Secretarul a trei papi relatează renunţarea lui Benedict al XVI-lea

Mons. Alfred Xuereb revelează ceea ce s-a întâmplat după acea zi de 11 februarie 2013 în care Ratzinger a renunţat la slujirea petrină: de la retragerea la Castel Gandolfo la telefonul lui Bergoglio după alegere

De Anna Artymiak

Monseniorul Alfred Xuereb, maltez, născut în 1958. Serviciul pentru Sfântul Scaun a început sub pontificatul lui Ioan Paul al II-lea în 2001 în Prima secţiune a Secretariatului de Stat. După aceea a devenit colaborator al Monseniorului James Harvey în Prefectura Casei Pontificale şi din septembrie 2003 a asumat funcţia de prelat al anticamerei pontificale, adică de prelat responsabil pentru prezentarea oaspeţilor primiţi de papa în audienţe private în Palatul Apostolic. În acest timp, părintele Alfred Xuereb a avut oportunitatea de a-l cunoaşte pe Ioan Paul al II-lea mai îndeaproape. Din septembrie 2007 a desfăşurat alături de Georg Gänswein funcţia de secretar secundar al lui Benedict al XVI-lea. Înaintea lui fusese polonezul, părintele Mieczyslaw Mokrzycki, acum arhiepiscop mitropolit de Lemberg, în Ucraina. După alegerea cardinalului Jorge Mario Bergoglio la tronul lui Petru, a devenit primul secretar particular al papei Francisc.

Acest interviu a fost publicat în poloneză pe blogul catolic "Stacja 7": www.stacja7.pl.

"Exista riscul de a vedea exprimate multe critici împotriva papei Benedict al XVI-lea; mulţi avea să spună: «A început o lucrare şi n-a avut curajul s-o completeze». În schimb eu am văzut eroismul în acest gest: el n-a privit la riscul că renunţarea sa putea să fie considerată o lipsă de curaj, ci era convins că aceea era ceea ce îi cerea Domnul în acel moment". Cel care vorbeşte astfel este Monseniorul Alfred Xuereb, fost prelat din anticamera pontificală cu Ioan Paul al II-lea, apoi al doilea secretar al lui Benedict al XVI-lea şi actualul prim secretar particular al papei Francisc. El era unul dintre puţinii - împreună cu Mons. Georg Ratzinger, cu Mons. Georg Gänswein şi cu cele patru Memores Domini - care ştia de mult timp intenţiile lui Joseph Ratzinger de a renunţa la slujirea petrină. În continuare interviul exclusiv luat Monseniorului Xuereb.

* * *

• Dumneavoastră eraţi la cunoştinţă în avanpremieră despre anunţarea renunţării lui Benedict al XVI-lea? Cum v-a fost comunicată decizia? Care a fost reacţia dumneavoastră? Existau deja semne că Benedict al XVI-lea urma să ia această decizie?

Mons. Xuereb: Deja cu câtva timp înainte de anunţare mă uimea reculegerea intensă pe care papa Benedict o făcea înainte de Liturghie în sacristie. Liturghia trebuia să înceapă la 7.00. Însă uneori se auzea sunând ceasul în "Curtea Sfântul Damasus", iar el rămânea în reculegere. Se ruga. A fost o perioadă în care se reculegea în mod mai intens decât de obicei. Aveam o senzaţie clară: ceva foarte important se petrecea în inima papei, era vreo intenţie deosebită pentru care Sfântul Părinte se ruga. Nu ştiu exact, dar probabil tocmai acela a fost timpul travaliului interior pe care el l-a trăit înainte de a ajunge la decizia eroică a renunţării. Vestea ne-a fost comunicată nouă în mod personal. Eu am fost convocat de el în mod oficial. M-am aşezat în faţa biroului său. Chiar dacă nu era pentru prima dată, percepeam că trebuie să primesc o comunicare foarte importantă. Desigur, nimeni nu se aştepta la asta. El era calm, ca unul care deja trecuse un travaliu şi depăşise momentul nehotărârii. Era senin ca acela care ştie că este în voinţa Domnului. Imediat ce am aflat vestea, prima mea reacţie a fost: "Nu, Sfinte Părinte? De ce nu vă mai gândiţi un pic?". Apoi m-am înfrânat pe mine însumi şi mi-am spus: "Cine ştie de cât timp examinează această decizie. Mi-au revenit în minte ca într-o clipită momentele lungi şi reculese de rugăciune înainte de Liturghie şi am ascultat cu atenţie cuvintele sale. Era deja complet hotărât. Mi-a repetat de două ori: "Dumneavoastră veţi merge cu noul papă". Probabil avusese o intuiţie, nu ştiu. În ziua în care l-am lăsat pe papa Benedict la Castel Gandolfo am plâns şi i-am mulţumit pentru marea sa paternitate.

