Reflecţie la duminica a XXV-a de peste an - A

Câtă dorinţă şi bucurie vom avea aici pe pământ de lucra alături de Domnul în via sa, tot atâta slavă şi fericire veşnică vom avea în cer lângă tronul său.

Isus, împreună cu ucenicii săi, este în drum spre Ierusalim, unde merge să moară pentru a ispăşi păcatele lumii (cf. In 1,29) şi pentru a aduna la un loc pe copiii risipiţi ai lui Dumnezeu (cf. In 11,52). În acest drum spre Ierusalim, Isus se îngrijeşte să-i pregătească pe ucenicii săi pentru a înfrunta evenimentele Calvarului, dar, şi pentru a-i continua misiunea până la a doua sa venire.

În acest drum, care a început de la Cezareea lui Filip, unde şi-a fondat Biserica pe mărturisirea de credinţa a lui Petru (cf. Mt 16,16-17), s-au ridicat nişte întrebări din rândul ucenicilor, dintre care amintim doar două: întrebarea cine este mai mare între ei şi întrebarea lui Petru care, văzând refuzul tânărului bogat de a-l urma pe Isus (cf. Mt 19,16-22), întreabă ce răsplată vor primi ei, ucenicii, care au lăsat toate şi l-au urmat (cf. Mt 19,27).

Spre învăţătura ucenicilor săi de atunci şi spre învăţătura tuturor ucenicilor săi din toate timpurile, Isus a rostit parabola lucrătorilor din vie, pe care am auzit-o astăzi în evanghelie (cf. Mt 20,1-16).

Stăpânul din această parabolă este Dumnezeu. Via lui Dumnezeu este, în primul rând, poporul lui Israel, şi apoi toate celelalte popoare (cf. Is 5,1; Ps 24,1). Dumnezeu este foarte preocupat să-şi adune strugurii în crama sa, în împărăţia sa. Strugurii sunt mulţi, dar lucrătorii sunt puţini. De aceea, Dumnezeu iese dis de dimineaţă, adică de la începuturile poporului său, ca să tocmească lucrători în via sa. Primii care s-au oferit au fost mai marii religioşi ai poporului său, care au intrat la lucru în vie de la ora şase dimineaţa, adică chiar de la început. Primii dintre aceşti lucrători în via Domnului, cum au fost Abraham, Moise, Aron, Iosue, Judecării, Samuel şi David, au fost lucrători buni şi după inima sa (cf. Fap 13,22; Mt 23,1). Dar urmaşii lor, conducătorii politici şi conducătorii religioşi: regii, marii preoţi, fariseii şi cărturarii, n-au mai fost aşa. Deşi îl cunoşteau pe "Stăpân" ca fiind un om bun şi corect, ei n-au avut încredere că le va plăti cinstit; de aceea, s-au angajat ca lucrători în via sa numai pe bază de contract; iar ca plată au cerut cel mai bun preţ al pieţei de lucru de atunci, un dinar pe zi.

În această parabolă am întâlnit nişte cuvinte al căror înţeles s-ar putea să ne scape: "Dumnezeu s-a tocmit; Dumnezeu s-a înţeles; Dumnezeu s-a învoit". Aceste cuvinte ne arată că Dumnezeu nu ne angajează ca robi, ci fii şi împreună lucrători cu el. Isus a spus: "Tatăl meu lucrează până acum; şi eu, de asemenea, lucrez" (In 5,17); şi iarăşi: "Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit pe voi prieteni, pentru toate câte le-am auzit de la Tatăl meu, vi le-am făcut cunoscute" (In 15,15). De aceea, sfântul Paul spune: "Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9). "Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu" (Gal 4,7).

Dumnezeu a fost de acord cu toate condiţiile primilor tocmiţi, numai să facă treabă bună şi să adune strugurii în crama sa, adică să adune oamenii în împărăţia sa.

Dar via era mare, rodul era mult, iar lucrătorii erau puţini; apoi, "timpul rău" care ar putea pierde mulţi struguri, adică pătimirile lui Isus şi prigoana ucenicilor, erau aproape. Iar, pe deasupra, primii lucrători angajaţi pe cel mai bun preţ, conducătorii actuali ai poporului lui Israel, ştim din alte parabole că s-au arătat netrebnici, căci s-au dedat la rele, au închis poarta mântuirii săracilor şi păgânilor, aşa că nici ei nu intrau şi nici pe cei care voiau să intre nu-i lăsau, ba mai mult, puneau la cale moartea moştenitorului viei (cf. Mt 21,38; 23,13; 24,49; Lc 17,9).

