Reflecţia la duminica a II-a după Crăciun - 2015

Mărire ţie, Cristoase, propovăduit neamurilor; mărire ţie, Cristoase, crezut în lume (cf. 1Tim 3,16).

Crăciunul este atât de bogat în înţelesuri şi în semnificaţi că nu putea fi cuprins într-o singură celebrare; de aceea, Biserica a mai ales încă o zi pentru explicarea şi lămurirea misterului lui.

Un predicator, pornind de la cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Carte: "Eu sunt Domnul care te vindecă" (Ex 15,26), şi de la mărturia lui David despre Dumnezeu: "El îţi iartă toate fărădelegile tale şi îţi vindecă toate bolile tale" (Ps 103,3 ), asemăna venirea lui Isus în lume cu venirea unui medic chirurg, cu venirea un medic înţelept şi bun la un om grav bolnav pe care voia să-l trateze gratis spre viaţă.

După păcat, omul s-a îmbolnăvit grav de toate bolile şi purta în sine toate durerile iadului. Din momentul păcatului, Dumnezeu, Tatăl nostru cel bun, a urmărit cu atenţie febra şi răsuflarea omului bolnav şi când a sosit momentul potrivit pentru operaţie, "Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său născut din femeie" (Gal 4,4). Pentru slava lui Dumnezeu şi pentru pacea celui păcătos, încă din veşnicie, Isus a spus: "Iată, vin" (Ps 40, 8-9). Iar acum a venit (cf. In 1,14), a luat "un chip de rob, s-a fost făcut "asemenea oamenilor" şi s-a pornit pe drumul smeririi de sine, spre "moartea pe cruce" (Fil 2,8).

Prima lectură ne spune că Isus, înţelepciunea lui Dumnezeu, şi-a stabilit locuinţa în mijlocul poporului ales (cf. Sir 24,1-2.8-12). În vechime, într-adevăr, Dumnezeu locuise în mijlocul poporului Israel, în cortul întâlnirii sau în templu, dar atunci nimeni nu putea să pătrundă în locul preasfânt fără să moară (cf. Lev 16,2; Num 4,20). Începând cu primul Crăciun, Isus a venit să locuiască în mijlocul oamenilor, să se întâlnească cu ei, să le vorbească, să le asculte necazurile, să fie ascultat, să fie urmat, fără ca nimeni să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică (cf. In 3,16; Evr 10,19). Evanghelia şi psalmul responsorial ne spun că Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, s-a făcut trup şi a locuit între noi şi noi am văzut slava lui, slava unicului-născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (cf. In 1,14). Iar lectura a doua ne spune că Dumnezeu a orânduit de mai înainte ca, prin Isus Cristos, să fim adoptaţi ca fii (cf. Ef 1,5).

Antifonul de la intrare la sfânta Liturghie de astăzi ne spune: "Când liniştea învăluia totul şi când noaptea era la jumătatea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul său regesc" (Înţ 18,14-15). Adică, atunci când rutina şi întunericul păcatului, când întunericul durerii şi al morţii erau la culme şi nu mai lăsau nici o speranţă de bine, tocmai atunci Cuvântul atotputernic al lui Dumnezeu a coborât din cer pe pământ, cu mila şi îndurarea sa.

Apropo, de culmea întunericului, era una dintre acele nopţi întunecoase cum nu mai văzuse pământul până atunci. Împăratul Caezar August (63 î.C.-14 d.C.) se urca pe colina Capitoliului întovărăşit de câţiva consilieri. Aceştia îl sfătuiau să construiască un templu măreţ, în care să i se aducă jertfe, ca unui zeu. La un moment dat se vede o stea deosebit de strălucitoare ale cărei raze se răsfrângeau şi asupra Capitoliului. Îndată ce consilierii au văzut-o, au strigat într-un glas: "Ave, Caesar! Zeii ţi-au răspuns cu lumina lor. Tu poţi să-ţi înalţi templul în onoarea ta". Atunci profetesa Sibilla s-a îndreptat spre împărat şi i-a zis, arătându-i steaua: "Priveşte, Măria ta, spre Orient!" Atunci, în faţa lui s-a deschis un fel de tunel prin întuneric şi, departe, a văzut un staul sărăcăcios sub o stâncă; a văzut păstori îngenuncheaţi la intrare; înăuntru a văzut o tânără mamă, de o parte a ieslei şi un bărbat, de cealaltă parte; în iesle, pe paie, a văzut un prunc adorat de toţi cei din jur; un bou şi un măgăruş completează tabloul nocturn. Apoi, Sibilla a adăugat: "Iată, acolo este Dumnezeul care va fi adorat aici". Împăratul a renunţat să se mai construiască un templu pentru sine şi a ridicat un sanctuar în cinstea noului născut Fiu al lui Dumnezeu, pe care l-a numit Ara Coeli - Altarul Cerului. Creştinii au transformat acest sanctuar într-o biserică închinată Maicii Domnului cu Pruncul.

