Reflecţie la sărbătoarea Botezului Domnului - A - 2014

Botezul, o poartă de întoarcere acasă la Tatăl ceresc

După ce la întruparea sa, Isus a îmbrăcat natura noastră umană; astăzi, la botezul său în Iordan, Isus ia asupra sa şi păcatele noastre (cf. In 1,29). Şi le ia asupra sa, pentru a suferi, pentru a le spăla în sângele său preţios, pentru a muri pentru ele şi apoi să învie spre îndreptăţirea noastră (cf. Rom 4,25).

Petru Crisologul (406-450), episcop de Ravenna, vorbind despre Botezul lui Isus şi despre glasul Domnului care răsuna peste ape (Ps 28,3): "Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea" (Mt 3,17), spune că Duhul Sfânt, care plutea peste ape sub forma unui porumbel, a fost asemănător porumbelului lui Noe (cf. Gen 8,8-9), căci şi el vestea sfârşitul unui potop de păcate (cf. Mt 3,16-17).

Sfântul Leon cel Mare (400-461), papă, spune şi el: "În momentul Botezului său, Isus a depozitat în apa botezului izvorul vieţii, pe care l-a primit de la Tatăl şi de la Duhul Sfânt. În acel moment, el a dat apelor botezului ceea ce dăduse şi Mamei sale, puterea să-i nască din nou pe oameni".

Sfântul Grigore din Nazianz (330-390), episcop, în legătură cu Botezul Domnului, scoate în evidenţă următoarele: "Botezătorul nu acceptă, dar Isus insistă. Atunci: «Eu trebuie să fiu botezat de tine» (cf. Mt 3,14), spune lampa Soarelui, vocea Cuvântului, prietenul Mirelui, cel mai mare dintre cei născuţi din femeie Întâiului Născut al întregii creaţii, cel care tresărise în sânul mamei celui care fusese adorat în sânul mamei, înainte mergătorul de acum şi de mai târziu celui care vine şi care va veni. Eu trebuie să fiu botezat de tine" (Grigore din Nazianz, Disc. 39 la Botezul Domnului). Dar Isus insistă să fie botezat de către el, pentru a se împlini "toată dreptatea"; adică pentru a se împlini planul de mântuire a lui Dumnezeu.

Diavolul a ţinut cu orice preţ să-l distrugă pe om ("coroana creaţiei"), pe omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26). De aceea, l-a ispitit şi l-a atras în păcat (cf. Gen 3,1-7). Diavolul spera că, prin păcat, îl va despărţi pe om de Dumnezeu şi astfel va putea zădărnici planul conceput de Dumnezeu pentru om. Numai că voinţa satanei (de pierzare a omului) a întâlnit voinţa atotputernică a lui Dumnezeu, de fericire a omului. De aceea, pentru mântuirea şi fericirea omului căzut, planul lui Dumnezeu trece la următoarea etapă, întruparea Fiului său, care avea să ridice păcatul omului. Căci Isus a intrat pentru botez în apele Iordanului, nu cu păcatele sale (căci era neprihănit), ci cu păcatele noastre (cf. In 1,29), păcate pe care urma să le distrugă prin cruce (cf. Rom 4,25).

Sfântul Hipolit din Roma (170-235), preot, spune: "Isus, care a fost numit "fiul lui Iosif", este şi "Fiul unul-născut al lui Dumnezeu". Aici el scoate în evidenţă caracterul pascal al Botezului Domnului, căci Fiul iubit al lui Dumnezeu, venit astăzi la Botez: "va îndura foamea, el care hrăneşte mii de oameni; va fi răpus de oboseală, el care le dă odihnă celor obosiţi; nu va avea unde să-şi plece capul, el care le ţine pe toate în mâna sa; va suferi, el care vindecă orice suferinţă; va fi bătut cu pumnii şi bicele, el care dă lumii libertatea; va fi străpuns în coastă, el care reface coasta lui Adam; va fi ucis, el care este viaţa însăşi".

Pentru satana, glasul lui Dumnezeu care a răsunat deasupra lui Isus în apele botezului: "Acesta este Fiul meu cel iubit în care îmi găsesc desfătarea" (Mt 3,17); ape ale botezului unde a intrat încărcat cu păcatele noastre şi cu pedepsele pentru păcat, a însemnat începutul sfârşitului. Isus, care a venit să distrugă lucrările diavolului (cf. 1In 3,8), imediat după botezul său şi-a arătat puterea asupra satanei, zădărnicindu-i ispitirile (cf. Mt 4,1-11), scoţându-l afară din oameni (cf. Mt 8,28-34), şi biruind peste păcate, suferinţe şi moarte, aliaţii săi (cf. Mt 9,18-26).

