Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a 48-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale

Comunicarea în slujba unei culturi autentice a întâlnirii

1 iunie 2014

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi trăim într-o lume care devine tot mai "mică" şi în care, deci, ar părea că este uşor să devenim aproapele unii altora. Dezvoltările transporturilor şi tehnologiilor de comunicare ne apropie, conectându-ne tot mai mult, şi globalizarea ne face interdependenţi. Totuşi, în interiorul omenirii rămân diviziuni, uneori foarte marcate. La nivel global vedem distanţa scandaloasă dintre luxul celor mai bogaţi şi mizeria celor mai săraci. Adesea este suficient a merge pe străzile unui oraş pentru a vedea contrastul dintre oamenii care trăiesc pe trotuare şi luminile strălucitoare ale magazinelor. Ne-am obişnuit aşa de mult cu toate acestea încât nu ne mai uimeşte. Lumea suferă de multiple forme de excludere, marginalizare şi sărăcie; precum şi de conflicte în care se amestecă motive economice, politice, ideologice şi, din păcate, chiar religioase.

În această lume, media pot ajuta să ne facă să ne simţim mai apropiaţi unii de alţii; să ne facă să percepem un reînnoit simţ de unitate a familiei umane care determină la solidaritate şi la angajarea serioasă pentru o viaţă mai demnă. A comunica bine ne ajută să fim mai apropiaţi şi să ne cunoaştem mai bine între noi, să fim mai uniţi. Zidurile care ne despart pot să fie depăşite numai dacă suntem gata să ne ascultăm şi să învăţăm unii de la alţii. Avem nevoie să rezolvăm diferenţele prin forme de dialog care să ne permită să creştem în înţelegere şi în respect. Cultura întâlnirii cere ca să fim dispuşi nu numai să dăm, ci să şi primim de la alţii. Media pot să ne ajute în asta, îndeosebi astăzi, când reţelele comunicării umane au ajuns la dezvoltări nemaiauzite. Îndeosebi internetul poate să ofere posibilităţi mai mari de întâlnire şi de solidaritate între toţi, şi acesta este un lucru bun, este un dar al lui Dumnezeu.

Există însă aspecte problematice: viteza informaţiei depăşeşte capacitatea noastră de reflecţie şi judecată şi nu permite o exprimare despre sine măsurată şi corectă. Varietatea opiniilor exprimate poate să fie percepută ca bogăţie, dar este posibil şi să ne închidem într-o sferă de informaţii care corespund numai aşteptărilor noastre şi ideilor noastre, sau şi unor determinate interese politice şi economice. Ambientul comunicativ ne poate ajuta să creştem sau, dimpotrivă, să ne dezorientăm. Dorinţa de conexiune digitală poate ajunge să ne izoleze de aproapele nostru, de cel care este mai aproape de noi. Fără a uita că acela care, din diferite motive, nu are acces la media sociale, riscă să fie exclus.

Aceste limite sunt reale, totuşi nu justifică o refuzare a media sociale; mai degrabă ne amintesc că, în definitiv, comunicarea este o cucerire mai mult umană decât tehnologică. Aşadar, ce anume ne ajută în ambientul digital să creştem în umanitate şi în înţelegerea reciprocă? De exemplu, trebuie să recuperăm un anumit simţ de încetineală şi de calm. Acest lucru cere timp şi capacitate de a face tăcere pentru a asculta. Avem nevoie să fim şi răbdători dacă vrem să-l înţelegem pe cel care este diferit de noi: persoana se exprimă pe sine însăşi pe deplin nu atunci când este pur şi simplu tolerată, ci atunci când ştie că este într-adevăr primită. Dacă suntem cu adevărat doritori de a-i asculta pe alţii, atunci vom învăţa să privim lumea cu ochi diferiţi şi să apreciem experienţa umană aşa cum se manifestă în diferitele culturi şi tradiţii. Dar vom şti şi să apreciem mai bine marile valori inspirate de creştinism, de exemplu viziunea despre om ca persoană, căsătoria şi familia, distincţia dintre sfera religioasă şi sfera politică, principiile de solidaritate şi subsidiaritate, şi altele.

Aşadar, cum poate comunicarea să fie în slujba unei autentice culturi a întâlnirii? Şi pentru noi discipolii Domnului, ce înseamnă a întâlni o persoană conform Evangheliei? Cum este posibil, în pofida tuturor limitelor şi păcatelor noastre, să fim cu adevărat apropiaţi unii de alţii? Aceste întrebări se rezumă în aceea pe care într-o zi un cărturar, adică un comunicator, a adresat-o lui Isus: "Şi cine este aproapele meu?" (Lc 10,29). Această întrebare ne ajută să înţelegem comunicarea în termeni de proximitate. Am putea s-o traducem astfel: cum se manifestă "proximitatea" în folosirea mijloacelor de comunicare şi în noul ambient creat de tehnologiile digitale? Găsesc un răspuns în parabola samariteanului milostiv, care este şi o parabolă a comunicatorului. De fapt, cel care comunică devine aproape. Şi samariteanul milostiv nu numai că devine aproape, dar ia asupra pe omul acela pe care-l vede pe jumătate mor la marginea drumului. Isus inversează perspectiva: nu e vorba de a-l recunoaşte pe celălalt ca pe un semen de-al meu, ci de capacitatea mea de a mă face asemenea cu celălalt. A comunica înseamnă deci a conştientiza că suntem umani, fii ai lui Dumnezeu. Îmi place să definesc această putere a comunicării ca "proximitate".

