Reflecţie la Duminica Floriilor - B (2015)

Isus s-a umilit pe sine. Pentru aceasta, Dumnezeu l-a înălţat (cf. Fil 2,8-9).

Astăzi este Duminica Floriilor. Astăzi, Biserica retrăieşte intrarea solemnă a lui Isus în cetatea Ierusalimului. Astăzi, Isus îşi reafirmă în mod solemn disponibilitatea de a împlini voinţa Tatălui de mântuire a lumii, prin patima şi moartea sa pe lemnul crucii. Astăzi, Isus face un ultim efort de a câştiga încrederea în dragostea şi divinitatea sa a poporului iudeu şi a popoarelor păgâne adunate la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. Astăzi, am intrat în săptămâna cea mai însemnată şi cea mai sfântă a anului, pentru că astăzi am început să celebrăm cele mai însemnate şi cele mai sfinte mistere ale mântuirii noastre: pătimirea, moartea şi învierea lui Isus.

În timpul ciumei din Milano, sfântul episcop Carol Boromeu (1538-1584), îmbrăcat în haine pocăinţă, desculţ şi cu cenuşă pe cap, se ruga lui Dumnezeu spre iertarea păcatelor poporului, spunând cu Moise când poporul şi-a făcut un viţel de aur spre închinare: "Doamne, loveşte-mă pe mine, dar cruţă poporul meu" (Ex 32,32). Şi ciuma a încetat. Exact aşa a făcut şi a zis Isus, în faţa păcatului aducător de moarte al oamenilor. Şi blestemul păcatului a încetat.

Sărbătoarea Floriilor constituie pentru întreaga omenire o chemare cerească de a descoperi şi de a primi iubirea lui Dumnezeu, care l-a dat pe Fiul său, Isus, ca jertfă pentru păcatele noastre şi pentru mântuirea noastră (cf. In 3,16). Isus, încă din veşnicie, a răspuns voinţei Tatălui: "Iată vin să împlinesc voinţa ta, Dumnezeule" (Evr 10,7). Şi tot din veşnicie a spus: "Eu nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi. Spatele l-am dat celor care mă loveau, obrajii, celor care îmi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de la cei care mă insultau şi mă scuipau" (Is 50,5-7).

Într-adevăr, "Isus, care din fire este Dumnezeu, nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce" (Fil 2,6-7). El a venit în lume pentru a împlini voinţa Tatălui de mântuire a lumii şi pentru ca noi, oile sale, să avem viaţă şi s-o avem din belşug (cf. In 10,10), prin pătimirile, moartea şi învierea sa.

Isus Cristos, venind în lume, s-a făcut fratele nostru (cf. Mt 25,40), s-a făcut prietenul nostru (cf. In 15,14), s-a făcut învăţătorul nostru (cf. Mt 23,8), s-a făcut Dumnezeul şi mântuitorul nostru (cf. Is 44,3). Isus, în calitatea sa de frate, de prieten, de învăţător, de Dumnezeu şi de mântuitor, ne-a învăţat ştiinţa mântuirii, ne-a ajutat în toate necazurile vieţii, ne-a vindecat bolile şi rănile, ne-a eliberat de toţi duşmanii noştri temuţi, diavolul şi lumea rea, ne-a înviat morţii; dar mai ales a murit pentru păcatele noastre şi a înviat spre învierea, odihna şi fericirea noastră veşnică.

Aşa cum spun multe locuri din Biblie, Fiul lui Dumnezeu, venind în lume, s-a făcut: ochi pentru orb, picior pentru şchiop, sprijinitor pentru văduvă, apărător pentru orfan, speranţă pentru deznădăjduit, braţ puternic pentru cel căzut, călăuză pentru cel rătăcit, pâine pentru cel flămând, apă vie pentru cel însetat, răscumpărător pentru cel păcătos, speranţă de viaţă pentru cel ce moare şi odihnă veşnică pentru oricine crede în el (cf. Iob 29,15-16).

