Reflecţie la duminica a XX-a de peste an - A

Şi pe cei străini credincioşi, Dumnezeu îi va conduce la muntele său cel sfânt (cf. Is 56,7).

Ideea din pericopa evanghelică din această duminică este o continuare a ideii din pericopa evanghelică din duminica trecută. Duminica trecută, am văzut cum cei 12 apostoli ai lui Isus, aleşi dintre cele 12 triburi ale lui Israel, după ce au fost martorii multor minuni şi martorii minunii înmulţirii pâinilor, pâini din care s-au săturat împreună cu cei 5000, numai bărbaţi, şi după ce având fiecare în mâini şi câte un coş plin de firimituri adunate de pe urma mesei din pustiu, au fost trimişi de Isus să treacă înaintea lui pe ţărmul celălalt. Pe timpul traversării mării, spre ţărmul celălalt, s-a iscat pe mare o aşa furtună aşa de mare că le ameninţa viaţa. Iar apostolii nu numai că nu l-au chemat în ajutor pe marele făcător de minuni, Isus, dar nici măcar nu s-au gândit la dânsul. Ba mai mult, atunci când, nechemat, Isus, a venit la ei păşind pe valurile zbuciumate ale mării, arătând prin asta că el stăpâneşte peste vânturi şi ape şi că nu-i părăseşte, ei nici măcar nu l-au recunoscut, l-au confundat cu o nălucă şi au început să ţipe de spaimă.

Asta au făcut-o apostolii, martorii şi beneficiarii multor minuni. Puţin mai înainte, Isus fusese respins şi de către iudeii, atât în Iudeea, cât şi în Galileea, care şi ei l-au văzut făcând multe minuni. Isus spusese într-o predică a sa că, dacă în Tir şi Sidon s-ar fi făcut minunile care s-au făcut în Iudeea şi Galileea, demult cele două cetăţi păgâne s-ar fi convertit şi ar fi făcut pocăinţă (cf. Mt 11,21).

Pentru a le arăta apostolilor adevărul acestor cuvine, Isus a plecat împreună cu ei în Tir şi Sidon. Regiunea Tirului şi a Sidonului aparţinea pe atunci provinciei romane Siria şi era un port fenician, canaanit, pe coasta Libanului de azi. Despre locuitorii acestei regiuni se ştie că: se trăgeau din Canaan, un nepot indecent al lui Noe, care a fost blestemat (cf. Gen 9,18.22-27); că erau politeişti, adică, credeau în mai mulţi dumnezei, în special în zeii soţi, Baal şi Astarta, cărora li se ofereau sacrificii umane şi prostituţie; din Tir a fost şi Izabela, soţia idolatră a lui Ahab (cf. 1Rg 16,31-33). În Noul Testament, numele Izabelei a ajuns sinonim pentru apostazie (cf. Ap 2,20).

Când evreii au cucerit Canaanul, au primit influenţe, atât din religia lor falsă, cât şi din practicile lor păgâne, deşi Dumnezeu le-a poruncit, pe muntele Sinai, să nu aibă alţi dumnezei în afară de el; dar poporul nu a ascultat (cf. Dt 12,1-7). Când chivotul lui Dumnezeu a fost capturat de către filisteni şi aceştia l-au dus în Asdod, într-un templu a zeului Dragon, în câteva dimineţi, statuia lui Dragon stătea prăbuşită înaintea chivotului. Pentru contaminarea evreilor cu zeii falşi, zei opriţi de în multe rânduri de Dumnezeu, Isus spune astăzi că a fost trimis mai întâi la oile pierdute ale casei lui Israel (cf. Mt 15,24).

Astăzi, o femeie cananaită din acea regiune a Tirului şi a Sidonului, adică o femeie păgână, o femeie imorală, o femeie fără teamă de Dumnezeu, o femeie care îşi oferea copiii în sacrificiu, o femeie care se prostitua în cinstea zeilor, o femeie fără cinste, s-a prezentat în faţa lui Isus.