Atunci când comunicarea are scopul prevalent de a induce la consum sau la manipularea persoanelor, ne aflăm în faţa unei agresiuni violente ca aceea îndurată de omul bătut de tâlhari şi abandonat de-a lungul drumului, aşa cum citim în parabolă. În el levitul şi preotul nu văd un aproape al lor, ci un străin de care era mai bine să stea la distanţă. În acel timp, ceea ce condiţiona erau regulile purităţii rituale. Astăzi, noi riscăm ca unele media să ne condiţioneze până acolo încât să ne facă să-l ignorăm pe aproapele nostru real.

Nu este suficient a trece de-a lungul "drumurilor" digitale, adică pur şi simplu a fi conectaţi: este nevoie ca această conexiune să fie însoţită de întâlnirea adevărată. Nu putem trăi singuri, închişi în noi înşine. Avem nevoie să iubim şi să fim iubiţi. Avem nevoie de tandreţe. Nu strategiile comunicative garantează frumuseţea, bunătatea şi adevărul comunicării. Şi lumea mijloacelor media nu poate să fie străină de grija faţă de omenire şi este chemată să exprime tandreţe. Reţeaua digitală poate să fie un loc bogat în umanitate, nu o reţea de fire, ci de persoane umane. Neutralitatea mijloacelor media este numai aparentă: numai cel care comunică punându-se pe sine însuşi în joc poate să reprezinte un punct de referinţă. Implicarea personală este însăşi rădăcina credibilităţii unui comunicator. Tocmai pentru aceasta mărturia creştină, graţie reţelei, poate să ajungă la periferiile existenţiale.

O repet adesea: între o Biserică accidentată care iese pe drum şi o Biserică bolnavă de autoreferenţialitate nu am îndoieli să o prefer pe prima. Şi drumurile sunt cele ale lumii unde oamenii trăiesc, unde se poate ajunge efectiv şi afectiv. Între aceste drumuri sunt şi cele digitale, aglomerate de umanitate, adesea rănită: bărbaţi şi femei care caută o mântuire sau o speranţă. Şi graţie reţelei mesajul creştin poate să călătorească "până la marginile pământului" (Fap 1,8). A deschide uşile bisericilor înseamnă a le deschide şi în ambientul digital, fie pentru ca oamenii să intre, în orice condiţie de viaţă s-ar afla ei, fie pentru ca Evanghelia să poată trece pragul templului şi să iasă în întâmpinarea tuturor. Suntem chemaţi să mărturisim o Biserică ce să fie casa tuturor. Suntem capabili să comunicăm faţa unei astfel de Biserici? Comunicarea colaborează să se dea formă vocaţiei misionare a întregii Biserici, iar reţelele sociale sunt astăzi unul din locurile în care să se trăiască această vocaţie de a redescoperi frumuseţea credinţei, frumuseţea întâlnirii cu Cristos. Şi în contextul comunicării este nevoie de o Biserică ce reuşeşte să aducă încălzire, să aprindă inima.

Mărturia creştină nu se face cu bombardamentul de mesaje religioase, ci cu voinţa de a ne dărui pe noi înşine altora "prin disponibilitatea de a ne implica răbdători şi cu respect în întrebările lor şi în îndoielile lor, în drumul de căutare a adevărului şi a sensului existenţei umane" (Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru a 47-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale 2013). Să ne gândim la episodul cu discipolii din Emaus. Trebuie să ştim să ne inserăm în dialogul cu bărbaţii şi femeile de astăzi, pentru a le înţelege aşteptările, îndoielile, speranţele, şi a le oferi Evanghelia, adică pe Isus Cristos, Dumnezeu făcut om, mort şi înviat pentru a ne elibera de păcat şi de moarte. Provocarea cere profunzime, atenţie faţă de viaţă, sensibilitate spirituală. A dialoga înseamnă a fi convinşi că celălalt are ceva bun de spus, a face spaţiu punctului său de vedere, propunerilor sale. A dialoga nu înseamnă a renunţa la propriile idei şi tradiţii, ci la pretenţia că sunt unice şi absolute.

Icoana samariteanului milostiv, care pansează rănile omului bătut vărsând peste ele untdelemn şi vin, să ne fie de călăuză. Comunicarea noastră să fie untdelemn parfumat pentru durere şi vin bun pentru veselie. Luminozitatea noastră să nu provină din trucuri sau efecte speciale, ci din faptul de a deveni aproape al celui pe care-l întâlnim rănit de-a lungul drumului, cu iubire, cu tandreţe. Nu vă fie frică să deveniţi cetăţeni ai ambientului digital. Este importantă atenţia şi prezenţa Bisericii în lumea comunicării, pentru a dialoga cu omul de astăzi şi a-l duce la întâlnirea cu Cristos: o Biserică ce însoţeşte drumul ştie să pornească la drum cu toţi. În acest context, revoluţia mijloacelor de comunicare şi a informaţiei este o provocare mare şi pasionată, care cere energii proaspete şi o imaginaţie nouă pentru a transmite altora frumuseţea lui Dumnezeu.

Din Vatican, 24 ianuarie 2014, comemorarea sfântului Francisc de Sales

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.