• În ce mod s-a schimbat cotidianitatea dumneavoastră după veste?

Mons. Xuereb: Pentru mine s-a schimbat mult. Aveam crize de plâns, era foarte dificil să mă dezlipesc de papa Benedict al XVI-lea. La 11 februarie 2013, în Sala Consistoriului, era pe un scăunel într-o parte, în timp ce el citea eu plângeam, persoana de lângă mine îmi dădea coate şi îmi spunea "controlează-te pentru că şi eu sunt emoţionat". Eram uimit de expresiile cardinalilor pe care-i aveam în faţa mea. Îmi amintesc de cardinalul Giovanni Battista Re care nu-şi credea urechilor sale. La masă, în acea zi, am vorbit despre asta şi i-am spus papei Benedict: "Dar, Sfinte Părinte, dumneavoastră aţi rămas foarte liniştit". "Da", mi-a răspuns hotărât. Decizia era luată, naşterea se petrecuse, acum ne revenea nouă să aderăm la această alegere mare pe care o făcuse: o alegere de conducere, care la început putea să pară alegerea unei abandonări a conducerii. Mulţi cardinali, după ce s-a terminat consistoriul - unii pentru că nu auziseră, alţii pentru că nu cunosc bine latina - s-au apropiat de cardinalii Angelo Sodano şi Giovanni Battista Re pentru a înţelege mai bine ceea ce spusese Benedict. Sfântul Părinte a rămas liniştit până în ultima zi, chiar şi atunci când a mers la Castel Gandolfo.

• Încă nu toţi au înţeles care sunt motivele renunţării...

Mons. Xuereb: Benedict al XVI-lea era convins de ceea ce Domnul îi cerea în acel moment. "Eu nu mai am forţe pentru a continua misiunea mea - a spus el - misiunea mea s-a încheiat, renunţa în favoarea altuia care are mai multe forţe decât mine şi va duce înainte Biserica". Pentru că Biserica nu este a papei Benedict, ci a lui Cristos.

• Foarte multe persoane au început să-i trimită lui Benedict al XVI-lea ceea ce el a numit "semne emoţionante de atenţie, de prietenie şi de rugăciune". Dumneavoastră ce ştiţi despre asta?

Mons. Xuereb: Îmi amintesc foarte bine. După 28 februarie 2013, la Castel Gandolfo au început să sosească mii de scrisori. Era impresionant. Înainte nu soseau aşa de multe. Toţi s-au dezlănţuit să scrie papei. Însă ceea ce era frumos era să vezi că aceia care scriau adesea adăugau ceva la scrisoare: un obiect făcut manual, o partitură muzicală, un calendar, un desen. Ca şi cum oamenii voiau să spună: "Mulţumim pentru tot ceea ce ai făcut, apreciem jertfa pe care ai făcut-o pentru noi. Vrem nu numai să exprimăm aceste sentimente, ci să-ţi şi dăruim ceva de la noi". Printre aceste scrisori soseau foarte multe de la copii. Umpleam tot raftul cu scrisorile sosite. Desigur papa nu avea timp să le vadă pe toate, pentru că erau mii. Într-o seară, trecând pe lângă el, am spus: "Uitaţi-vă, Sfinte Părinte, acestea sunt scrisorile care au sosit astăzi, între care multe de la copii". El s-a îndreptat spre mine şi mi-a spus: "Acelea sunt scrisori foarte frumoase". M-a uimit mult, această duioşie faţă de copii. Papa a avut mereu un caracter tandru. Probabil, voia să adauge: "Spre deosebire de scrisorile care mă îngrijorează, care-mi creează probleme". Cred că erau ca un antidot, ca o încărcare pentru el, că l-au ajutat să se simtă bine voit.

• Dumneavoastră stăteaţi cu Benedict al XVI-lea în zilele conclavului. Cum a trăit acea perioadă papa emerit?

