Primele reacţii, care uneori sunt precedente conştiinţei însăşi a mamei, încep când mama este însărcinată: copilul începe să aibă comportamente stranii, începe să vrea să rupă, pentru că în psihicul său se aprinde un luminiţă roşie: atenţie că există competiţie, atenţie că nu mai eşti unicul. Este curios. Iubirea părinţilor îl ajută să iasă din egoismul său pentru a învăţa să trăiască împreună cu acela sau aceea care vine şi cu ceilalţi, pentru a învăţa să renunţe ca să se deschidă celuilalt. Mie îmi place să-i întreb pe copii: "Dacă ai două bomboane şi vine un prieten, ce faci?". În general îmi spun: "Îi dau o bomboană". În general. "Şi dacă ai o bomboană şi vine prietenul tău, ce faci?". Acolo sunt nesiguri şi merg de la "i-o dau", la "o împărţim", la "o pun în buzunar". Copilul care învaţă să se deschidă celuilalt. În cadrul social asta înseamnă că gratuitatea nu este un complement ci o condiţie necesară pentru dreptate. Gratuitatea este condiţie necesară pentru dreptate. Ceea ce suntem şi avem ne-a fost dăruit pentru a pune în slujba altora - gratis am primit, gratis dăm -; misiunea noastră constă în a face să rodească în fapte bune. Bunurile sunt destinate tuturor şi oricât unul ar arăta proprietatea sa - care este legitim - apasă asupra lor o ipotecă socială. Mereu. Aşa se depăşeşte conceptul economic de dreptate, bazat pe principiul vânzare-cumpărare, cu conceptul de dreptate socială, care apără dreptul fundamental al individului la o viaţă demnă.

Şi, tot cu privire la dreptate, exploatarea resurselor naturale, aşa de abundente în Ecuador, nu trebuie să caute câştigul imediat. A fi păzitori ai acestei bogăţii pe care am primit-o ne angajează cu societatea în ansamblul său şi cu generaţiile viitoare, cărora nu le putem lăsa ca moştenire acest patrimoniu fără o îngrijire adecvată a mediului, fără o conştiinţă de gratuitate care provine din contemplarea creaţiei. Ne însoţesc astăzi aici fraţi din popoare indigene care provin din Amazonia ecuadoriană. Acea zonă este una dintre "zonele mai bogate în varietăţi de specii, de specii endemice, mai puţin frecvente sau cu grad mic de protecţie eficace. Există locuri care cer o îngrijire deosebită din cauza importanţei lor enorme pentru ecosistemul mondial [deoarece au] o biodiversitate de mare complexitate, aproape imposibil de cunoscut complet, dar atunci când aceste păduri sunt incendiate sau rase la pământ pentru a creşte cultivările, în puţini ani se pierd nenumărate specii, sau aceste zone se transformă în deşerturi aride" (Enciclica Laudato si', 37-38). Şi acolo Ecuadorul - împreună cu alte ţări din fâşia amazoniană - are oportunitatea de a practica pedagogia unei ecologii integrale. Noi am primit lumea ca moştenire de la părinţii noştri, dar să ne amintim şi că am primit-o ca pe un împrumut de la copiii noştri şi de la generaţiile viitoare cărora trebuie să le-o încredinţăm. Şi îmbunătăţită! Şi aceasta este gratuitatea!

Din fraternitatea trăită în familie se naşte a doua valoare: solidaritatea în societate, care nu constă numai în a da celor nevoiaşi, ci în a fi responsabili unul de altul. Dacă vedem în celălalt un frate, nimeni nu poate rămâne exclus, nimeni nu poate rămâne separat.