Atunci stăpânul a mai ieşit iar în piaţă, adică în lume, pentru a căuta lucrători în via sa; a mai ieşit pe la ora nouă dimineaţa, apoi pe la ora 11, apoi pe la ora 15, apoi pe la ora 17, şi a tocmit noi lucrători, promiţându-le că le va da ceea ce este drept. Toţi aceştia din urmă erau oamenii pe care nu-i mai angajaseră nimeni, din diferite motive: boală, nepricepere, sau chiar netrebnicie; ei simbolizează popoarele păgâne. Aceştia, de dragul stăpânului care i-a angajat când alţii nu s-au uitat la ei, au avut încredere în dragostea, demnitatea şi cuvântul stăpânului, şi au intrat în lucru fără contract şi fără un preţ prestabilit, convinşi fiind că nu vor fi înşelaţi. Şi, după cum ştim, aşa a fost. Aceşti lucrătorii din urmă pot fi asemănaţi cu acel copil care venit în vizită la sfântul papă Ioan al XXIII-lea (1881-1963) şi, invitat fiind să-şi ia un pumn de bomboane dintr-o cutie, i-a spus papei: "Daţi-mi cu mâna dumneavoastră, că este mai mare"!

Isus, în această parabolă a lucrătorilor din vie, a voit să dezvăluie lumii întregi că în împărăţia cerurilor modurile de gândire, modurile de lucru, modurile de apreciere, modurile de răsplătire sunt total diferite de cele de pe pământ. De aceea, Dumnezeu ne spune în prima lectură: "Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele. Cu cât cerul se înalţă deasupra pământului, cu atât căile mele se înalţă peste căile voastre şi gândurile mele peste gândurile voastre" (Is 55,8-9).

Astfel, în munca pentru împărăţia cerurilor nu prea contează cât de mult facem din interes pământesc: plată, onoare, laudă, avantaje personale şi cinste de la oameni (cf. Mt 23,1-36), dar contează mult chiar puţinul pe care îl facem din dragoste faţă de Dumnezeu şi din dragoste pentru mântuirea oamenilor, care sunt strugurii dulci şi plăcuţi ai lui Dumnezeu. Sfântul Paul ne spune că, deşi vestirea din invidie şi din duh de ceartă îl îndurerează, totuşi se bucură că Isus este vestit (cf. Fil 1,15-18).

Faptul că "Stăpânul" a ieşit la diferite ore din zi pentru a căuta lucrători pentru via sa arată că mântuirea oamenilor este o lucrare foarte importantă şi extrem de urgentă, că nu suferă nici o amânare şi că în această măreaţă lucrare este binevenit şi puţinul oricărui om sincer şi determinat. Despre importanţa şi urgenţa acestei lucrări ne vorbeşte Isus atunci când nu a îngăduit celor chemaţi în această sfântă, nobilă şi urgentă lucrare pierderea vremii cu îngropatul morţilor, cu obişnuitul rămas bun de la cei dragi, şi nici intrarea în lucrare cu interese pământeşti (cf. Lc 9,57-62).

Claude Cunningham Bruce Marshall, mai cunoscut sub numele de Bruce Marshall (1899-1987), locotenent colonel, contabil şi romancier scoţian, care la 18 ani s-a convertit de la protestantism la romano-catolici şi s-a mutat în Franţa, a scris un roman intitulat "Un penny pentru fiecare om". Adică un dinar, adică mântuirea pentru orice om care se angajează dezinteresat şi cu drag în această sfântă lucrare de strângerea strugurilor dulci, de strângerea grâului bun, de strângerea peştilor buni, de strângerea sufletelor alese în împărăţia cerurilor (cf. Iac 5,20); dar şi un dinar pentru fiecare suflet scos din mocirla păcatului şi adus pe calea mântuirii. În ziua răsplătirilor de la a doua venire a lui Cristos, atât de fericiţi şi atât de bogaţi vom ajunge în cer, cu cât zel am intrat la lucru în Via Domnului şi la câţi de mulţi oameni le-am purtat dezinteresat evanghelia mântuirii. Atunci, Domnul ne va spune: "Bine, servitor bun şi credincios, ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; intră în bucuria stăpânului tău" (Mt 25,22; Lc 19,17).