Cu toate acestea, mulţi l-au urât fără temei şi l-au respins (cf. In 15,25), voind semne suplimentare.

Este o poveste cutremurătoare, cu un orfan francez care, în anul 1870, a fost înfiat şi crescut regeşte de o familie bună creştină. Dar, în timpul Revoluţiei Franceze, acest orfan a ghilotinat pe binefăcătorii săi.

Pentru astfel de oameni ingraţi, ca evreii şi ca orfanul acesta, Isus a plâns la intrarea sa în Ierusalim (cf. Lc 13,34). Pentru astfel de oameni ingraţi, ca evreii şi ca orfanul acesta, şi sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) plângea zicând: "Plâng pentru că iubirea nu este iubită"!

Dar mult mai mulţi au fost oamenii care l-au primit, iubit şi urmat pe Isus. Amintesc aici doar puţini oameni iubitori de Isus, care au legătură cu intrarea lui Isus în Ierusalim şi cu patima şi moartea sa. Astfel, mulţi l-au iubit şi slujit ca femeia din casa lui Simon Leprosul, care l-a uns pe Isus cu ulei parfumat, aşa cum se ung luptătorii înainte de a intra în arenă (cf. Mc 14,3); mulţi l-au slujit ca femeile pioase din avutul lor (cf. Mc 15,40); mulţi l-au urmat pe calea învăţăturilor sale ca ucenicii săi; mulţi care şi-au aşternut hainele pe jos şi fluturau ramuri înverzite (cf. Mc 11,8), primindu-l ca pe marii regi (cf. 1Rg 1,38; 2Rg 9,13) şi ca pe marii preoţi (cf. 1Mac 13,51), şi cinstindu-l ca pe Domnul lor, cântându-i Osana (cf. Lev 23,40; Mc 11,9-10); mulţi alţii, chiar străini, au început să creadă în el, greci (cf. In 12,20), romani (cf. Mt 27,54) şi chiar răufăcători (cf. Lc 23,42). Pentru toţi aceştia şi pentru toţi care vor crede în el de-a lungul veacurilor, Isus a intrat astăzi în Ierusalim, pentru a le aduce vestea cea bună a apropiatei lor mântuiri prin crucea sa.

Sheldon Allan "Shel" Silverstein (1930-1999), un poet şi dramaturg american, a scris o poveste intitulată: "Copacului generos şi fericit". În această poveste este vorba despre un copac care s-a împrietenit cu un copil. Copilul venea zilnic la copac şi se juca la umbra lui, iar copacul îl mângâia cu ramurile sale; pentru acest copil, copacul înverzea, înflorea şi rodea fructe plăcute la gust. Şi aşa se întâmpla de mai mulţi ani de zile şi amândoi erau fericiţi. Dar, a venit şi vremea despărţirii. Copilul crescând mare a trebuit să plece şi să-şi facă un rost în viaţă, iar copacul a rămas singur. După mai mult timp copilul s-a întors să-şi vadă pomul iubit, iar pomul fericit i-a zis: "Caţără-te pe trunchiul meu, fă-ţi leagăn din ramurile mele, mănâncă fructele mele, joacă-te la umbra mea şi fii fericit"! Sunt prea mare să mă mai pot căţăra pe copaci, i-a răspuns acesta. Am venit la tine ca să mă ajuţi. Am nevoie de nişte bani, a zis tânărul, poţi să mă ajuţi? Da, ia fructele mele şi vinde-le! Mai târziu, copilul crescut mare, s-a întors şi i-a zis: Am nevoie de o casă, poţi să mă ajuţi? Da, taie ramurile mele şi fă-ţi o casă! Lângă casa pe care şi-a construit-o era un lac. Copilul, de acum matur, a venit la copac şi i-a zis: Am nevoie de o barcă pentru a pescui, poţi să mă ajuţi? Da, taie trunchiul meu şi fă-ţi o barcă, a răspuns copacul fericit. După ani, copilul ajuns bătrân, s-a întors şi i-a zis: Sunt prea obosit, poţi să mă ajuţi? Da, aşează-te pe ciotul meu, i-a spus copacul fericit şi, odihneşte-te!