Mons. Xuereb: Cum multă aşteptare pentru Conclav, pentru alegere etc. Era nerăbdător să ştie cine avea să fie Succesorul său. Pentru mine a fost emoţionant telefonul pe care noul pontif l-a dat imediat papei Benedict. Eu eram lângă el şi i-am dat receptorul. Ce emoţie să-l auzi pe Benedict spunând: "Eu vă mulţumesc, Sfinte Părinte, pentru că v-aţi gândit la mine. Eu vă promit chiar de acum ascultarea mea. Eu promit rugăciunea mea pentru dumneavoastră!". Să aud aceste cuvinte de la o persoană cu care am trăit şi care era papa al meu, să aud asta mi-a adus o emoţie foarte puternică.

• Apoi, a sosit momentul de rămas-bun...

Mons. Xuereb: Am fost cu el până la două, trei zile după alegerea papei Francisc. Momentul în care a trebuit să plec mi-l amintesc minut cu minut, pentru că a fost - dacă pot să folosesc acest adjectiv - sfâşietor pentru mine. Am trăit aproape opt ani alături de o persoană care m-a iubit ca un tată, care mi-a permis să intru într-o confidenţialitate mereu respectuoasă, dar foarte intimă, şi a venit ziua despărţirii. Papa Benedict scrisese o scrisoare foarte frumoase - mi-a încredinţat o copie a ei pe care o păstrez ca pe o bijuterie - în care îi indica noului papă câteva dintre calităţile mele. Probabil a voit să evite să scrie despre defectele mele... Asigura că mă lăsase liber. Îmi amintesc şi modul în care am pregătit valizele. Îmi spuneau: "Grăbeşte-te, pentru că papa are nevoie de tine, deschide singur scrisorile. Este singur, nu este niciunul. Trimite lucrurile tale jos în grabă". Nu ştiam nimic din ceea ce se întâmpla la "Sfânta Marta", nu ştiam nici că papa Francisc nu avea un secretar. Apoi a venim momentul emoţionant, când am intrat în biroul lui Benedict pentru a-l saluta personal. După aceea era prânzul, dar eu l-am salutat în acel moment şi i-am spus: "Sfinte Părinte, pentru mine este foarte dificil să mă despart de dumneavoastră. Vă mulţumesc mult pentru ceea ce dumneavoastră mi-aţi dăruit". Recunoştinţa mea nu se datora faptului că el îmi permitea să stau cu noul papă, aşa cum scrisese cineva, ci marii sale paternităţi. Papa Benedict în acest momente nu s-a emoţionat. S-a ridicat, eu m-am îngenuncheat, aşa cum eram obişnuiţi, pentru a-i săruta inelul. Nu numai că nu mi-a permis să-i sărut inelul, ci a ridicat mâna asupra mea şi mi-a dat binecuvântarea. Ne-am luat rămas-bun în acest mod. Apoi, era prânzul, dar n-am reuşit să spun niciun cuvânt.

• Cum a venit numirea dumneavoastră ca secretar secundar al papei Benedict?

Mons. Xuereb: Eu lucram deja la a doua lojă ca prelat de anticameră pentru a însoţi personalităţile care aveau audienţă privată în Bibliotecă. Într-o zi mi s-a spus: "Papa are nevoie să-ţi vorbească". Am rămas uimit să ajung să mă aşez pe acelaşi scaun pe care cu câţiva ani înainte, mai întâi cu Ioan Paul al II-lea, apoi cu însuşi Benedict, invitasem persoanele să se aşeze la marginea biroului papei. Benedict al XVI-lea a voit să-mi vorbească personal şi mi-a spus cuvinte foarte frumoase: "Aşa cum ştiţi, Monseniorul Mietek se întoarce acum în Ucraina. Am fost foarte mulţumiţi de el şi m-am gândit că dumneavoastră aţi putea să-l înlocuiţi. Ştiu - spunea el - că dumneavoastră aţi fost în Germania, deci cunoaşteţi şi un pic de germană". Eu am răspuns că am fost la Münster, că făcusem practică într-un spital pe care papa mi-a spus că-l cunoaşte. Cunoştea şi zona în care noi locuiam şi parohia, ba chiar şi pe paroh pentru că el locuise în apropiere şi predase acolo. Cunoştea doi profesori, pe prof. Pieper şi un teolog cu numele Pasha. Din cauza unui bombardament, casa a fost distrusă şi apoi a fost invitat chiar de aceleaşi persoane unde eu eram găzduit. Sfântul Părinte a spus şi un lucru despre Malta şi a adăugat: "Desigur acum fiecare va avea misiunile sale". Deci am înţeles că trebuia să se înceapă repede. Şi a început imediat.

• Îmi imaginez că de data aceea dumneavoastră aţi pregătit valizele cu bucurie...

Mons. Xuereb: Şi cu emoţie. Multă emoţie...

