Vaslui: Mărturii de la Sighet, pe drumul unei biruinţe

În perioada 26-27 aprilie 2014, Parohia "Sfinţii Petru şi Paul" din Vaslui a organizat un pelerinaj la locurile sfinte din Sighetu Marmaţiei, în care a suferit, a murit şi a fost îngropat episcopul Anton Durcovici. La pelerinaj a luat parte un grup de 58 de persoane, copii, tineri şi adulţi, însoţiţi de părintele paroh Bogdan Herciu. Pelerinajul reprezintă momentul culminant al drumului de pregătire în vederea beatificării sfântului nostru episcop Anton. Traseul a mai inclus vizitarea sanctuarului de la Cacica şi ruinele catedralei romano-catolice de la Baia.

Drumul pe care l-am parcurs ne-a prilejuit timp de două zile o călătorie în frumuseţea meleagurilor cu care cu generozitate bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat ţara, dar mai ales am fost mânaţi de o dorinţă interioară de întărire a credinţei şi de o bucurie autentică de a fi împreună: copii, tineri şi adulţi, umăr la umăr, unii lângă alţii, unii cu alţii. Şi aşa a fost. Ne-am dispus inimile la sanctuarul marian de la Cacica pentru drumul ce îl aveam de urmat şi ne-am pus la picioarele Maicii Sfinte bunele noastre intenţii, dar şi micile cruci de fiecare zi.

Am avut o călătorie într-o lume inimaginabilă nouă şi inexplicabilă pe care nici o istorie adevărată nu ar putea să o justifice. Am călcat sfios şi grav pe Golgota martirilor neamului pentru nobilele lor idealuri la închisoarea şi memorialul de la Sighet.

Au scormonit iubitorii de Dumnezeu şi au scos la iveală frumuseţea duhovnicească a mărturisitorilor credinţei, în faţă căreia nu putem decât să îngenunchem cu religiozitate. Nu au putut torţionarii să-i facă uitaţi de neamul credincios pe mărturisitorii de Dumnezeu. Cei ce au dorit să îngenuncheze floarea mucenicilor lui Cristos, nu au reuşit decât să-i înalţe astfel încât să ne putem sprijini noi pe umerii lor întăriţi de bătăi.

În pofida imaginilor şocante ale memorialului precum şi în temniţele anticreştine de la Sighet sentimentele sunt încă confuze. Sufletul în profunzimea lui este cuprins de o dulce amăruie încă emoţie, Isus chiar a coborât cu ei în celule. În toate ocaziile când ne-a vorbit despre episcopul Anton, pr. Bogdan ne-a îndemnat să vedem nu atât crucea, lemnul răstignirii, ci mai degrabă pe învingătorul de pe cruce. Şi aşa am făcut.

Episcopul Anton Durcovici a văzut dăruirea tainei sfântului Mir ca pe o datorie privind nevoile de mântuire ale credincioşilor. A vrut doar să întreţină în sfeşnic lumina pe care Dumnezeu a aprins-o la sfântul botez unor copii. Cum nu ne va înţelege şi pe noi când îl vom chemă în ajutor în drumul anevoios în care suntem angajaţi ?

Acest om clădit dintr-o plămadă nobilă a rămas munte în faţă vremurilor, hotărât să-l mărturisească pe Cristos nu numai unei generaţii, ci şi nouă tuturor. Nu s-a împiedicat de pragul dintre viaţă vremelnică şi cea eternă, ceea ce ne face să credem că a făcut din datorie rostul tainic al mântuirii. Astfel imaginea lui înveşnicită ne vorbeşte şi azi despre datoria ce o avem de menţinere a flăcării aprinse a credinţei în biserică lui Cristos.

Relatările martorilor ne spun că în aşa măsură a fost maltratat curajosul episcop încât devenise de nerecunoscut, nu mai avea chip. Acest fapt ne aminteşte de patimă Mântuitorului care şi-a dăruit dragostea jertfelnică pe altarul tăcerii. Ostaş în armată lui Cristos, a mers pe urmele lui şi împreună cu el. A devenit părtaş răstignirii lui, dându-şi viaţă pentru oile sale. Iubire jertfelnică, iată la ce suntem chemaţi fiecare dintre noi prin exemplul episcopului Anton.

La sfântă Liturghie oficiată pe altarul jertfei martirilor s-au înălţat rugile noastre către cerul divin. Am fost pentru puţin timp parcă mai aproape de el. Am trăit o bucurie adevărată ştiind că am fost ascultaţi de un ostaş al lui Cristos plămădit din cea mai nobilă esenţă. Privind în ochi imaginea foto a episcopului, înţelegem că iubirea să este nelimitată încât ne va ajută în timp şi peste timp şi ne va veni în ajutor ori de câte ori îl vom chema.

Pelerinajul ne-a dat posibilitatea să asistăm la citirea testamentului limpede lăsat de Anton Durcovici: păstrarea credinţei strâns legaţi în jurul Bisericii. Impecabilul său comportament, este o mărturie clară că este purtător de Dumnezeu. Prin persoană episcopului Anton am putut privi celulele închisorilor că pe un loc unde se poate face o legătură strânsă cu martirii, un lăcaş dumnezeiesc, nu numai că un loc de tortură în care numerele celulelor aveau destinaţii precise, ci mai degrabă că o parte a bisericii biruitoare. Am aprins acolo lumânări de lacrimi plecând capul cu recunoştinţă şi am înţeles că în inima înfrântă şi smerită sălăşluieşte harul lui Dumnezeu.

Eu personal am avut o emoţie în plus pentru că nu-mi este străină parohia Iaşilor ca şi Episcopia. M-am născut şi trăit până la 24 de ani în Iaşi, am primit sfânta Împărtăşanie şi mirul din mână episcopului Petru Pleşca, cel care în 1954-1955 cerea eliberarea din închisoare a episcopului martir (neştiind că murise în 1951). Am trăit în acea perioadă absurdă în care rând pe rând dispărea câte un preot din parohie şi auzeam apoi că este închis. Am trăit un sentiment de mândrie nejustificată că l-am cunoscut pe bunul episcop care îndrăznise. M-am identificat puţin cu istoria timpului.

Episcopul Anton Durcovici a strigăt prin tăcere într-o perioadă de instaurare a ateismului, în care se punea problema să nu se creadă, să nu se ştie de credinţă, să nu se vorbească despre credinţa, astfel că glasul lui se aude până în zilele noastre. Să ne rugăm episcopului Anton în încercările noastre şi să aşteptăm cu răbdare şi curaj, sprijin. Sufletul simte cui i se poate încredinţa, nu-i mare filozofie. Astfel vom ajunge la fericirea promisă, aşa cum el însuşi ne-a promis alegând-şi că motto pe stemă episcopală ,,Fericit este poporul al cărui Dumnezeu este Domnul".

Înaintea plecării în pelerinaj am descoperit o poezie a poetului Radu Gyr ,,As-noapte Isus", care m-a însoţit tainic în gând pe tot parcursul călătoriei şi pe care doresc să v-o împărtăşesc:

As-noapte Isus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Crist!
Luna-a intrat după El în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veşminte,
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:
- Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Isus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac...
A stat lângă mine pe rogojină:
- Pune-Mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,
parcă purtase lanţuri, cândva...
Oftând, Şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână,
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
şi am dormit o mie de ani.

Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Isus nu era nicăieri...

Pentru mai multe informaţii şi imagini vizitaţi: www.parohiavaslui.ro

Margareta Langa

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 26-27 aprilie: Vaslui: Mărturii de la Sighet, pe drumul unei biruinţe

lecturi: 39.