După un an, secretul dezvăluit: Papa Francisc este îndrăgostit!

Când, la 13 martie 2013, ora 19.06 (ora Italiei) Sfântul Duh ne-a făcut tuturor (şi în primul rând cardinalului Bergoglio) tripla surpriză cu întreita premieră a alegerii în scaunul pontifical a unui iezuit; a unui cardinal venit de sub "Crucea Sudului" şi a celui care avea să-şi ia pentru prima dată în istoria papalităţii numele de Francisc, nimeni nu a bănuit cu cine avem de a face.

Când, de la loja centrală a Vaticanului, ne-a salutat spunându-ne, ca în familie: "Fratelli e sorelle, buonasera!", apoi invitaţia pe care ne-a făcut-o: "E adesso, incominciamo questo cammino: vescovo e popolo. (...) Un cammino di fratellanza, di amore, di fiducia tra noi."(...) şi în continuare, emoţionanta cerere de a ne ruga noi pentru el ca Domnul să-l binecuvânteze înainte de a ne oferi el Binecuvântarea tradiţională Urbi et Orbi şi în final, salutul, tot ca în familie, "Buona notte e buon riposo!" - toate acestea ar fi trebuit să ne dea de gândit.

Şi chiar au făcut-o, iar curgerea timpului a confirmat: iată cu adevărat un om care iubeşte.

"Amore, more, ore, re probantur amicitiae" - se spune. Şi dacă (într-o traducere liberă) prieteniile se dovedesc prin iubire, comportament, vorbe şi fapte, atunci iubirea nu se poate dovedi decât prin ea însăşi.

Fiecare din omiliile, cuvântările şi scrierile sale o dovedeşte. Dar mai presus de toate, faptele sale. Fiindcă Dumnezeu este iubire, iar vicarul lui Cristos pe pământ ne iubeşte. Ne iubeşte la fel ca el: apropiindu-se de noi, cu duioşie, delicateţe şi profunzime - "El vine aproape de noi şi ne dăruieşte iubirea sa, cu tandreţe, chiar şi în cele mai mici lucruri. Şi aceasta este o iubire plină de forţă, fiindcă tocmai apropierea şi tandreţea ne arată puterea iubirii lui Dumnezeu"¹.

Poate că e uşor să te apropii cu sufletul de cei asemenea ţie. Dar mai greu - aproape imposibil - este să-i iubeşti pe cei care civilizaţia noastră "normală" îi consideră pur şi simplu decăzuţi din demnitatea de om, aşa încât nici măcar nu-i vede sau îi vede doar ca să-i ucidă (adică "să-i eutanasieze", ca pe animale): bolnavii, bătrânii, oamenii străzii. Şi tocmai pe ei îi iubeşte cu precădere papa Francisc! I-a invitat pe cei fără adăpost la masă în grădinile Vaticanului, şi-a serbat ziua de naştere cu câţiva dintre ei (invitat fiind, desigur, şi câinele pe care îl avea unul dintre ei) şi fie că pleacă sau nu noaptea, neştiut, pe străzile Romei ca să-i ajute pe cei care dorm sub cerul liber, aceasta este o realitate: papa Francisc îi iubeşte. Papa Francisc coboară, îmbrăţişează şi binecuvântează bolnavii pe care îi întâlneşte în drumurile sale, săruta picioarele copiilor "din flori" pe care unii preoţi din ţara lui refuză să-i şi boteze, şi ale bolnavilor de SIDA, sau ale bolnavilor incurabili - şi totul, cu aceeaşi inimă caldă ca în prima zi. Pentru om este aproape imposibil să păstreze iubirea la fel de aprinsă ca în prima clipă - dar la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Şi nici pentru vicarul lui Cristos - nimic nu este cu neputinţă, fiindcă în lumina iubirii, el vede în fiecare om, chipul lui Isus.

Aţi citit Evangelii gaudium? O lectură atât de captivantă rareori întâlneşti! În presa laică, ar fi devenit un "best-seller" în mai puţin de o săptămână. E şi firesc: numai un om îndrăgostit poate să scrie atât de frumos despre ceea ce iubeşte şi mai ales, celor pe care îi iubeşte. Iar relaţia lui de iubire nu este impersonală, după cum nici Dumnezeu nu e "ceva abstract", ci persoana care s-a revelat omului "nu de la înălţimea tronului ceresc, ci mergând împreună cu oamenii în istoria Israelului şi mai presus de toate, în Isus din Nazaret"². Papa Francisc este îndrăgostit de Dumnezeu şi de creaţia sa, de fiecare dintre creaturile sale, iar relaţia sa de iubire este personală: nici măcar nu foloseşte pluralul maiestăţii, conform tradiţiei, ci acel simplu şi umil: "eu", fiindcă se adresează fiecăruia dintre noi, cunoscându-ne după nume şi demnitate - numele şi demnitatea pe care ni le-a dat iubirea celui care ne-a creat şi răscumpărat.

Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu nu poate fi decât bucuria, din care se naşte iubirea. Creştinul este un om viu, nu o "mumie intr-un muzeu" care deplânge "deşertificarea" spirituală. De fapt, "în deşert redescoperim ceea ce este esenţial pentru viaţă - setea de Dumnezeu, ca semnificaţie supremă a vieţii"³. Tocmai de aceea, triumful, pentru creştin, este întotdeauna crucea⁴.

"Efectul Bergoglio" sau "fenomenul Bergoglio" este iubirea adevărată. În numele acestei iubiri, se reînnoieşte viaţa Bisericii, confesionalele ("care nu trebuie să fie camere de tortură, ci locul întâlnirii cu milostivirea Domnului"⁵) sunt luate cu asalt, omiliile sunt inteligente şi vii, logodnicii se întâlnesc astăzi cu papa, Biserica iese din sine, fără teamă că se poate lovi sau murdări de noroiul periferiilor geografice şi existenţiale...

Or, toate acestea nu le poate face decât un om îndrăgostit.

Şi care priveşte creaţia lui Dumnezeu, pe fiecare în parte şi pe noi toţi laolaltă, cu ochii iubirii dintâi: aceia ai primului răsărit de soare deasupra pământului.

La mulţi ani de Ziua Iubirii, Sfinte Părinte!

Dr. Ecaterina Hanganu

Note

¹ www.news.va/en/news/pope-at-mass-the-science-of-tenderness

² La 26 mai 2013, înainte de a recita rugăciunea "Angelus" împreună cu pelerinii, în Piaţa "Sfântul Petru". Cf. www.catholicnewsagency.com/news/god-is-love-but-not-in-emotional-sense-pope-says

³ Evangelii gaudium, § 83; 86.

⁴ Evangelii gaudium, § 85.

⁵ Evangelii gaudium, § 44.

lecturi: 36.