Ecuadorul, ca multe naţiuni latinoamericane, experimentează astăzi profunde schimbări sociale şi culturale, noi provocări care cer participarea tuturor subiecţilor interesaţi. Migraţia, concentraţia urbană, consumismul, criza familiei, şomajul, zonele de sărăcie produc nesiguranţe şi tensiuni care constituie o ameninţare pentru convieţuirea socială. Normele şi legile, precum şi proiectele comunităţii civile, trebuie să caute incluziunea, pentru a favoriza spaţii de dialog, spaţii de întâlnire şi apoi să lase amintirii dureroase orice tip de represiune, control nelimitat şi sustragere de libertate. Speranţa unui viitor mai bun cere să se ofere oportunităţi reale cetăţenilor, mai ales tinerilor, creând locuri de muncă şi cu o creştere economică ce ajunge la toţi şi nu rămâne în statistici macroeconomice, creând o dezvoltare sustenabilă care să genereze un ţesut social puternic şi bine închegat. Dacă nu există solidaritate acest lucru este imposibil. Am făcut aluzie la tineri şi la lipsa locului de muncă. La nivel mondial este alarmantă. Ţări europene care erau la nivel înalt în urmă cu câteva decenii, acum suferă în populaţia tânără - de la 25 de ani în jos - 40/50% de şomaj. Dacă nu există solidaritate, asta nu se rezolvă. Le spuneam salezienilor [la Torino]: "Voi, pe care don Bosco v-a fondat pentru a educa, astăzi, educaţia de urgenţă pentru acei tineri care nu au loc de muncă!". De ce? Urgenţă pentru a-i pregăti la lucrări mici care să le dea demnitatea de a putea duce pâine acasă. Acestor tineri şomeri, care sunt cei pe care-i numim "nici nici": nici nu studiază nici nu muncesc, ce perspectivă le rămâne? Dependenţele, tristeţea, deprimarea, sinuciderea - nu se publică integral statisticile despre sinuciderile tinerilor - sau înrolarea în proiecte de nebunie socială, care măcar să le prezinte un ideal? Astăzi ni se cere să ne îngrijim, în mod special, cu solidaritate, de acest al treilea sector de excludere din cultura rebutului. Primul sunt copii, pentru că ori nu sunt voiţi - există ţări dezvoltate care au natalitate aproape 0% - sau sunt ucişi înainte de a se naşte. Apoi bătrânii, care sunt abandonaţi şi sunt lăsaţi şi se uită că sunt înţelepciunea şi amintirea poporului lor. Sunt rebutaţi. Şi acum a venit rândul tinerilor. Cui i-au lăsat locul? Servitorilor egoismului, ai dumnezeului ban care se află în centrul unui sistem care ne striveşte pe toţi.

În sfârşit, respectul faţă de celălalt care se învaţă în familie, se traduce în cadrul social în subsidiaritate. Aşadar: gratuitate, solidaritate, subsidiaritate. A accepta că alegerea noastră nu este în mod necesar singura legitimă este un sănătos exerciţiu de umilinţă. Recunoscând ceea ce este bun în alţii, chiar cu limitele lor, vedem bogăţia care caracterizează diversitatea şi valoarea complementarităţii. Oamenii, grupurile au dreptul de a parcurge drumul lor, chiar dacă asta uneori duce la comiterea de erori. Respectând libertatea, societatea civilă este chemată să promoveze fiecare persoană şi agent social aşa încât să-şi poată asuma propriul rol şi să contribuie cu propriul specific la binele comun. Dialogul este necesar, esenţial pentru a ajunge la adevăr, care nu poate să fie impus, ci căutat cu sinceritate şi spirit critic. Într-o democraţie participativă, fiecare dintre forţele sociale, grupurile indigene, afro-ecuadorienii, femeile, agregările civile şi cei care lucrează pentru colectivitate în serviciile publice, sunt protagonişti esenţiali în acest dialog, nu sunt spectatori. Pereţii, curţile şi schiturile din acest loc exprimă asta cu elocvenţă mai mare: sprijinit pe elemente din cultura incaşă şi caranqui, frumuseţea formelor şi proporţiilor lor, îndrăzneala stilurilor lor diferite combinate în manieră minunată, operele de artă care sunt numite "şcoala din Quito", rezumă un amplu dialog, cu succese şi erori, al istoriei ecuadoriene. Ziua de astăzi este plină de frumuseţe şi dacă este adevărat că în trecut au existat greşeli şi samavolnicii, cum să negăm asta? Şi în istoriile noastre personale, cum să negăm asta? Putem spune că amalgamul iradiază atâta exuberanţă încât ne permite să privim la viitor cu mare speranţă.

Şi Biserica vrea să colaboreze în căutarea binelui comun, cu activităţile sale sociale, educative, promovând valorile etice şi spirituale, fiind semn profetic care aduce o rază de lumină şi de speranţă tuturor, în special celor mai nevoiaşi. Mulţi mă vor întreba: Părinte, de ce vorbiţi atât de mult despre cei nevoiaşi, despre persoanele nevoiaşe, despre persoanele excluse, despre persoanele de la marginile societăţii? Pur şi simplu pentru că această realitate şi răspunsul la această realitate se află în inima Evangheliei. Şi tocmai pentru că atitudinea pe care o luăm în faţa acestei realităţi este înscrisă în protocolul despre care vom fi judecaţi, în Matei 25.

Mulţumesc pentru că sunteţi aici, pentru că mă ascultaţi, vă cer vă rog să duceţi cuvintele mele de încurajare grupurilor pe care voi le reprezentaţi în diferitele sectoare ale societăţii. Fie ca Domnul să acorde societăţii civile pe care voi o reprezentaţi să fie mereu domeniul potrivit pentru a trăi ca acasă, pentru a trăi aceste valori ale gratuităţii, solidarităţii şi subsidiarităţii. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 9.