Ioan Paul al II-lea: un papă sfânt în era "desecularizării"

De Luca Marcolivio

Canonizarea a doi papi din partea a doi succesori ai lor este fără îndoială un fapt nou, probabil epocal. Totuşi, implicaţiile cele mai importante ale evenimentului de duminica trecută sunt multiple şi sunt de mare interes, în special dacă sunt observate în contextul actual al secularizării.

Vittorio Messori a fost primul jurnalist din istorie care a intervievat un papă. Din întâlnirea sa cu sfântul Ioan Paul al II-lea a apărut bestsellerul "Să trecem pragul speranţei". Geneza acestei cărţi norocoase şi câteva reflecţii despre nou-canonizatul pontif polonez au fost relatate de Messori în interviul propus aici de agenţia Zenit.

În cel mai recent editorial al dumneavoastră în Corriere della Sera aţi afirmat că ne aflăm în faţa unui "paradox": pentru o lume tot mai secularizată şi o Biserică ce pierde consensuri sunt un contra-altar figuri papale de profil foarte înalt, pornind de la cei doi nou-canonizaţi, pentru care duminica trecută participarea populară a fost oceanică. Procesul de secularizare nu este deci aşa de ireversibil?

Vittorio Messori: Ca cititori ascultători ai Evangheliei înainte de toate nu trebuie să uităm adevărul. Aşadar, trebuie să fim atenţi să nu ne "excităm" prea mult din cauza pieţelor supra-pline: există adunări politice sau concerte rock la fel de aglomerate, iar cele din urmă sunt accesibile numai cu plată, în timp ce canonizările sunt gratis... Într-o perspectivă creştină, entitatea mulţimii nu este un indicator valabil. Printre altele trebuie spus că bună parte dintre cei prezenţi au fost duşi prin organizarea din multe dieceze poloneze. Şi diecezele lombarde, îndeosebi cea de Bergamo, s-au mobilizat, desigur pentru papa Ioan. Apoi erau, foarte numeroşi, neocatecumenalii, focolarinii, CL, carismaticii... Paradoxul este popularitatea neîndoielnică a papilor şi diminuarea continuă, dacă nu prăbuşirea, tuturor indicatorilor catolici, pornind de la practicaţii cel puţin la liturghie, de la vocaţiile călugăreşti şi aşa mai departe.

Vorbind despre secularizare, deoarece pendulul istoriei se mişcă de la un punct la altul, probabil că intrăm într-o fază de "desecularizare": abandonarea unui anumit raţionalism în masă, redescoperirea dimensiunii spirituale, a misterului. Problema este că acest fenomen se dezvoltă ca un fel de fă-singur, o religie văzută ca un fel de "self-service", care însă nu răspunde la niciun magisteriu, cu atât mai mult la un magisteriu angajant cum este cel al Bisericii catolice.

În orice caz sunt binevenite aceste manifestări, ţinând cont de faptul că papii - îndeosebi din ultimele şapte decenii - au fost de o extraordinară calitate umană, culturală şi religioasă, chiar şi pentru un observator laic. Toate acestea au avut loc în timp ce Biserica se subţia prin închiderea de seminarii, şcoli şi alte instituţii. Dacă totuşi rodul - cel puţin la vârf, în figura Episcopului de Roma - este bun, înseamnă că este încă bun pomul. În pofida a toate...

Canonizarea contextuală a doi papi, pe lângă toate în prezenţa a unui pontif aflat în funcţie şi a unuia emerit, este un fapt epocal: dumneavoastră cum evaluaţi asta?

Vittorio Messori: Nu am încredere în expresii prea abuzate de media cum ar fi "fapt istoric" sau "cotitură epocală". Însă desigur cel de duminica trecută a fost un fapt inedit: doi papi vii (unul în funcţie şi unul emerit) care canonizează doi colegi ai lor, între altele doi confraţi nu dintr-o epocă îndepărtată, ci pe care ei înşişi i-au cunoscut bine. Interesul mass-media mondiale a fost determinat şi de faptul că era pentru prima dată că avea loc acest lucru.

Venind la Ioan Paul al II-lea, la momentul alegerii sale, în 1978, dumneavoastră eraţi deja jurnalist şi scriitor afirmat: cum aţi primit noutatea unui papă polonez şi ce anume aţi scris în acest sens?

Vittorio Messori: Am avut imediat certitudinea, oricum împărtăşită de alţii, că alegerea unui papă polonez - în afară de calitatea cardinalului Karol Wojtyła, pe care eu îl cunoscusem la Torino, când eram redactor la Stampa, cu ocazia prezentării giulgiului - avea să fie o lovitură foarte periculoasă pentru ţările din blocul sovietic. Chiar m-am gândit că putea să fie vorba de un cui care avea să ducă la explodarea acelui sistem, aşa cum, de fapt, s-a întâmplat. Am prevăzut asta nu pentru că sunt un profet: toţi observatorii atenţi ştiau că, în pofida aparenţelor, blocul comunist era în criză foarte gravă şi că un papă care provine din acea lume ar fi putut să devină detonatorul care avea să ducă la prăbuşirea unui sistem aflat de acum în descompunere.