Şi în timpul nostru Dumnezeu iese zilnic şi de mai multe ori pe zi pentru a căuta lucrători în via sa, pentru un dinar pe zi, adică pentru un loc şi o fericire nemaiauzită în împărăţia sa (cf. 1Cor 2,9). Dar şi în timpul nostru se văd oameni care refuză oferta veşniciei fericite, pentru oferta fericirii trecătoare şi imperfecte a diavolului, ca de exemplu oamenii care se mulţumesc cu fericirea de o clipă a păcatului, spunând că raiul este aici; şi în timpul nostru se văd oameni care, deşi s-au angajat în această operă sfântă, o fac numai pentru câştig personal, ca Simon Magul şi Antonius Felix; şi în timpul nostru se văd oameni care, deşi s-au angajat în această lucrare, se uită înapoi, ca Iuda Iscariotenul şi Anania şi Safira; şi în timpul nostru se văd oameni care fac o contra lucrare, ca fariseii, cărturarii şi apostaţii Dima, Imeneu, Alexandru fierarul, Filet; şi în timpul nostru se văd oameni cărora le este ruşine şi teamă să devină slujitori pe faţă ai lui Dumnezeu, ca iudeii veniţi la Ierusalim de sărbătoarea corturilor, părinţii orbului din naştere, fruntaşii iudei de la intrarea lui Isus în Ierusalim (cf. In 7,13; In 9,22; In 12,42).

Referitor la ruşinea unora de a sluji pe faţă Domnului, în cartea lui Isaia Dumnezeu întreabă: "Este puţin lucru să fii robul meu ca să ridici seminţiile lui Iacob şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. Este puţin lucru să fii lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului" (Is 49,6)? Apoi, în Noul Testament, când mulţi oameni stau fără lucru în via Domnului şi fără mântuire, Dumnezeu spune fiecărui creştin: "Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul păgânilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi" (Fap 26,17-18).

Ruşinoasă şi dezavantajoasă nu este robia la Dumnezeu, ci ruşinoasă şi dezavantajoasă este robia la trup (cf. Gal 5,1), robia la oameni (cf. 1Cor 7, 22-23) şi robia la diavol (cf. 1Pt 5,8-9). Robia la Dumnezeu, pentru că este animată de smerenie, este aducătoare de sfinţenie şi viaţă veşnică: "Acum însă, după ce aţi fost eliberaţi de păcat şi aţi devenit robii lui Dumnezeu, aveţi rolul vostru spre sfinţire, iar scopul este viaţa veşnică" (cf. Rom 6,22). Robia la diavol, pentru că este animată de mândria respingerii lui Dumnezeu, este răutate, este păcat, este ruşine, este dezavantaj, şi moarte veşnică: "Plata păcatului este moartea" (Rom 6,23).

De aceea, aşa cum spune prima lectură de astăzi, nu trebuie să lăsăm ca numai Dumnezeu să ne caute pe noi, spre misiune şi mântuire; dar şi noi să fim aceia care-l căută pe Dumnezeu, căci poarta harului şi a mântuirii, pentru cei surzi şi orbi la chemările şi semnele lui Dumnezeu, s-ar putea să se închidă mai curând decât se aşteaptă: "Căutaţi-l pe Domnul cât timp îl mai puteţi găsi, chemaţi-l câtă vreme este aproape de voi. Cel rău să-şi părăsească drumul lui şi omul nelegiuit gândurile lui, să se întoarcă la Domnul cel mult iertător, căci el se va îndura de dânsul" (Is 55,6-7). "Căutaţi-l pe Domnul cu inima sinceră, căci el se lasă găsit de cei care nu vor să-l pună la încercare şi se arată celor care nu refuză să creadă în el" (Înţ 1,1-2). Iar psalmul responsorial de astăzi spune: "Domnul este aproape de cei care îl cheamă, este alături de cei care-l cheamă din toată inima" (Ps 145,18).

Primul mare regret al oamenilor veniţi mai târziu la credinţă, la trecerea din această viaţă, va fi acela că, neslujind planului lui Dumnezeu de mântuire de la începutul vieţii lor, au pierdut atât de multe clipe de fericire alături de Dumnezeu. Iată regretul sfântului Augustin (354-430), care după ani de rătăcire, după ani de stat departe de Dumnezeu, spunea îndurerat: "Târziu de tot te-am iubit, o, tu, frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot te-am iubit. Şi iată că tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine; mă ţineau departe de tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru tine, nici n-ar fi existat" (cf. Confesiuni, 10,27). Iar al doilea mare regret va fi acela de a nu fi văzut bucuria şi mulţumirea acelora pe care îi puteau conduce la Dumnezeu şi la mântuire şi nu i-au condus.