Această femeie, străină de Israel, care nu ştia nimic despre Dumnezeul cel adevărat, care nu-l văzuse şi nu-l cunoscuse pe Isus, care nu participase la niciuna din minunile lui, a crezut la prima vedere că Isus este Mesia, fiul lui David, fiul lui Dumnezeu, şi a venit la el cu o încredere nemaiîntâlnită. Spre învăţătura apostolilor şi a iudeilor care îl însoţeau, pe această femeie ce avea o fiică chinuită de diavol, Isus mai întâi a refuzat-o şi chiar a ofensat-o în trei rânduri. Dar, cu toate acestea, ea n-a încetat să creadă, să ceară şi să spere în ajutorul lui Isus.

O mică paranteză aici. În drumul nostru spre celălalt mal, spre ţărmul paradisului, avem nevoie de o credinţă puternică, asemănătoare cu a femeii păgâne, care nu a plecat de lângă Isus până ce nu a primit ceea ce avea nevoie sufletul ei, pentru ea şi pentru fiica ei.

Dacă stăm şi analizăm bine, păcătoşi au fost şi evreii de unde au fost aleşii apostolii şi primii ucenici, păcătoşi au fost şi păgânii de unde Isus a primit oameni care să-l urmeze. De aceea, lectura a doua de astăzi ne spune în acest sens: "Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să se îndure de toţi" (Rom 11,32). "Dumnezeu a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor care cred prin Isus Cristos" (Gal 3,22). Deci, atât pentru evrei cât şi pentru păgâni, şi pentru toţi oamenii, important era şi este să creadă în Isus. Atât evreii cât şi neamurile erau într-o stare naturală de împotrivire lui Dumnezeu. Din pricina aceasta toţi sunt mântuiţi prin har, prin credinţa, pentru ca nimeni să nu se laude (cf. Ef 2,8-9).

În timpul unei bătălii, un soldat a fost lovit de un glonţ exact în buzunarul de la haina militară. A rămas însă nevătămat din pricina unei monede aflate în buzunarul lovit de glonţ şi pe care scria "Dei gratia" (prin harul lui Dumnezeu). Această întâmplare l-a pus pe gânduri pe acel om, s-a convertit şi a devenit om credincios.

O altă întâmplare deosebită s-a petrecut în Kurdistan. Un bărbat a omorât pe altul. Numaidecât ucigaşul a fugit în munţi. Fiul victimei nu s-a oprit din căutarea ucigaşului. Tot timpul ucigaşul auzea că fiul victimei îl caută. Într-o zi, pe când ucigaşul adormise de atâta alergare sub un pom, se trezi dintr-o dată într-o spaimă de moarte. O mână se aşezase pe umărul său. El a deschis ochii şi a văzut îngrozit faţa fiului victimei. "Tu eşti ucigaşul tatălui meu?", l-a întrebat acesta. "Da, eu l-am omorât pe tatăl tău. Sunt în mâinile tale, omoară-mă!". Pe faţa fiului s-a aşezat un sentiment de compătimire şi i-a zis: "Ascultă-mă! Eu sunt creştin şi ştiu cât de preţioasă este iertarea. De săptămâni întregi te caut să-ţi spun această veste. Te-am iertat din toată inima. Vino acasă şi trăieşte liniştit!".

Mulţi oameni alungă gândul despre întoarcere la Dumnezeu, pentru că îşi amintesc că sunt vinovaţi. Dar Dumnezeu îi caută tot timpul şi vrea să le spună că Fiul său a plătit pe Golgota pentru toate păcatele lor. Dumnezeu are pentru noi această veste bună, de aceea trebuie să ne lăsăm găsiţi de el.

Proba credinţei este unul dintre modurile de a lucra ale lui Dumnezeu. Probei credinţei au fost supuşi duminica trecută cei 12 apostoli, unde ei au picat testul. Probei credinţei a fost supusă şi femeia canaanită din evanghelia de astăzi, dar ea va trece testul cu brio. Probei credinţei suntem supuşi zilnic şi noi, şi pentru a ne mântui trebuie să-l trecem de fiecare dată.

