Controlul de sine însuşi şi atenţia faţă de celălalt

Postul ca instrument şi semn care apare în multe tradiţii religioase

De Gianfraco Ravasi

În urmă cu ceva timp, un episcop francez mi-a povestit acest episod. Invitat într-o şcoală în timpul unei serii de prezentări a diferitelor religii, a deschis intervenţia sa cu o întrebare adresată copiilor: "Ce este Postul Mare?". Se ridică o murmurare printre elevi prevalent francezi, dar cu prezenţe din alte etnii. La sfârşit un francez îşi face curaj şi explică: "Este Ramadanul creştinilor!".

Episodul este emblematic al unei evoluţii socio-culturale: paradigma de referinţă, în această Europă slabă şi neglijentă, devine externă şi extrinsecă, comparaţia care descifrează realitatea nu mai este autohtonă ci alogenă. Tocmai pentru aceasta aş vrea să propun o consideraţie liberă nu atât cu privire la severul timp liturgic pre-pascal care se termină chiar în aceste zile, ci cu privire la un aspect - amintit în manieră puternică în iminenta zi de Vinerea Sfântă - care în trecut era o componentă semnificativă a ei şi, aşa cum vom vedea, face parte dintr-o moştenire aproape universală, independent de confesiunile religioase specifice.

Intenţionăm să ne referim la post (în italiană digiuno), un cuvânt de matrice latină, jejunus, "înfometat", de la care derivă şi antipodul său "a cina" (în italiană desinare) care este întocmai disjejunare (să ne gândim la francezul déjeuner, "a lua micul dejun"), adică "a rupe postul".

În Evanghelii se aminteşte că, în ajunul intrării în scenă pentru activitatea sa publică, Isus "posteşte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi" (Mt 4,2), trăind deci un Post Mare al său. Verbul grec folosit este nest?uein care apare de douăzeci de ori în Noul Testament, alături de două substantive derivate, nest?ia şi n?stis, prezente de cinci respectiv de două ori. În cealaltă limbă biblică, ebraica, se foloseşte în schimb rădăcina tzum care, ca verb şi substantiv, apare în Vechiul Testament de 47 de ori şi care a trecut şi în arabă şi în etiopiană ca termen de uz numai religios. Dar să trecem acum la subiectul temei.

"Abba Eulogiu îi spunea discipolului său: Fiule, puţin câte puţin, străduieşte-te să restrângi burta ta, graţie postului. De fapt, aşa cum un burduf de piele întins devine mai subţire, tot aşa la fel burta atunci când primeşte multă mâncare. Dar dacă primeşte puţină mâncare, se reduce şi cere tot mai puţin". Această parabolă a părinţilor din deşertul egiptean ilustrează în mod pitoresc geneza ascetică a postului. Din aceasta care, aşa cum spuneam, este o practică universală s-a ramificat o alegere religioasă care îşi are apogeul său fie în Kippur ebraică, marea zi penitenţială a ispăşirii, care cuprinde o totală abstinenţă alimentară, sexuală şi de muncă, fie în Ramadanul islamic, unul dintre cei "cinci pilaştri" ai credinţei musulmane, fie în tradiţia creştină.

Secularizarea modernă a redus acest act spiritual (mai înainte de a fi act corporal) la dietă sau, din păcate, la drama anorexiei. În realitate, toate marile religii sunt ferm convinse că a posti este un act din natura sa simbolic, în sensul cel mai genuin al termenului. Să ne gândim numai la declaraţia lapidară şi incisivă a profetului Isaia: "Oare nu acesta este postul pe care l-am ales? Dezleagă lanţurile nelegiuirii, desfă legăturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiţi; înlăturaţi orice jug! Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău" (58,6-7).

Sau să ne gândim la ironia lui Isus faţă de o abstinenţă pur ritualistă care te face "să ai o figură melancolică, să-ţi schimonoseşti faţa". Ei îi opune în mod paradoxal "parfumarea capului şi spălarea feţei" (Mt 6,16-17), pentru ca postul să nu fie farsă, ci decizie intimă care exprimă autodisciplină, eliberare de consumism, de egoism, de logica posesiei, de necesităţile false, dar şi purificare a spiritului, control de sine, dominare a simţurilor. Înşişi părinţii deşertului nu ezitau să declare că "este mai bine să bei vin cu umilinţă decât să bei apă cu orgoliu".

