Reflecţie: Adventul - un timp binecuvântat de întoarcere la Dumnezeul vieţii prin semnul speranţei

Adventul este timpul unui nou început de drum, unei noi posibilităţi. O deschidere către un prezent care nu trebuie să treacă pe lângă noi şi să ne lase ca mai înainte, ci trebuie să treacă prin noi.

Cu îndemnul vegherii începem un moment simbolic în viaţa liturgică a Bisericii în fiecare an. Acest mesaj are o nuanţă de aşteptare. Nu o aşteptare pasivă, ci una activă. O veghere care are stilul lui Dumnezeu şi anume acela de a asculta şi a observa.

Textul evangheliei din prima duminică de Advent ne îndeamnă să-l aşteptăm pe stăpân pregătiţi, acest stăpân fiind Dumnezeu. Nu un Dumnezeu de viitor care are de a face cu sfârşitul lumii, ci un Dumnezeu de zi cu zi, care are de-a face cu orice detaliu din viaţa noastră. Dumnezeu vine, nu întârzie. Noi suntem cei care, prinşi de mii de lucruri, nu reuşim să-i ascultăm paşii, să-l observăm, să-i vedem semnele prezenţei în viaţa zilnică.

Dumnezeu nu trebuie căutat, el trece şi intră în viaţa noastră în mod neaşteptat printr-un cuvânt, o privire, un gest, un zâmbet, un mod de a fi a cuiva, o activitate etc. Dumnezeu trece, ne surprinde şi intră unde îi este permis de intrat. Este imprevizibil. Intră în istoria vieţii noastre prin mici gesturi de umanitate, de afecţiune, de iubire pe care le manifestăm faţă de noi şi faţă de alţii cu care intrăm în contact. Intră prin mici gesturi pe care le dăruim unii altora. Nu prin semne extraordinare ieşite din comun, ci prin semne comune care fac viaţa extraordinară. Nouă ne cere să-l primim. Semnele lui multiple pot deveni extraordinare. Dumnezeu vine mereu, ne surprinde, dar nu ne găseşte mereu atenţi. Să fim iscusiţi şi să nu tânjim lăsând pe mâine orice lucru care azi ne surprinde. Avem nevoie să învăţăm să recunoaştem semnele trecerii lui. Înţelegem atunci cum Adventul este un drum de făcut cu noi înşine pentru a învăţa să ascultăm semnele timpului şi să le trăim în profunzimea interiorităţii noastre.

Originalitatea Adventului este asta: nu suntem noi cei care trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu. El trece. Noi trebuie să-l aşteptăm, să-l vedem şi să-l primim. Un Dumnezeu care vine - ne spune Sfânta Scriptură. Isus ne invită să stăm atenţi şi să veghem. Unde putem să-l întâlnim? Înainte de a-l întâlni în cei de lângă noi, în natură, trebuie să-l întâlnim înăuntrul nostru. Ne spune şi sfântul Augustin în Confesiunile sale: "Tu, Dumnezeule, erai înăuntrul meu şi eu te căutam afară".

Privegherea are şi alte însemnătăţi şi anume: a fi atenţi pentru a nu ne pierde în mii de realităţi care nu sunt folositoare. Înseamnă a nu lăsa conştiinţa să prindă căi greşite. Conştiinţa trebuie să vegheze şi să supravegheze interioritatea noastră. Să veghem asupra conştiinţei, să luăm partea noastră de responsabilitate începând de la lucrurile cele mai mici. Să nu avem frică de lucrurile noi, de realităţile noi pe care trebuie să le înfruntăm. Să facem paşi noi şi să avem dorinţa de a înainta în larg pe calea orizontului pe care Dumnezeu ne-o deschide. Iată ce trebuie să ne înveţe Adventul: paşi noi în fiecare zi. Pe această cale Giovanni Vanucci (frate din Institutul "Servi di Maria") în una din scrierile sale zicea: "Credincioşi sunt cei care nu s-au acomodat cu lucrurile sigure pe care le-au câştigat, ci au dăruit viaţa lor pentru a inventa paşi noi în istoria vieţii".

Pregătirea pentru Crăciun este întâi de toate trăirea adâncă a Adventului prin intensificarea sensibilităţii, a onestităţii, a umanităţii, a integrităţii etc. Pentru asta avem nevoie de rugăciune, de timp cu noi înşine şi de predispoziţie interioară spre a ne schimba. Fiecare are un rol unic şi de neînlocuit: să lucrăm cu noi înşine cu seriozitate şi dedicaţie zilnică. Noi trebuie să împlinim visul lui Dumnezeu în istorie. Noi suntem cei care trebuie să transformăm aşteptarea în moment de sărbătoare, Adventul în timp de speranţă. Atunci a trăi Adventul înseamnă a învăţa să trăim zilnic Crăciunul. Să trăim cu pasiune şi responsabilitate orice moment şi atunci este deja Crăciun în noi şi în jurul nostru.

Cecilia Robu

lecturi: 18.