Pentru un dialog între musulmani şi creştini

Singurii interlocutori posibili

De Zouhir Louassini

Cu mulţi ani în urmă, într-o întâlnire organizată de moscheea din Madrid despre dialogul dintre musulmani şi creştini, am trăit o experienţă care m-a făcut să înţeleg cât de greu este a demara un adevărat dialog între religii. La întâlnire era prezent un tânăr religios, imam al unei mici moschei într-o localitate spaniolă, care mi-a povestit cum a fost sprijinit de surorile catolice pentru a construi locul său de cult şi cum Biserica a dat o mână de ajutor micii comunităţi musulmane din zonă. O a treia persoană care era acolo cu noi, un pic provocator, a spus cu un zâmbet: "Dar atunci nu sunt nişte necredincioşi!". Religiosul a replicat cu supărare: "Sunt mereu necredincioşi şi singura lor mântuire este în convertirea la islam!". Şi a plecat spre sală pentru a participa la dezbaterea programată despre dialogul religios.

Cu timpul am învăţat că se dialoghează nu numai cu acela care vrea să dialogheze, ci şi cu acela care, efectiv, poate să facă asta. Dialogul dintre religii nu poate de fapt să consiste numai în întâlnirea în adunări pentru a vorbi despre timp, despre mâncare; şi cu atât mai puţin în limitarea la exaltarea meritelor propriei credinţe. Dialogul are nevoie de sinceritate, de stimă între interlocutori şi, mai ales, de o adevărată cunoaştere a celuilalt.

În îndepărtatul 1967, istoricul şi sociologul Abdallah Laroui a publicat în Franţa una dintre cărţile cele mai utile pentru a înţelege realitatea arabă şi evoluţia sa: L'idéologie arabe contemporaine: essai critique, cu o introducere de Maxime Rodinson. În acea operă găseşte cu perspicacitate denumirea comună care a jucat un rol fundamental în elaborarea şi în exprimarea tuturor ideologiilor în lumea arabă: raportul cu Occidentul. De fapt, de un secol arabii nu fac altceva decât să se definească în relaţie cu lumea occidentală şi cu valorile sale.

Pentru Laroui această căutare de sine însuşi a generat trei tipuri de ideologii sau mai bine zis trei "tipuri de arabi". Primul tip este "liberalul": este om politic, convins că înapoierea lumii arabe este rezultatul atâtor secole de obscurantism sub predominarea otomană. Soluţia, după părerea sa, se află în filozofia iluminismului şi în apărarea democraţiei liberale.

"Tehnofilul" este al doilea tip: acesta crede că nici libertatea politică nici parlamentul nu sunt secretul puterii Occidentului. Aceasta s-ar afla în schimb în tehnologie şi în ştiinţele aplicate pentru a-i explica dominaţia asupra lumii.

În sfârşit este "clericul", omul religios, care a menţinut foarte trainică opoziţia dintre Occident şi Orient în cadrul raportului dintre creştinism şi islam; acest al treilea tip de arab încearcă să arate că islamul a fost şi va rămâne superior creştinismului.

Aşadar, trei tipuri. Pentru primele două Occidentul poate oferi modele de urmat; în schimb pentru al treilea, în afara propriei lumi există numai o ameninţare împotriva căreia trebuie reacţionat. Din diferite motive, greu de rezumat într-un articol scurt, astăzi ultimul tip e cel care predomină din punct de vedere cultural în lumea arabă.

Al treilea tip rezumă o realitate foarte complexă. În ea, lipsită de adevărate instituţii religioase care să-i orienteze alegerile, cei care au un minim de influenţă sunt incapabili să iasă din scheme mentale, ideologice, politice care aparţin altor epoci. În acelaşi timp, cei care au modernizat abordarea problemei rămân total izolaţi.

Aceasta este situaţia astăzi în lumea arabă. Realităţi extremiste ca IS, un grup care nu depăşeşte douăzeci de mii de persoane, nu sunt altceva decât vârful icebergului. Dacă se vrea să se topească acest enorm bloc de gheaţă, ar fi corect şi oportun să se pornească de la faptul că musulmanii moderaţi, deşi amuţiţi, sunt marea majoritate. Ei sunt unicii interlocutori posibili pentru un dialog bazat pe cunoaştere, pe respect şi pe stimă reciprocă.

(După L'Osservatore Romano, 23 august 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.