La primul Crăciun, Isus, medicul nostru divin, a venit pe pământ, şi-a fixat o locuinţă între oameni şi îi aşteaptă pe cei bolnavi să vină şi se înscrie pe lista de aşteptare pentru operaţie (cf. Mt 9,12). A venit copil pentru ca nimeni să nu aibă teamă de el. A venit acoperindu-şi dumnezeirea sub vălul cărnii (cf. In 1,14), al scutecelor şi al paielor, pentru ca nimeni să nu moară văzându-l (cf. Num 18,3). A venit într-un grajd pentru ca toţi să înţeleagă că nu este nevoie de o garderobă specială pentru a intra la el (cf. Lc 2,7). A venit sub chipul robului (cf. Fil 2,7). A venit sub chipul plătitorului de taxe (Mt 17,27). A venit ca unul care nu are unde să-şi plece capul (cf. Mt 8,20). A venit ca unul care se numeşte fiul tâmplarului (cf. Mt 13,55; Mc 6,3).

Începând cu primul Crăciun şi până astăzi, oamenii pot intra liber la medicul divin pentru a primi vindecare. Iată câteva exemple de oameni care au intrat liber la Isus: Primii care au intrat au fost păstorii, acei oameni apăsaţi de stăpâni răi şi de diavol (cf. Lc 2,15-17); apoi au intrat adevăraţii înţelepţi ai lumii, magii, care, în pofida bogăţiilor şi onorurilor lor, aşteptau un mântuitor (cf. Mt 2,1-2); apoi au intrat cei credincioşi din Ierusalim, bătrânii Simeon şi Ana, care aşteptau de o viaţă mântuirea (cf. Lc 2,25-36); apoi au intrat apostolii şi ucenicii care s-au pus în slujba lui (cf. Mt 10,1; Lc 10,1); apoi au intrat vameşii şi păcătoşii care nu mai suportau jugul satanei şi povoara păcatelor (cf. Lc 15,2); şi lista a rămas deschisă până la noi şi până la sfârşitul veacurilor (cf. Fap 2,38).

Munca medicului divin, Isus, a început şi începe mereu cu pregătirea bolnavilor pentru operaţie, prin punerea lor în relaţie cu Tatăl, căci el este Cuvântul (cf. In 1,1); prin luminarea minţii lor cu lumina sa, căci el este lumina oricărui om (cf. In 1,4-5); prin conştientizarea gravităţii bolii, prin depărtarea de diavol care-i răneşte şi otrăveşte mereu, şi prin cerinţa de a avea toată încrederea în el (cf. In 16,33).

Operaţia constă din aceea că el trebuie să ne altoiască pe trupul şi viaţa sa, ca să putem avea iarăşi viaţa, căci alt remediu nu mai este. Operaţia şi-a atins punctul culminant pe Calvar, când, prin biciuire şi pironire pe cruce, Isus a fost umplut de răni din creştet până în tălpi; în aceste răni dureroase el ne-a altoit pe noi şi prin ele ne-a conectat la carnea şi sângele său; carne şi sânge din care luăm şi astăzi "medicamentul nemuririi" (cf. In 6,53-57). Iar apoi, prin moarte şi înviere, a distrus moartea noastră. De aceea Isus spune şi astăzi: "Fă mine nimic nu puteţi face" (In 15,5).

După moartea şi învierea lui Isus au urmat: înălţarea şi glorificarea lui Isus la dreapta Tatălui, de unde ni l-a trimis pe Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, cel care ne asigură viaţa şi învierea (cf. Rom 8,11).

Dar lucrarea mântuirii, începută cu întruparea şi continuată cu răstignirea, învierea, înălţarea, glorificare şi trimiterea Duhului Sfânt de la Tatăl, se va desăvârşi în viaţa veşnică, când vom fi răpiţi de Isus de pe pământul infectat de păcat (cf. 1Tes 4,17) şi vom fi mutaţi în cerul curat unde ne-au fost pregătite la toţi nişte locuri (cf. In 14,2-3), locuri la care Isus a lucrat cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf. In 5,17).