Dacă îl vom pune în locul copacului generos şi fericit pe Isus; dacă ne vom pune în locul copilului pe unul fiecare dintre noi; dacă vom pune în locul ramurilor copacului, care au fost începutul dăruirii de sine, ramurile verzi din mâinile noastre, vom obţine înţelesul sărbătorii Floriilor, pe care o celebrăm an de an. Asemenea copacului generos din povestire, Isus s-a jertfit în întregime pentru ajutorul, mântuirea şi fericirea veşnică a tuturor celor care în decursul vieţii pământeşti vor crede în el, îl vor iubi şi îl vor sluji.

Noi creştinii, prin ramurile verzi din sărbătoarea Floriilor, facem aducere aminte a începutului jertfei lui Cristos, începută de Florii şi desăvârşită pe Calvar.

Isus, prin intrarea sa triumfală în Ierusalim, înconjurat de mulţimea celor care îl iubesc, anticipează şi simbolizează intrarea sa glorioasă în cer, însoţit de toţi cei care vor crede în el, îl vor iubi şi îl vor sluji.

Isus a intrat astăzi în Ierusalim pe un asin, animalul de povoară al regilor paşnici, care vin pentru a aduna oile Domnului şi nu pentru a le împrăştia, care vin pentru a hrăni şi nu pentru a le ucide. Aşa au intrat David, Solomon şi Iehu în Ierusalim. Regii cuceritori au intrat în Ierusalim pe armăsari puternici, dar ei au venit pentru a împrăştia, a răpi şi a ucide oile ca, Haman şi ca Antioh Epifanul. Isus, regele paşnic şi umil al iudeilor, a intrat în Ierusalim pe un asin, pentru a arăta că el îl slujeşte pe Tatăl ceresc şi pe oameni, în umilinţă şi pace; pentru a arăta că el a venit pentru aduna oile risipite, pentru a le ocroti (cf. Lc 13,24) şi pentru a arăta că el a venit pentru a le hrăni cu trupul şi sângele său, spre viaţa cea veşnică (cf. Mc 14,22-24).

Prin relatarea acestui fapt, Biblia vrea să ne spună că noi suntem cei care trebuie să-l purtăm pe Isus astăzi în lume, cu umilinţă şi pace. Astăzi, noi suntem cei prin care Isus vorbeşte lumii. Astăzi, noi suntem Biblia în imagini, care îl arătăm pe Isus lumii grăbite. De aceea, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu ne-a cerut inima, ochii şi fiinţa întreagă, pentru a-l putea arăta lumii pe Isus (cf. Prov 23,26).

La intrarea lui Isus în Ierusalim, cei mai vocali dintre cei care îi cântau "Osana" lui Isus au fost copii şi tinerii (cf. Mt 21,15). S-ar putea ca atunci când, în anul 1985, după ce ONU a proclamat Anul internaţional al Tineretului, an în care şi Sfântul Părinte Papa Ioan Paul II i-a chemat pe tineri la Roma pentru a celebra împreună Floriile, şi apoi când a instituit Ziua Mondială a Tineretului în ziua de Florii a fiecărui an, să fi avut în vedere faptul că, în lumea mută de astăzi, în care tot mai puţini îi mai cântă "Osana" lui Isus, copii şi tinerii ar fi o soluţie pentru a reaprinde focul credinţei şi al iubirii de Isus în lume. Iar Papa Francisc le spune copiilor şi tinerilor în anul acesta, 2015, şi prin ei şi tuturor creştinilor că, pentru a împlini dorinţa Bisericii de a reaprinde credinţa şi iubirea faţă de Isus în lume, trebuie să aibă mereu o inimă curată (cf. Mt 5,8); căci numai în inima curată nu locuiesc niciodată: gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile false şi blasfemiile (cf. Mt 15,19); pentru că numai în cei cu inima curată este disponibilitate continuă pentru primirea cuvântului divin, pentru sărbătoarea iubirii şi pentru misiune printre oameni; pentru că numai cei cu inima curată îl vor putea vedea pe Dumnezeu pentru toată veşnicia (cf. Mt 5,8).