Cum s-a născut ideea unei cărţi-interviu luat lui Ioan Paul al II-lea şi care a fost experienţa dumneavoastră umană cu pontiful în această circumstanţă?

Vittorio Messori: În realitate deja făcusem o carte-interviu cu cardinalul Joseph Ratzinger, Raport asupra credinţei, care a determinat adeziuni entuziaste şi polemice feroce în toată lumea, unde a fost tradusă în circa douăzeci de limbi. De numai trei ani Ratzinger era prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. A fost mulţumit de întâlnirea noastră şi de cartea noastră: a vorbit despre asta cu Ioan Paul al II-lea şi Papa a spus ceva ca: "Dat fiind faptul că acest lucru funcţionează pe planul pastoral, am putea repeta experienţa". S-a gândit la un interviu televizat însă, când m-a convocat la Castel Gandolfo pentru a vorbi despre asta, i-am spus că nu mă simţeam în stare să accept asta, eu fiind un jurnalist din presa scrisă care n-am lucrat niciodată pentru televiziune. Am discutat despre asta şi el a decis să răspundă la întrebări scrise pe care aveam să i le trimit pe faxul său personal. Astfel s-a născut Să trecem pragul speranţei, o carte ieşită în 53 de limbi, vânzând peste 20 de milioane de exemplare. Astăzi şi trecătorii îl intervievează pe Papa, însă atunci era prima dată în istorie, deci răsunetul a fost planetar.

Întrebările pe care i le-am adresat nu erau obişnuitele întrebări plictisitoare care deja atunci erau întâlnite: preoţia pentru femei, condiţia homosexualilor, căsătoria celor divorţaţi, angajarea Bisericii în politică, IOR. Am ales fără ezitare să rămân la "fundamentale", la însăşi bazele credinţei: Dumnezeu, Isus Cristos, Biserica, posibilitatea de a crede astăzi. Ceea ce astăzi este în mod dramatic în criză este credinţa însăşi, tot restul nu este decât consecinţă despre care se poate vorbi numai după ce s-a clarificat dacă se mai crede sau nu în adevărul Evanghelie.

Stând alături de Ioan Paul al II-lea se simţea o aură evidentă de sfinţenie, o carismă extraordinară care chiar acum, cu această canonizare a fost recunoscută oficial de Biserică.

Dumneavoastră aţi dedicat multe pagini dintre scrieri Mariei: Wojtyła, papă "marian" prin excelenţă, v-a inspirat vreodată în acest sens?

Vittorio Messori: O venerez pe Maria şi sunt evlavios faţă de ea, desigur nu pentru ea însăşi, ci în funcţie de Cristos. Cel care mă interesează este Isus. Cu cât înaintam, în studiile mele despre creştinism, cu atât îmi dădeam seama despre importanţa Mamei pentru a-l înţelege pe El. Tot ceea ce Biserica spune sau a spus despre Maria, în realitate, se referă la Fiul. Toate dogmele mariane sunt, dacă ne uităm bine, dogme cristologice în sensul că sunt adevăruri care, prin Maria, întăresc credinţa în Isus. Maria, fără Isus, este numai o casnică ebraică necunoscută. Cu El este chiar Theotokos, Născătoare de Dumnezeu. Nu întâmplător, în simbologia creştină, Maria este luna, nu străluceşte de lumină proprie ci de lumina reflectată de Fiul. Această legătură decisivă în Wojtyła era foarte clară. În el mă recunoşteam, în sensul că mi-a confirmat că a o uita pe Mama înseamnă mereu şi oricum, până la urmă, a-l întuneca şi eventual a-l uita şi pe Fiul, aşa cum arată dramatică experienţă seculară a protestantismului.

Mai ales în ultimii ani ai pontificatului său, Ioan Paul al II-lea a insistat asupra temei Europei şi a rădăcinilor sale creştine: un apel până acum neascultat. Şi totuşi, şi la următoarele alegeri europene, sunt numeroşi candidaţii care spun că sunt catolici sau măcar creştini: ce moştenire şi ce învăţătură transmite nouă sfânt politicienilor europeni?

Vittorio Messori: Am spus mereu cu ironie că a nega rădăcinile creştine ale Europei nu este o ofensă adusă Bisericii, nici creştinismului, este o ofensă adusă istoriei şi bunului simţ. Întotdeauna am zâmbit un pic batjocoritor în faţa celui care voia să nege aceste origini. Aşa cum a repetat cu energie şi Benedict al XVI-lea, pentru papa Wojtyła Europa este fiica unui mesaj care ne-a venit de la Ierusalim, care la Atena a asumat şi a transfigurat înţelepciunea filozofică a clasicităţii şi care la Roma a încadrat învăţătura sa în geniul complet latin al legilor clare şi juste. Aşa spune istoria, cea adevărată, nu aceea din schemele ideologice. Şi asta era ceea ce atât Wojtyła cât şi Ratzinger au repetat mereu.

(După Zenit, 2 mai 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.