Aşa cum am spus şi mai înainte, pentru femeia din evanghelie, testul credinţei a constat din trei refuzuri succesive din partea lui Isus. Primul refuz: "Isus nu i-a răspuns nimic". Al doilea refuz, Isus, nici măcar nu s-a uitat către ea şi i-a zis cu răceală: "Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel". Al treilea refuz conţine şi o mică jignire iudaică: "Nu este bine să se ia pâinea copiilor şi s-o arunci la căţeluşi!" Fiii poporului lui Israel erau copiii şi moştenitorii promisiunilor; câinii însă erau naţiunile, erau păgânii, erau străini, erau cei de departe, erau cei ce nu aveau legămintele promisiunii (cf. Ef 2,11-13). Răspunsul credinţei femeii păgâne a fost: "Dar şi căţeii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor". Credinţa ei cea mare a primit răspuns şi fiica ei a fost vindecată chiar în ceasul acela (cf. Mt 15,28).

Ce deosebire dintre credinţa slabă a iudeilor şi apostolilor şi credinţa tare acestei femei păgâne! Cei dintâi erau cu pretenţiile, iar femeia păgână a fost cu credinţa şi cu ucenicia curată. Acestei femei credincioase dintre păgâni i se potrivesc cuvintele din prima lectură: "Pe străinii care se vor pune în slujba Domnului, din iubire pentru numele lui şi vor deveni slujitorii lui, şi toţi aceia care vor respecta ziua de odihnă a mea, nu o vor pângări şi vor rămâne statornici în legământul meu, îi voi conduce la muntele meu cel sfânt" (Is 56,6-7). Noi, credincioşii dintre neamuri, trebuie să cântăm şi să tresăltăm de bucurie, pentru că Dumnezeu judecă popoarele cu dreptate şi le călăuzeşte pe faţa pământului (cf. Ps 67,5).

Aceasta a fost a patra ocazie relatată de evanghelii în care Isus lucrase pentru neiudei: Cea dintâi a fost la Sihar, în Samaria, cu femeia samariteană (cf. In 4,5-42), a doua la Cafarnaum, cu vindecarea robului unui sutaş (cf. Lc 7,1-10) şi a treia a fost cu vindecare unui îndrăcit din ţinutul Garadenilor (cf. Mc 5,1-20), iar a patra, cea de astăzi, cu vindecarea fiicei îndrăcite a femeii păgâne din ţinutul Tirului şi al Sidonului (cf. Mt 15,21-28).

Să nu dispreţuim niciodată pe nimeni, spunând că este rău sau păgân, şi nici să nu ne credem singurii care îl urmăm bine pe Domnul, căci toate exemplele evanghelice de mai sus ne spun că: "Dumnezeu nu este părtinitor" (Fap 10,34); ne spun că toţi oamenii din lume sunt chemaţi să devină cetăţeni ai împărăţiei cerurilor (cf. Fap 9,9-18,32-35; 10,1-48; 15,1-29; Rom 1,16; 9,24); ne spun că cei consideraţi răi sunt în realitate buni. Deşi evanghelia a venit mai întâi pentru evrei (cf. Rom 1,16), ea este dată pentru toţi oamenii: "Oricine va invoca numele Domnului, va fi mântuit" (Rom 10,13).

A fost odată de o tânără dintr-o familie bogată şi cu renume, care s-a întors la Dumnezeu. Consecinţa pentru viaţa ei a fost o despărţire de tot ce i-a umplut viaţa până atunci. Toţi prietenii au părăsit-o; a fost alungată din mediul în care trăise până atunci; şi a devenit o străină chiar pentru familia ei. Cineva a întrebat-o: "Ai calculat bine preţul atunci când te-ai hotărât pentru Mântuitorul?" Ea a răspuns: "Da, l-am calculat; însă am calculat şi ce m-ar fi costat dacă nu-mi căutam adăpost la Isus, iar acel preţ ar fi fost mult mai mare". Să ne decidem chiar acum pentru Isus şi vom primi bunăvoinţa lui Dumnezeu!