Biblia ne spune că "După ce Dumnezeu în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul său" (Evr 1,1-2). Asta vrea să ne spună: chemarea divină la mântuire, prin Isus, este ultima încercare a lui Dumnezeu de a salva lumea. Plânsul lui Isus de la intrarea sa în Ierusalim este pentru cei care vor pierde această ultimă ocazie (cf. Lc 19,42-44). Distrugerea Ierusalimului şi robia evreilor care l-au refuzat pe Isus simbolizează distrugerea tuturor siguranţelor şi robia veşnică la diavol a tuturor celor care îl vor refuza pe Isus ca mântuitor personal.

Astăzi, de Florii, când medităm patimile şi moartea lui Isus, trebuie să recunoaştem şi complicitatea noastră la actul răstignirii. Nu le putem atribui chinurile şi răstignirea Domnului numai evreilor fanatici şi romanilor păgâni de atunci, căci şi noi, ori de câte ori ne lăsăm stăpâniţi de păcat, îl răstignim din nou pe Isus (cf. Evr 6,6).

Psalmistul ne spune că Isus pe cruce a strigat: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit" (Ps 21/22,2). Isus a fost, este, şi va fi Fiul cel preaiubit al Tatălui ceresc. Şi cu toate acestea, Tatăl ceresc n-a putut privi spre Isus pe cruce. De ce? Din cauza păcatului nostru luat asupra sa. De aici putem vedea cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul, că nici nu poate privi spre el, nici când este purtat de Isus.

Ce este de făcut? Să renunţăm la păcat să părăsim calea cea largă, calea pe care am urmat-o până acum (cf. Evr 12,1; Mt 7,13-14) şi să ne convertim (cf. Fap 2,37-38). Aşa cum drumul spre Ierusalimul pământesc trece obligatoriu prin muntele Măslinilor, muntele jertfelor (cf. Num 19,1), muntele unde a plâns Isus cu lacrimi de sânge (cf. Lc 22,39), muntele unde şi David cel prigonit de fiul său Absalon şi de Şimei a plâns (cf. 2Sam 15,30); tot astfel drumul nostru spre Ierusalimul ceresc, drumul nostru spre deschiderea mormintelor (cf. Zah 14,4) şi spre înălţarea la cer cu Isus (cf. Fap 1,12) trece tot prin muntele Măslinilor, adică prin muntele jertfelor şi al plânsului pentru păcate.

Un preot, ajuns la o tânără muribundă, i-a spus să repete după el: Isuse, îmi pare rău de păcate! Isuse, iartă-mă! Isuse, mântuieşte-mă! Isuse, te iubesc! În faţa lui Isus răstignit, Biserica ne cheamă şi pe unul fiecare dintre noi păcătoşii să spunem astăzi şi totdeauna: Isuse, îmi pare rău de păcate! Isuse, iartă-mă! Isuse, mântuieşte-mă! Isuse, te iubesc!

Deşi sărbătoarea Floriilor începe cu intrarea lui Isus în Ierusalim pentru a împlini în umilinţă şi ascultare faţă de Tatăl ceresc jertfa crucii, ea nu se termină la cruce, ci la învierea lui, pe care o vom celebra duminica viitoare. De aceea, versetul de la evanghelie ne spune: "Cristos s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume" (cf. Fil 2,7-9).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 33.