La Botezul său în Iordan, ca să folosim o imagine plastică, Isus a luat mâna omului iertat de păcatul neascultării şi a pus-o în mâna Tatălui său ceresc; Isus a luat mâna miresei curăţite de păcatul trădării şi a pus-o în mâna divinului ei soţ înşelat. De atunci şi până la sfârşitul lumii Dumnezeu va vorbi şi va chema necontenit, prin Duhul Sfânt, oameni la pocăinţă şi la mântuirea adusă de Isus.

Botezul creştin a fost prefigurat de către Dumnezeu, prin mai multe imagini, încă din Vechiul Testament prin: ritul tăierii împrejur (cf. Gen 17,9-14; Ier 4,4; Col 2,11-12); potopul lui Noe (cf. Gen 6,3-13; 1Pt 3,19-20); trecerea Mării Roşii (cf. Ps 78,13; 1Cor 10,2); prin stropirea cu sângele mielului de jertfă (cf. Ex 12,21-22); curăţirea lui Naman de lepră (cf. 2Rg 5,14; Lc 4,27); botezul curăţirii interioare prin stropirea cu isop (cf. Ps 51,7; Is 1,18; Ap 7,14); botezul prozeliţilor (cf. Mt 23,15); botezul lui Ioan Botezătorul (cf. Mt 3,7; Rom 5,9); şi mai ales a fost prefigurat în Botezul lui Isus (cf. Mt 3,13).

Pentru că: din apă a ieşit pământul (cf. Gen 1,9); din apă a ieşit Noe şi seminţia lui (2Pt 3,5); din apă a ieşit Moise şi poporul său (cf. 1Cor 10,1-2); din apă a ieşit Isus Cristos (cf. Mt 3,16). De aceea, la înălţarea sa la cer Isus a hotărât ca tot din apă şi Duhul Sfânt, adică prin botez, să se nască şi omul nou (cf. In 3,5). "Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Mt 28,19).

Botezul instituit şi poruncit de Isus, fiind un botez dat în numele Preasfintei Treimi: este un botez în apă şi Duhul Sfânt (cf. Mt 3,16; In 3,5); este un botez cu Duh Sfânt şi putere (cf. Fap 10,38); este un botez al iubirii (Lc 12,50), este un "botez cu Duhul Sfânt şi cu foc" (cf. Mt 3,11), este un "botez al jertfei" (cf. Mt 20,22). Acest botez al iubirii, botez în apă şi Duhul Sfânt, şi botez al jertfei implică o "scufundare", dar nu numai o scufundare în apă, ci şi în pătimire şi moarte pentru a ajunge astfel la slava învierii.

Numai acest botez instituit şi poruncit de Isus, exprimat prin multe nume şi prin multe lucrări: ne spală de viaţa cea veche (cf. Col 3,10); ne face iar copiii lui Dumnezeu (cf. In 1,12); ne face să schimbăm direcţia de mers a vieţii noastre prin convertire (cf. Mt 3,2); ne face să devenim asemenea lui Isus: fii ai lui Dumnezeu (cf. 1In 3,1), fraţi cu el şi între noi (cf. 1Cor 12,13), temple ale Duhului Sfânt (cf. 1Cor 3,16), şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor (cf. Lc 12,32; Iac 2,5).

Pentru cel care vine la botez cu mărturisirea credinţei în Isus, Dumnezeu cel întreit şi unic: îi anunţă sfârşitul potopului de mânie divină pentru păcate (cf. Gen 8,8-9); îi aruncă păcatele la spatele său (cf. Is 38,17); îi îneacă păcatele în adâncul mării (cf. Mih 7,19); îi spală păcatele în sângele lui Isus (cf. 1In 1,7; Fap 22,16); îi iartă definitiv păcatele (cf. Fap 2,38); îi renaşte spiritual (cf. Tit 3,5); îi taie împrejur în spirit (cf. Col 2,11-12); îi include în Trupul lui Cristos (cf. 1Cor 12,13); îi uneşte în Trupul mistic al lui Cristos, Biserica (cf. Ef 4,3-6); îi îmbracă cu Cristos (cf. Gal 3,27) şi îi mântuieşte prin Cristos (cf. 1Pt 3,21).

