Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 4 martie 2015

Familia - 6. Bunicii (I)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cateheza de astăzi şi cea de miercurea viitoare sunt dedicate bătrânilor care, în cadrul familiilor, sunt bunicii, unchii. Astăzi reflectăm asupra condiţiilor problematice ale bătrânilor, şi data viitoare, adică miercurea viitoare, mai în pozitiv, despre vocaţia conţinută şi în această vârstă a vieţii.

Graţie progreselor medicinii viaţa s-a prelungit: însă societatea nu s-a "lărgit" la viaţă! Numărul bătrânilor s-a înmulţit, însă societăţile noastre nu s-au organizat suficient pentru a le face loc, cu respectul corect şi consideraţia concretă faţă de fragilitatea lor şi demnitatea lor. Atât timp cât suntem tineri, suntem induşi să ignorăm bătrâneţea, ca şi cum ar fi o boală care trebuie ţinută departe; apoi, când devenim bătrâni, în special dacă suntem săraci, dacă suntem bolnavi singuri, experimentăm lacunele unei societăţi programate pe eficienţă, care după aceea îi ignoră pe bătrâni. Şi bătrânii sunt o bogăţie, nu pot fi ignoraţi.

Benedict al XVI-lea, vizitând o casă pentru bătrâni, a folosit cuvinte clare şi profetice, spunea aşa: "Calitatea unei societăţi, aş vrea să spun a unei civilizaţii, se judecă şi după modul în care sunt trataţi bătrânii şi după locul rezervat lor în trăirea comună" (12 noiembrie 2012). Este adevărat, atenţia faţă de bătrâni caracterizează o societate. Într-o civilizaţie există atenţie faţă de cel bătrân? Există loc pentru cel bătrân? Această civilizaţie va merge înainte dacă va şti să respecte înţelepciunea, înţelepciunea bătrânilor. Într-o civilizaţie în care nu există loc pentru bătrâni sau sunt rebutaţi deoarece creează probleme, această societate poartă cu sine virusul morţii.

În Occident, studioşii prezintă secolul actual ca secolul îmbătrânirii: numărul copiilor scade, numărul bătrânilor creşte. Acest dezechilibru ne interpelează, mai mult, este o mare provocare pentru societatea contemporană. Şi totuşi o cultură a profitului insistă să-i prezinte pe bătrâni ca o povară, un "balast". Nu numai că nu produc, crede această cultură, ci sunt o povară: aşadar, care este rezultatul unei astfel de gândiri? Nu se îndrăzneşte să se spună deschis, dar se face asta! Există ceva laş în această obişnuire cu cultura rebutului. Dar noi suntem obişnuiţi să-i rebutăm pe oameni. Vrem să înlăturăm frica noastră mărită a slăbiciunii şi a vulnerabilităţii; dar făcând aşa, mărim în bătrâni neliniştea că sunt rău suportaţi şi abandonaţi.

Deja în slujirea mea la Buenos Aires am atins cu mâna această realitate cu problemele sale: "Bătrânii sunt abandonaţi şi nu numai în lipsurile materiale. Sunt abandonaţi în incapacitatea egoistă de a accepta limitele lor care reflectă limitele noastre, în numeroasele dificultăţi pe care astăzi trebuie să le depăşească pentru a supravieţui într-o civilizaţie care nu le permite să participe, să spună părerea lor, nici să fie referenţi după modelul consumist al acelui «numai tinerii pot să fie utili şi pot să se bucure». Aceşti bătrâni ar trebuie să fie în schimb, pentru toată societatea, rezerva sapienţială a poporului nostru. Bătrânii sunt rezerva sapienţială a poporului nostru! Cu câtă facilitate adoarme conştiinţa când nu este iubire!" (Solo l'amore ci pu? salvare [Numai iubirea ne poate salva], Citt? del Vaticano 2013, pag. 83). Şi aşa se întâmplă. Eu îmi amintesc, când vizitam casele de odihnă, vorbeam cu fiecare şi de atâtea ori am auzit asta: "Cum vă simţiţi? Dar copiii dumneavoastră? - Bine, bine - Câţi aveţi? - Mulţi. - Şi vin să vă viziteze? - Da, da, mereu, da, vin. - Când au venit ultima dată?". Îmi amintesc de o bătrână care îmi spunea: "Ah, la Crăciun". Eram în luna august! Opt luni fără a fi vizitaţi de copii, opt luni abandonată! Asta se numeşte păcat de moarte, clar? Odată, copil fiind, bunica ne spunea o poveste despre un bunic bătrân care, atunci când mânca, se murdărea pentru că nu putea să ducă bine la gură lingura cu borş. Şi fiul, adică tatăl familiei, a decis să-l mute de la masa comună şi a făcut o măsuţă în bucătărie, unde nu putea fi văzut, pentru ca să mănânce singur. Şi astfel nu s-ar fi făcut de râs când veneau prietenii la prânz sau la cină. După câteva zile, a venit acasă şi l-a găsit pe fiul său cel mai mic care se juca folosind ciocanul şi nişte cuie, făcând ceva acolo, şi a spus: "Ce faci? - Fac o masă, tată. - O masă, de ce? - Pentru ca s-o am atunci când tu vei deveni bătrân, în felul acesta să poţi mânca şi tu". Copiii au mai multă conştiinţă decât noi!

În tradiţia Bisericii există un bagaj de înţelepciune care a susţinut mereu o cultură de apropiere de bătrâni, o disponibilitate de însoţire afectuoasă şi solidară în această parte finală a vieţii. Această tradiţie este înrădăcinată în Sfânta Scriptură, aşa cum atestă de exemplu aceste expresii ale Cărţii lui Ben Sirah: "Nu devia de la discursul celor bătrâni, căci şi ei au învăţat de la părinţii lor! De la ei vei învăţa înţelegerea şi să dai răspuns la timp de nevoie!" (Sir 8,9).

Biserica nu poate şi nu vrea să se conformeze unei mentalităţi de nesuferire, şi cu atât mai puţin de indiferenţă şi de dispreţ, faţă de bătrâneţe. Trebuie să trezim simţul colectiv de recunoştinţă, de apreciere, de ospitalitate, care să-l facă pe bătrân să se simtă parte vie din comunitatea sa.

Bătrânii sunt bărbaţi şi femei, taţi şi mame care au fost înainte de noi pe acelaşi drum al nostru, în aceeaşi casă a noastră, în bătălia noastră zilnică pentru o viaţă demnă. Sunt bărbaţi şi femei de la care am primit mult. Bătrânul nu este un străin. Bătrânul suntem noi: mai devreme, mai târziu, oricum în mod inevitabil, chiar dacă nu ne gândim. Şi dacă noi nu învăţăm să-i tratăm bine pe bătrâni, aşa ne vor trata pe noi.

Suntem fragili cam toţi, cei bătrâni. Însă unii sunt deosebit de slabi, mulţi sunt singuri şi marcaţi de boală. Unii depind de îngrijiri indispensabile şi de atenţia celorlalţi. Vom face pentru asta un pas înapoi? Îi vom abandona destinului lor? O societatea fără proximitate, unde gratuitatea şi afectul fără răsplată - chiar şi între străini - dispar, este o societate pervertită. Biserica, fidelă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, nu poate să tolereze aceste degenerări. O comunitate creştină în care proximitatea şi gratuitatea nu ar mai fi considerate indispensabile, ar pierde cu ele sufletul său. Unde nu există cinste faţă de cei bătrâni, nu există viitor pentru cei tineri.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.