Iar cât îi priveşte pe lucrătorii care au venit de dimineaţă în via Domnului, lucrând numai din interes pământesc şi murmurând nemulţumiţi contra Stăpânul viei, deşi ei au fixat timpul de lucru şi plata, au pierdut harul de a simţi bucuria unei zile petrecute în compania unui Dumnezeu aşa de bun şi, apoi, de a simţi fericirea pe feţele celor aduşi în împărăţia cerurilor.

Sfântul Paul a fost un om care a pierdut timp preţios de fericire departe de Dumnezeu şi multă bucurie pe care ar fi putut s-o aibă adunând mulţi struguri copţi la Dumnezeu; când şi-a venit în fire, ca fiul risipitor (cf. Lc 15,17), a zis: "Eu sunt ultimul dintre apostoli şi nu merit să fiu numit apostol căci am prigonit Biserica (cf. 1Cor 15,9). Dar mai apoi, luminat de harul divin, spre mângâierea lui şi a noastră, a înţeles că: "Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate" (Fap 17,30-31); şi s-a aprins de un mare zel pentru mântuirea sufletelor, până la moarte. Asta a înţeles şi a făcut Paul, asta trebuie să înţelegem şi să facem şi noi.

Iată ce ne mai spune sfântul Augustin, după convertirea sa: "M-ai chemat şi m-ai strigat, Doamne, şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasma ta şi eu am inspirat-o, şi acum te urmez cu înfocare; am gustat din tine şi acum sunt înfometat şi însetat după tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea ta. (cf. Confesiuni, 10,27).

Un bogat mândru, care nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, a făcut numai răutăţi toată viaţa lui. Ajungând bătrân, printr-un lucrător în via Domnului l-a cunoscut pe Dumnezeu, Stăpânul cel bun. Acum, când şi-a dat seama câtă fericire a pierdut stând departe de Dumnezeu, şi câtă bucurie ar fi putut să facă altora, a început să plângă în hohote. Plângea nu numai că stătuse departe de Dumnezeu toată viaţă şi pierduse atât de multă fericire pentru el şi pentru alţii, dar plângea şi pentru faptul că, ajungând bătrân, nu mai avea timp să lucreze ca să răscumpere vremea. Atunci, cel care i-a vestit evanghelia şi l-a luminat cu adevărul lui Dumnezeu i-a amintit de tâlharul din dreapta crucii, care cunoscând numai în ultima clipă a vieţii pe Isus, mărturisindu-şi vinovăţia sa şi nevinovăţia lui, şi chemându-l ca mântuitor al său, a ajuns în rai (cf. Lc 23,40-43). Apoi i-a amintit şi de parabola cu lucrătorii tocmiţi în ceasul al cincilea de după amiază, care au primit ca plată tot un dinar, pentru munca lor de numai o singură oră (cf. Mt 20,9). Aceste cuvinte i-au fost de mare linişte şi mângâiere. Din acel moment şi până în ora morţii, a lucrat în via Domnului, vorbind celor din casă şi celor care-l vizitau de dragostea lui Dumnezeu faţă de el care l-a primit în ultimul ceas al vieţii (cf. Mt 20,9; 1Pt 2,9), rugându-se pentru mântuirea sa şi a tuturor păcătoşilor şi suportând cu credinţă şi privind în lumina învierii toate suferinţele şi neajunsurile bătrâneţii. Înainte de moarte a fost auzit spunând: "Am avut o viaţă pierdută, dar harul lui Dumnezeu m-a mântuit în ultimul ceas al vieţii"!

Sfântul Paul care, răscumpărând vremea pierdută (cf. Ef 5,16), a lucrat şi a suferit mai mult decât toţi ceilalţi apostoli (cf. 1Cor 15,10); mai mult în osteneli; mai mult în temniţe; mai mult în lovituri fără număr; mai mult în primejdii de moarte, aşa cum el însuşi mărturiseşte (cf. 2Cor 11,23), ajungând bătrân, deşi ştia că a merge la Isus în cer era cel mai bine pentru el, totuşi pentru a vesti evanghelia până la capăt a voit să mai rămână şi să lucreze în via Domnului, în ciuda infirmităţilor şi greutăţilor bătrâneţii (cf. Fil 1,22-24.27). Câtă dorinţă şi bucurie vom avea de a lucra alături de Domnul în via sa, tot de atâta slavă şi fericire veşnică ne vom bucura.

Deschide, Doamne, inimile noastre, ca să pătrundă în ele cuvântul Fiului tău (cf. Vers la evanghelie).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 30.