Pierre-Marc-Gaston Duca di Lévis (1764-1830), un scriitor francez, a creat un frumos dicton care zice: "Noblesse oblige" (Nobleţea obligă). Nobleţea de fii ai lui Dumnezeu şi de moştenitori ai împărăţiei cerurilor la care ne-a înălţat Isus, prin botez, ne obligă la o viaţă creştină autentică.

Să facem câteva aplicaţii practice, care reies din lecturile pe care le-am ascultat în sărbătoarea de astăzi:

Isus a străbătut pe jos cei aproximativ 96 de km din Galileea până în regiunea inferioară a Iordanului, pentru a fi botezat de Ioan. Asta indică importanţa pe care el a acordat-o botezului dar şi dorinţa lui mare de a se întâlni cu lumea păcătoasă, cu noi. Noi cât de mare dorinţă avem de a ne întâlni cu el şi cât efort facem pentru a ajunge la această întâlnire?

La botezul lui Isus în Iordan vedem solidaritatea Sfintei Treimi cu istoria noastră. Isus nu se dezice de umanitatea noastră păcătoasă cu care s-a îmbrăcat la întrupare. Isus se arată ca om, ca şi toţi ceilalţi veniţi într-o lume păcătoasă, dar nu-i păcătos. Deci, nici noi nu trebuie să ne ruşinăm de Dumnezeu, ci să trăim în lumea păcătoasă fără păcat, asemenea lui.

Apoi, la botezul său în Iordan, Isus se smereşte aşezându-se în rând cu păcătoşi. El pe care nimeni nu l-a putut dovedi vreodată de păcat (cf. In 8,46). El în care diavolul nu a avut niciodată nimic (cf. In 14,30), a ştiut să se smerească pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Origene (185- 254), scria: "Domnul nostru nu a coborât până pe pământ, ci până în adâncul pământului, căci acolo ne-a găsit cufundaţi şi aşezaţi în umbra morţii". Oare noi cum stăm cu umilinţa? Satana i-a spus într-o zi sfântului Macarie (+ 392) că el poate face toate faptele lui în afară de smerenie. Mândria stinge orice virtute, pierde orice merit şi osândeşte orice om. Dumnezeu stă împotriva celor mândri (cf. Iac 4,6).

Încă din Vechiul Testament, anumite persoane şi obiecte erau consacrate sau puse deoparte în vederea unor întrebuinţări sacre (cf. Ex 30,25-30); tot astfel şi noi, începând cu botezul nostru, am devenit persoane alese şi puse deoparte pentru: pentru slujirea Domnului şi a fraţilor noştri, pentru a lucra la mântuirea noastră şi a semenilor noştri, pentru a împlini lucrări nobile şi fapte bune (cf. Fap 10,38). Aşa a devenit Isus, după botezul său; aşa au devenit şi sfinţii, care pe oriunde au umblat, au făcut numai bine; aşa trebuie să devenim şi noi "vase alese" (cf. Fap 9,15).

Pentru că la botez devenim "vase sfinte şi alese", Biserica îmbracă pe botezaţi în "haine albe" aşa cum sunt îmbrăcaţi şi sfinţii care au ajuns deja în cer (cf. Ap 7,9.13). Aceste haine albe sunt semnul curăţirii de păcate, al iertării, al filiaţiunii divine, al moştenirii cereşti şi al fericirii veşnice (cf. Rom 8,17).

Un anume Elipidoforo, un tânăr african, s-a convertit la creştinism, iar la botez a primit de la naşul său, diaconul Muritta, o haină albă ca semn al altoirii lui pe Cristos şi al intrării sale în Biserică, comunitatea celor mântuiţi; semn al curăţirii de păcate şi al iertării pedepselor lor; semn al harului sfinţitor şi al caracterului creştin de neşters. Între timp a izbucnit o prigoană contra creştinilor, iar tânărul Elpidoforo nu numai că s-a întors la viaţa păgână de mai înainte, dar a devenit şi un judecător aprig al creştinilor. Atunci, naşul său de la botez, diaconul Muritta a luat haina albă de la botez a finului său, s-a dus la el şi i-a arătat-o zicându-i: "Trădătorule, recunoaşte această haină; recunoaşte că ai jurat credinţă lui Dumnezeu şi lepădare de satana şi de faptele lui. Ai călcat jurământul. Această haină albă, pe care acum ai pângărit-o, te va acuza şi condamna la judecată". La aceste cuvinte Elpidoforo, se prăbuşi la pământ. Noi ce-am făcut cu haina albă şi lumina primite la Botez? Şi ce vom răspunde la judecată pentru neglijarea lor?

