Audienţă acordată participanţilor la Adunarea Plenară a Congregaţiei pentru Cler (3 octombrie 2014)

Domnilor cardinali,

Iubiţi fraţi episcopi şi preoţi,

Fraţi şi surori,

Adresez fiecăruia un salut cordial şi o mulţumire sinceră pentru colaborarea voastră la grija Sfântului Scaun faţă de slujitorii hirotoniţi şi faţă de acţiunea lor pastorală. Îi mulţumesc cardinalului Beniamino Stella pentru cuvintele cu care a introdus această întâlnire. Ceea ce aş vrea să vă spun astăzi se învârteşte în jurul a trei teme, care corespund scopurilor şi activităţii acestui Dicaster: vocaţie, formare, evanghelizare.

Reluând imaginea din Evanghelia lui Matei, îmi place să compar vocaţia la slujirea hirotonită cu "comoara ascunsă într-un ogor" (13,44). Este cu adevărat o comoară pe care Dumnezeu o pune din totdeauna în inima unor oameni, aleşi şi chemaţi de El să-l urmeze în această specială stare de viaţă. Această comoară, care cere să fie descoperită şi adusă la lumină, nu este făcută pentru "a îmbogăţi" numai pe cineva. Cel care este chemat la slujire nu este "stăpân" al vocaţiei sale, ci administrator al unui dar pe care Dumnezeu l-a încredinţat pentru binele întregului popor, ba chiar pentru binele tuturor oamenilor, chiar şi al celor care s-au îndepărtat de practica religioasă sau nu mărturisesc credinţa în Cristos. În acelaşi timp, toată comunitatea creştină este păzitoare a comorii acestor vocaţii, destinate în slujba sa, şi trebuie să simtă tot mai mult misiunea de a le promova, a le primi şi ale însoţi cu afect.

Dumnezeu nu încetează să cheme pe unii să-l urmeze şi să-l slujească în slujirea hirotonită. Însă, şi noi trebuie să facem partea noastră, prin formare, care este răspunsul omului, al Bisericii dat darului Dumnezeu, acel dar pe care Dumnezeu i-l oferă prin intermediul vocaţiilor. Este vorba de a păstra şi a face să crească vocaţiile, pentru ca să aducă roade coapte. Ele sunt un "diamant neşlefuit", care trebuie lucrat cu grijă, respect faţă de conştiinţa persoanelor şi răbdare, pentru ca să strălucească în mijlocul poporului lui Dumnezeu. De aceea, formarea nu este un act unilateral, cu care cineva transmite noţiuni, teologice sau spirituale. Isus n-a spus celor pe care-i chema: "vino, îţi explic", "urmează-mă, te instruiesc": nu! Formarea oferită de Cristos discipolilor săi a avut loc în schimb printr-un "vino şi urmează-mă", "fă aşa cum fac eu", şi aceasta este metoda pe care şi astăzi Biserica vrea s-o adopte pentru slujitorii săi. Formarea despre care vorbim este o experienţă de ucenicie, care apropie de Cristos şi permite să se conformeze tot mai mult Lui.

Tocmai pentru aceasta, ea nu poate să fie o misiune pe termen, pentru că preoţii nu încetează niciodată să fie discipoli ai lui Isus, să-l urmeze. Uneori înaintăm vioi, alteori pasul nostru este sigur, ne oprim şi putem şi cădea, dar rămânând mereu pe drum. Deci, formarea ca ucenicie însoţeşte toată viaţa slujitorului hirotonit şi se referă integral la persoana sa, intelectual, uman şi spiritual. Formarea iniţială şi cea permanentă trebuie deosebite pentru că ele cer modalităţi şi timpuri diferite, dar sunt cele două jumătăţi ale unei singure realităţi, viaţa discipolului cleric, îndrăgostit de Domnul său şi în mod constant în urmarea sa.

Un asemenea parcurs de descoperire şi valorizare a vocaţiei are un scop precis: evanghelizarea. Fiecare vocaţie este pentru misiune şi misiunea slujitorilor hirotoniţi este evanghelizarea, în orice formă a sa. Ea porneşte în primul rând de la acel "a fi", pentru a se traduce apoi într-un "a face". Preoţii sunt uniţi într-o fraternitate sacramentală, de aceea prima formă de evanghelizare este mărturia de fraternitate şi de comuniune între ei şi cu Episcopul. Dintr-o asemenea comuniune poate să provină un puternic elan misionar, care îi eliberează pe slujitorii hirotoniţi de tentaţia comodă de a fi mai preocupaţi de consensul altuia şi de propria bunăstare decât să fie însufleţiţi de caritatea pastorală, pentru vestirea Evangheliei, până la cele mai îndepărtate periferii.

În această misiune evanghelizatoare, preoţii sunt chemaţi să mărească această conştiinţă că sunt păstori, trimiţi pentru a sta în mijlocul turmei lor, pentru a-l face prezent pe Domnul prin Euharistie şi pentru a împărţi milostivirea sa. Este vorba de "a fi" preoţi, nelimitându-se la "a face" pe preoţii, liberi de orice mondenitate spirituală, conştienţi că viaţa lor evanghelizează mai înainte de faptele lor. Cât de frumos este a vedea preoţi bucuroşi în vocaţia lor, cu o seninătate de fond, care îi susţine chiar şi în momentele de trudă şi de durere! Şi asta nu se întâmplă niciodată fără rugăciune, aceea a inimii, acel dialog cu Domnul... care este, ca să spunem aşa, inima vieţii sacerdotale. Avem nevoie de preoţi, lipsesc vocaţiile. Domnul cheamă, dar nu este suficient. Şi noi episcopii avem tentaţia de a lua fără discernământ tinerii care se prezintă. Acesta este un rău pentru Biserică! Vă rog, trebuie studiat bine parcursul unei vocaţii! A examina bine dacă acela este de la Domnul, dacă acel om este sănătos, dacă acel om este echilibrat, dacă acel om este capabil de a da viaţă, de a evangheliza, dacă acel om este capabil să formeze o familie şi să renunţe la asta pentru a-l urma pe Isus. Astăzi avem atâtea probleme, şi în atâtea dieceze, pentru această eroare a unor episcopi de a-i lua pe cei care vin uneori daţi afară din seminarii sau din case călugăreşti, pentru că au nevoie de preoţi. Vă rog! Trebuie să ne gândim la binele poporului lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, temele pe care le trataţi în aceste zile de Adunare sunt de mare relevanţă. O vocaţie îngrijită printr-o permanentă formare, în comuniune, devine un puternic instrument de evanghelizare, în slujba poporului lui Dumnezeu. Domnul să vă lumineze în reflecţiile voastre, să vă însoţească şi binecuvântarea mea. Şi vă rog, vă cer să vă rugaţi pentru mine şi pentru slujirea mea adusă Bisericii. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.