Chiar dacă zicem că îl cunoaştem şi îl slujim pe Isus, astăzi şi în fiecare zi, noi trebuie să ne reînnoim adeziunea noastră la Cristos, renunţând la zeii falşi care se strecoară în viaţa noastră. Femeia cananeancă nu a încercat să se îndreptăţească pe sine, ci a acceptat condiţiile puse de Isus. Exact aşa trebuie să facem şi noi. Un act de abandonare la voinţa lui Dumnezeu valorează mai mult decât multe fapte bune. Gradul de sfinţenie pe care îl realizăm în viaţă depinde de gradul de conformare a propriei voinţe cu voinţa lui Dumnezeu. Fericitul Henric Suso (1295-1366) spunea: "Prefer sa fiu cel mai mizerabil vierme al pământului din voinţa lui Dumnezeu decât să fiu un serafim din propria mea voinţă" Aici este secretul sfinţilor, care, asemenea sfântului Ignaţiu din Loyola (1491-1556) îşi ofereau de mai multe ori pe zi voinţa lor lui Dumnezeu.

Rose Elizabeth Fitzgerald Kennedy (1890-1995), mama fostului preşedinte a SUA, John Kennedy (1917-1963), la vârsta de 80 de ani şi-a scris memoriile. În aceste memorii ea şi-a scris atât amintirile plăcute cât şi pe cele dureroase. A avut nouă copii. Fiul cel mai mare, aviator de recunoaştere, şi-a pierdut viaţa în război. A doua fiică a fost victima unui accident de avion. John, fostul preşedinte al Americii, a fost asasinat. Aceeaşi soartă a avut-o şi fratele său, Robert. Rosemary, o altă fiică, a zăcut la pat lovită de o boală incurabilă. Spre finalul memoriilor sale, ea se întreabă dacă o asemenea femeie, se poate considera fericită. Şi răspunsul a fost "da". "Mi-am dat seama, continuă ea, ceea ce este cel mai important în viaţa omului. Dacă Dumnezeu mi-ar pune în faţă diferitele sale daruri: bogăţii, sănătate, înţelepciune şi credinţă, dar din toate acestea nu aş putea să aleg decât unul, eu aş alege credinţa, pentru că ea este singura care în viaţă îi dă putere omului să depăşească orice necaz".

Isus venise în lume pentru mântuirea tuturor oamenilor. Iar, conform planului lui Dumnezeu, mântuirea trebuia să înceapă de la evrei. Apoi, de la evrei şi cu aportul lor, mântuirea trebuia să ajungă şi la toţi ceilalţi oameni. Dar necredinţa şi nerecunoştinţa iudeilor au făcut ca mântuirea popoarelor păgâne să înceapă mai repede, stârnindu-le astfel gelozia, aşa cum ne spune astăzi sfântul Paul. Dacă respingerea iudeilor a adus împăcarea lumii cu Dumnezeu, ce se va întâmpla atunci când ei vor fi reprimiţi? Va fi ca o înviere a morţilor, căci darurile lui Dumnezeu şi chemarea lui sunt date pentru totdeauna (cf. Rom 11,13-15.29-32).

Isus predica evanghelia despre împărăţia lui Dumnezeu şi-i vindeca pe cei bolnavi şi suferinzi (cf. Mt 4,23). Să ne rugăm şi să lucrăm pentru convertirea, atât a celor care îl cunosc pe Dumnezeu, cât şi a celor care nu îl cunosc. Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire. Iar dintre toţi se pot ridica oameni cu credinţă mare, plăcuţi lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor, ca femeia păgână din evanghelia de astăzi.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 6.