Sfântul Augustin (354-430), analizând păcatul şi răscumpărarea, a exclamat: "O, felix culpa!" (O, fericită vină!"). Fericirea omului păcătos mântuit prin Isus, deşi păcătosul trebuie să treacă printr-un proces dureros de purificare, este infinit mai mare ca cea dinainte de păcat. Omul a fost altoit pe Cristos şi se hrăneşte din Cristos devenind un om îndumnezeit; omul este animat de însuşi Duhul Sfânt, Domnul de viaţă dătătorul; omul a fost adoptat ca fiu iubit (cf. Ef 1,5), aşezat în braţele Tatălui, şi făcut moştenitorul paradisului, pregătit special de Tatăl pentru el.

Cu o aşa viaţă nouă, cu o aşa demnitate mare, cu o aşa fericire nemăsurată, aduse de Isus robilor păcatului care vin la el, era de la sine înţeles ca diavolul invidios să nu rămână pasiv şi să nu-i oprească pe oameni să ajungă la medicul lor divin. Şi, de necrezut, diavolul a reuşit să-i surzească să-i orbească pe mulţi oameni, ca să nu audă "cuvântul mântuirii", cel mai puternic cuvânt rostit de Tatăl, prin care a făcut toate lucrurile (cf. In 1,3); şi să nu vadă "lumina vieţii", cea mai curată lumină, care dă viaţă lumii. Astfel mulţi nu au venit la Isus (cf. Mt 13,15; In 12,40; Fap 28,27) şi mulţi l-au părăsit pe Isus (cf. In 6,60).

Cu Isus s-a întâmplat ca şi cu medicul vestit din Macedonia, dintr-o istorioară, care opera sigur şi trata pe gratis. Rivalii lui, medici fără ştiinţă şi har, l-au jefuit şi l-au discreditat până acolo că bolnavii l-au refuzat.

În Orient, când cineva bate la uşa unei case, cei care sunt înăuntru, înainte de a deschide, se uită printr-o gaură făcută în uşă pentru a vedea cine bate; după ce văd persoana, deschid sau nu, după cum le convine. Aşa a fost şi în cazul lui Isus; oamenii l-au văzut pe Isus (cf. Ap 3,20), dar înşelaţi de duşmanii lui, nu au voit să-l primească ca mântuitor. Ei au zis: "Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm" (Mc 12,7). "El era în lume, şi lumea a fost făcută prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, şi ai săi nu l-au primit" (In 1,10-11). "Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări, pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut şi m-au urât şi pe mine şi pe Tatăl meu. M-au urât fără temei" (In 15,24-25).

"Dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în numele lui, le-a dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; copii născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din născuţi din Dumnezeu" (In 1,12-13). Har peste har le-a dat celor care l-au primit (cf. In 1,16): harul alegerii (cf. Rom 11,5); harul chemării (cf. Gal 1,15); harul îndreptăţirii (cf. Rom 3,24;Tit 3,7); harul credinţei (cf. Fap 18,27); harul iertării păcatelor (cf. Ef 1,7); harul mângâierii şi al nădejdii (cf. 2Tes 2,16); harul mântuirii (cf. Ef 2,8).

Deşi Dumnezeu cel întreit şi unic este tema centrală a Prologului şi a evangheliei sfântului Ioan, totuşi, în planul secund, accentul cade pe oamenii cărora Ioan le adresează evanghelia şi scrierile sale; pe oamenii care primesc sau nu primesc vindecarea şi mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt.

Cei care îl primesc pe medicul Isus, devin copii ai lui Dumnezeu (cf. Ef 1,5). Cei care nu îl primesc, sau după ce l-au primit îl părăsesc, devin Anticrişti (cf. 1In 2,18-22), nişte urmaşi ai lui Cain şi Balaam, nişte stânci ascunse, nişte nori fără apă, nişte pomi fără rod şi dezrădăcinaţi, nişte valuri înfuriate care spumegă neruşinarea, nişte stele rătăcitoare care cad în negura întunericului. Ei sunt nişte cârtitori, nemulţumiţi cu soarta lor; trăiesc după poftele lor; gura le este plină de vorbe trufaşe şi slăvesc pe oameni pentru câştig (cf. Iuda 1,11-13.16).