Şi islamul, cu glasul unuia dintre marii săi maeştri mistici, al-Ghazali (1058-1111), avertiza că adevăratul post este abţinerea de la păcatele limbii şi ale celorlalte mădulare, ba chiar este eliberarea de "tot ceea ce nu este Dumnezeu". Chiar şi tradiţia hindusă cu Gandhi - care a demonstrat şi eficacitatea "politică" a postului - mergea în această linie: "Postul nu are sens dacă nu educă la sobrietate şi dacă nu este însoţit de o dorinţă constantă de autodisciplină. Cel care a subjugat simţurile este primul şi cel mai important dintre oameni. Toate virtuţile se află în el".

Drept corolar, ar trebuie să se şteargă de praf acea a patra virtute "cardinală" care este cumpătarea: este interesant de notat că în tradiţia creştină (dar deja în etica stoică se înregistra o alegere asemănătoare) această virtute era numită enkr?teia, adică "stăpânire de sine, autocontrol", sau sophrosyne, "înţelepciune, moderaţie", exercitare corectă a gândurilor şi a pasiunilor. Pervertirea folosirii corecte a mâncării este, oricum, conotaţia cea mai populară a cumpătării.

Gândul aleargă la acel film puternic şi funerar pe care Marco Ferreri l-a filmat în 1973, Marele chef (La grande abbuffata), reeditare mai grea a cinei lui Trimalcion din Satyricon de Petroniu. Patru prieteni se îndreaptă spre o sinucidere întunecată printr-o orgie de mâncare şi de sex, consumată într-un soi de "retragere" (desigur nu spirituală) într-o veche vilă pariziană. Au murit înecaţi de cărnuri, dulciuri şi vinuri unul după altul (actorii Tognazzi, Mastroianni, Piccoli, Noiret) într-un macabru ritual oficiat de "preoteasa" Andréa Ferréol.

Ei bine, cumpătarea alimentară este, desigur, sobrietate, control al patimilor, dominare a simţurilor şi demnitate personală, dar trebuie să devină mai ales expresie pozitivă de caritate, aşa cum avertiza în Scrisoarea sa sfântul Iacob: "Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: «Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă», dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos?" (2,15-16).

Apelul la moderaţie este, aşadar, necesar, aşa cum apare din mandatul pe care sfântul Paul îl adresează discipolului Tit: "Îndeamnă-i pe cei tineri să fie sobri, oferindu-te pe tine însuţi ca exemplu" (2,6-7). Dar nu este vorba decât despre o primă etapă interioară, aşa cum adaugă sfântul Petru: "Fiţi înţelepţi şi fiţi cumpătaţi ca să vă puteţi ruga" (1Pt 4,7). La asceza personală a sobrietăţii trebuie să se asocieze caritatea fraternă şi spiritualitatea. Tocmai pentru această dimensiune a sa pozitivă implicită, cumpătarea nu este masochism, nici ascetism acid şi întunecat.

Ea participă mai mult din echilibrul general al persoanei, este semn de dezlipire senină şi de demnitate interioară şi comportamentală şi pentru aceasta în Talmud, marea culegere de tradiţii iudaice, se citeşte că "pofta a ucis mai mulţi oameni decât foamea", având conştiinţa că suntem mai mult în faţa unei degenerări morale decât a unui fenomen fiziologic atunci când este încălcată cumpătarea.

Nu degeaba creştinismul autentic - nu cel influenţat puternic de perspective platonice - ignoră dispreţuirea trupului şi a mâncării, fapt este că Isus este reprezentat adesea de evanghelişti în timp ce este la masă, până acolo încât a fost catalogat de adversarii săi ca "un mâncăcios şi un băutor" (Mt 11,19). Şi sfântul Paul nu ezita să-i sugereze discipolului Timotei să nu renunţe la "puţin vin din cauza stomacului şi a deselor îmbolnăviri" (1Tim 5,23).

(După L'Osservatore romano, 16 aprilie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.