• Benedict al XVI-lea a continuat tradiţia lui Ioan Paul al II-lea de a purta în rugăciunea personală multele intenţii prezentate prin intermediul secretariatului?

Mons. Xuereb: Da, deja făcea asta Ioan Paul al II-lea şi era misiunea Monseniorului Mietek. Eu am moştenit această misiune foarte frumoasă. Intenţiile soseau aproape în fiecare zi; multe nu ajungeau la noi cei din secretariatul particular, ci direct în Secretariatul de Stat. La acelea se răspundea că papa va adresa o intenţie generală în timpul rugăciunii sale. Benedict al XVI-lea rămânea foarte impresionat: câte boli diferite pe care noi eventual nu le cunoşteam şi câte familii trăiau drama bolii! Se gândea nu numai la persoana bolnavă, ci şi la toată familia care zi şi noapte, Crăciun şi Paşte, vara şi iarna, trebuia să se îngrijească şi să se ocupe de proprii bolnavi, unii foarte gravi. Câte familii erau în nelinişte pentru că era vorba de copii abia născuţi sau mici! Şi când era vreo intenţie de rugăciune din Malta sau din oraşul meu el mă întreba: "Dumneavoastră cunoaşteţi aceste persoane?". Uneori îi spuneam da, pentru că le cunoşteam, alteori spuneam nu, pentru că nu le cunoşteam. Dar ceea ce mă uimea era că papa, după câteva zile, de mai multe ori când termina rozariul în Grădini, mi se adresa şi întreba: "Aţi avut veşti despre acel domn - îmi spunea prenumele - despre care dumneavoastră mi-aţi vorbit?". În unele cazuri trebuia să spun că, din păcate, persoana decedase, şi mă uimea faptul că Sfântul Părinte se reculegea şi recita imediat "Odihna veşnică". Şi mă invita şi pe mine, care-i dădeam această veste, să ne rugăm imediat. Papa, care avea mii de lucruri, mii de gânduri, considera rugăciunea sa pentru cei bolnavi o slujire pastorală foarte importantă. Lăsam biletele cu numele persoanelor pentru care să se roage pe genuflexorul care avea un fel de sertar. Ştiu că el le răsfoia adesea. Erau acolo, nu le luam niciodată până când el nu-mi spunea asta.

• Se apropie canonizarea lui Ioan Paul al II-lea. Benedict al XVI-lea îl amintea adesea?

Mons. Xuereb: Da, desigur. Îl numea "Papa". Când spunea "Papa", la început nu înţelegeam. El se considera pe el însuşi ca unul care colabora cu "Papa". Cred că el l-a slujit cu fidelitate pe "Papa" nu numai pentru că ştia ce înseamnă din punct de vedere teologic "succesorul lui Petru", dar şi datorită veneraţiei foarte speciale faţă de pontif la care fusese educat în ambientul religios bavarez. În acest sens, pentru el a-l sluji pe "Papa" a fost un dar foarte mare.

• Din poziţia dumneavoastră, cum vedeaţi acest raport de prietenie dintre Ioan Paul al II-lea şi cardinalul Ratzinger?

Mons. Xuereb: Am participat o singură dată la întâlnirile pe care cardinalul Ratzinger le-a avut cu Ioan Paul al II-lea, mai precis cu ocazia Audienţei Plenare a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, al cărei prefect era. Pot doar să confirm ceea ce era deja cunoscut de toţi, adică faptul că Ioan Paul al II-lea avea o încredere foarte mare în Ratzinger, recurgea la el pentru a cere păreri sau pentru a întocmi şi a corecta documente importante. Însuşi faptul că Ioan Paul al II-lea nu a acceptat, de mai multe ori, demisia cardinalului Ratzinger, care deja împlinise de câţiva ani vârsta de 75 de ani, înseamnă că nu voia să piardă un om de încredere, un colaborator aşa de valoros. Aici văd un alt aspect al sfinţeniei lui Ioan Paul al II-lea, adică această clarviziune a sa. El privea mult înainte şi probabil prevedea şi că Ratzinger ar fi putut să fie Succesorul său.

• Cum aţi trăit beatificarea lui Ioan Paul al II-lea?

Mons. Xuereb: Papa Benedict era foarte mulţumit de acest lucru. Se vedea şi la Liturghie, când a rostit, în timpul omiliei, fraza "Acum este fericit!". Ar fi suficient să se vadă filmarea pentru a înţelege cât era de mulţumit!

(După Zenit, 28 februarie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 44.