Bucuria Evangheliei

Evanghelia bucuriei

Un an cu papa Francisc. Uimirea se reînnoieşte în fiecare zi cu cuvinte noi şi vechi

De Elio Bromuri

Cine ar vrea să scrie o dare de seamă organică despre Jorge Mario Bergoglio la un an de distanţă de la alegerea sa la tronul pontifical, ar trebui să scrie o carte, aşa cum unii au făcut sau fac, care însă ar rămâne incompletă, mereu incompletă pentru că imediat ce ar fi publicată ar fi învechită de noutatea spusă sau făcută de Papa Francisc. Noutatea şi imprevizibilitatea de cuvinte şi gesturi este o realitate probabil caracterială, legată de o personalitate creativă sau indusă de creativitatea Duhului care locuieşte cu seninătate în el şi-l face gata pentru orice suflare.

Bergoglio nu desfăşoară misiunea sa ca un executant al unui plan prestabilit, ci reacţionează la chemările şi la impulsurile inimii. Prestabilit faţă de acţiunea sa este fiinţa sa, creştină şi umană, inteligenţa sa, credinţa sa, umanitatea sa, istoria sa de fiu de emigraţi, experienţa sa formată în Argentina lui desaparecidos şi trăită printre complexitatea încurcată şi conflictuală a lumii latinoamericane, fără a uita forţa şi ordinea interioară forjată de exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu. Toate acestea el le-a unificat în numele-simbol de Francisc, pe care în vizita la Assisi (4 octombrie 2013) a încărcat-o cu semnificaţii ulterioare faţă de intuiţia primară. Aşa este pentru limbajul său, limbajul inimii, aşa cum a spus recent unei comunităţi penticostale protestante: un limbaj - spunea el - făcut din nostalgie şi din bucurie, din nostalgie datorită separării şi din bucurie datorită fraternităţii regăsite. "Suntem fraţi", spunea cu glas scăzut şi convingător, şi putem să ne spunem asta printre lacrimi ca Iosif în Egipt când i-a întâlnit pe fraţii care-l vânduseră şi s-au recunoscut.

Aceasta mi se pare cifra pontificatului lui Francisc, frate universal, aplecat asupra rănilor lui Cristos imprimate în trupul tuturor celor care suferă, care spală şi sărută picioarele tinerei musulmane, îi îmbrăţişează pe săraci şi pe bolnavi, îi ia în braţe pe copii. Pentru a fi frate credibil a considerat necesar să se despoaie de titluri şi haine care ar putea să-l ţină departe de oamenii umili şi simpli, cei din piaţă şi cei din casa locuită în mod obişnuit, locuinţa modestă de la "Sfânta Marta", împărtăşită cu oaspeţii stabili şi ocazională. Francisc este nume universal de când Sfântul din Assisi a voit să numească frate şi soră chiar soarele şi luna, focul şi apa, şi orice fiinţă iubită de Dumnezeu chiar dacă este leproasă, refuzată şi exclusă de societatea civilă. A spus - cu ton de reproş - "cine a plâns" pentru naufragiaţii de la Lampedusa? şi a spus şi "cine sunt eu" pentru a judeca un frate care are tendinţă homosexuală? S-a întrebat pe sine însuşi şi Biserica întreagă, cu un chestionar, "cum putem să ne apropiem şi să-i considerăm fraţi şi surori" toate acele persoane care au avut o căsătorie eşuată şi o familie divizată cu daune grave şi suferinţe pentru soţi şi copii?

Este Papa al milostivirii şi al duioşiei, care a cerut Bisericii să iasă din siguranţele sale apărate în sunet de "bătăi inchizitorii", concentrată asupra sieşi ridicând bariere moraliste sau disciplinare care întunecă luminozitatea strălucitoare a Evangheliei. Aptitudinea de a sta în mijlocul mulţimii, chiar şi atunci când este greu şi ar putea să fie periculos: "Trebuie avută încredere în mulţime". Ea nu este o adunătură generică de indivizi, ci este formată din persoane iubite de Dumnezeu, iar poporul său care deţine motivul şi scopul existenţei păstorului. Pentru aceasta el a marcat identitatea sa sacramentală de episcop şi apartenenţa sa eclezială la Biserica de Roma, preşedinte în caritate a Bisericilor răspândite în lume. Acestui popor adunat pentru alegerea sa încă de la prima întâlnire i-a cerut să invoce binecuvântarea lui Dumnezeu pentru el. Imaginea lui Francisc aplecat în faţa mulţimii tăcute şi rugătoare în piaţa "Sfântul Petru" în momentul iniţial al pontificatului său, când se naşte ca prin germinare paternitatea/fraternitatea sa universală a fost şi rămâne în amintirea şi în conştiinţa colectivă scânteia care a aprins o mare lumină asupra misiunii sale.

Episcop şi popor îşi dau mâna ca două realităţi care acţionează mereu împreună. A amintit asta şi în discursul de la Aparecida în timpul Zilei Mondiale a Tineretului. În aceste momente găsim şi sensul reînnoirii pastorale, care sună ca o revoluţie şi cere o convertire: convertire a inimii şi convertire pastorală în a-i pune pe săraci în centru, nu numai ca alegere, ci în sensul unei Biserici într-adevăr sărace.

După un an rămâne uimirea care în fiecare zi se reînnoieşte cu cuvinte noi şi vechi, pe care Francisc le-a adunat în "Evangelii gaudium", o "summa" a evanghelizării în lumea contemporană, "veşnica noutate" care este Cristos (nr. 11), singura motivaţie de viaţă a Bisericii şi a păstorilor săi. În cuvântul său este bucuria discipolilor şi mântuirea lumii: bucuria Evangheliei, Evanghelia bucuriei.

(După agenţia SIR, 12 martie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.