Sfântul Augustin (354-430) a spus: Isus, Medicul, a venit în lume. În ceea ce depinde de el, a înfăptuit totul. Numai cine nu vrea să fie salvat, nu vine la el. Isus condamnă păcatele, dacă şi tu le condamni pe ale tale, te uneşti cu el. Atunci încep faptele tale bune, când începi să recunoşti şi să condamni faptele tale rele (cf. Comentariu la evanghelia lui Ioan, 12,12).

Dacă privim în istorie, vom vedea că mulţi regi au voit să-şi lege viaţa de Ziua Crăciunului, pentru ca Pruncul Isus să fie începutul şi înfăptuitorul vieţii lor. Primul rege al francilor, Clovis I (466-511), la vârsta de 30 de ani, a voit să fie botezat în Ziua de Crăciun, anul 496. Carol cel Mare (742-814), fondatorul Imperiului Carolingian, a voit să fie întronat religios în ziua de Crăciun, anul 800. Carol cel Pleşuv (823-877) a voit să fie încoronat rege al Sfântului Imperiu Roman, în Ziua de Crăciun, anul 875. Regele William I Cuceritorul (1028-1087) a voit să fie încoronat suveran al Angliei în Ziua de Crăciun, anul 1066. Baldwin I, rege al Ierusalimului (1058-1118), a voit să fie încoronat în Ziua de Crăciun, anul 1100. Roger al II-lea (1095-1154) a voit să fie încoronat rege al Siciliei în ziua de Crăciun, anul 1130.

În cartea sa, Prin valea Kwai, scriitorul american Ernest Gordon (1916-2002) descrie timpul celui de-al Doilea Război Mondial, timp în care el a fost prizonier de război în Thailanda. Mai exact, descrie deosebirea dintre două Crăciunuri petrecute de el în lagărul din Thailanda. Cu ocazia Crăciunului din 1942, s-au găsit mulţi soldaţi americani, prizonieri ca şi el, care să-i jefuiască pe cei bolnavi, care să se poarte rău cu ceilalţi şi cărora să nu le pese dacă cineva trăia sau murea.

În anul ce a urmat, 1943, un soldat american a început să îi dea porţia sa de mâncare unui camarad bolnav, ca să se întremeze. Cu timpul, bolnavul s-a refăcut, însă camaradul care îi dăduse mâncarea sa a murit de malnutriţie. Istoria celui care s-a sacrificat pentru a-şi salva camaradul a făcut înconjurul lagărului. Câţiva prizonieri au remarcat asemănarea pregnantă dintre soldatul acela şi Cristos. Altora le-au venit în minte texte biblice învăţate cu ani în urmă, în împrejurări cu totul diferite. Unul dintre texte spunea: "Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unul pe altul cum v-am iubit eu. Nu este dragoste mai mare decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi" (In 15,12-13) Unii care erau creştini au prins curaj în inimă şi au început să le vorbească celorlalţi din Evanghelie. Prizonierii au început să pună întrebări despre Cristos şi să se întâlnească pentru a citi Biblia. Când au început să-l recunoască pe Isus ca Domn, întreaga atmosferă din lagăr s-a schimbat de la disperare la speranţă şi compasiune. Când a sosit Crăciunul din 1943, două mii de prizonieri erau strânşi laolaltă pentru închinare. Au intonat cântece de Crăciun şi au citit istoria naşterii lui Isus, din Evanghelii. Schimbarea era mare. În ciuda foamei, prizonierii sănătoşi îşi împărţeau porţiile cu cei bolnavi ca să îi ajute să se refacă mai repede. Le păsa unul de altul şi cu toţii erau de acord că schimbarea se produsese datorită credinţei în Cristos şi a celor care trăiseră iubirea lui în acele condiţii dure. Alegerea pe care au făcut-o a fost pentru bine, iar nu pentru rău.

Din leagănul din Betleem, Isus Domnul, ca un îndrăgostit, ne vorbeşte: "Eu te-am chemat pe nume, tu îmi aparţii (cf. Is 43,1). Să mergem la Betleem, să mergem la cei care au nevoie de ajutorul nostru, căci prin ei, ne apropiem de Isus; prin ei îl legănăm, îi vorbim, îi cântăm şi îl strângem la inima noastră cât voim.

Să ne legăm şi noi viaţa cea nouă de Naşterea lui Isus; să venim la Isus ca la Medicul sufletelor noastre; să-i aducem păcatele şi viaţa noastră bolnavă, ca să fim vindecaţi prin rănile, moartea şi învierea lui; să facem o convertire autentică în viaţa noastră; să trăim după învăţătura şi pilda lui Isus, ca la sfârşit să ajungem în mărirea şi fericirea lui. Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.