Lectura a doua ne spune că Isus, după botezul său, a umblat făcând numai bine (cf. Fap 10,38). Sfântul Ioan ne spune: "Cine crede în el, trebuie să trăiască aşa cum a trăit el" (1In 2,6). Iar sfântul Paul ne spune că trebuie să fim ca nişte instrumente care cântă gloria lui Dumnezeu (cf. Ef 1,12).

Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (1813-1901) a fost un compozitor şi instrumentist italian; era la prima sa apariţie pe o scenă, unde interpreta la pian o compoziţie proprie. Toată sala era în picioare şi aplauda. Dar ochii lui erau aţintiţi la profesorul său, Giovacchino Antonio Rossini (1792-1868), tot compozitor italian şi el. Acesta stătea trist şi cu capul plecat. Deşi sala aplauda frenetic, Verdi a înţeles că totul fusese un fiasco. S-a pus serios pe muncă şi a ajuns mare compozitor şi muzician. Oare ce spune Isus de viaţa şi de faptele noastre?

Isaia, cu 800 de ani înainte de naşterea lui Isus, spunea că Domnul va fi misionar: "El va aduce neamurilor dreptatea. Nu va striga şi nu-şi va ridica glasul şi nu se va face auzit pe uliţe. Trestia frântă nu o va zdrobi şi fitilul ce fumegă nu-l va stinge. Cu credinţă va vesti judecata dreaptă. El nu va obosi, nici nu se va da bătut până ce nu va statornici pe pământ dreptate" (Is 42,1-4.6-7). Iar lectura a doua de astăzi spune despre Isus: "Pe unde a trecut, a făcut numai bine" (Fap 10,38). Aceleaşi lucruri trebuie să le facem şi noi, botezaţii.

Matthias Grünewald (1470-1528), pictor religios german, l-a pictat într-un tablou pe Ioan Botezătorul cu degetul arătător nefiresc de alungit, îndreptat spre Isus. Prin această reprezentare, pictorul a voit să ilustreze în mod plastic misiunea şi slujirea lui Ioan Botezătorul, aceea de a-l arăta lumii pe Cristos. Dar acest tablou ne reprezintă şi pe noi, cei care la botezul nostru am fost şi noi consacraţi ca profeţi şi preoţi regali tot pentru a-l arăta lumii pe Isus (cf. 1Pt 2,9).

Anthony M. Coniaris (n. 1933), preot emerit al Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti din America, spunea: "Ioan Botezătorul a fost glasul celui care strigă în pustiu. Pustiul este locul unde toţi şi toate se pierd. Când cineva se pierde în pustiu, lucrul cel mai bun care i se poate întâmpla este să audă un glas care să îl poată scoate de acolo. Aşa a fost glasul lui Ioan Botezătorul care a scos pe mulţi oameni din pustiul pierzării şi al păcatului. Dar acesta trebuie să fie şi glasul oricărui creştin, un glas care strigă în pustiu (cf. Is 40,3; In 1,23), un glas care să-i cheme pe toţi cei pierduţi în pustiul păcatului şi să le spună: «Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii» (In 1,29)".

Şi ar fi greşit dacă nu am aminti aici mărturia pe care fericitul martir, Anton Durcovici (1888-1951), fost episcop de Iaşi, a dat-o despre Cristos cu preţul libertăţii şi al vieţii. La fel l-au mărturisit pe Cristos - strigând în pustiul păcatului ca oamenii să găsească calea spre Dumnezeu - toţi episcopii, preoţii şi laicii, din timpul prigoanelor de dinainte de anul 1989. Cinste lor şi tuturor celor care le urmează exemplul! "Fiţi imitatorii acelora care, prin credinţă şi răbdare moştenesc promisiunile" (Evr 6,12).

Doamne, ajută-ne să devenim creştini autentici, căci fără fapte, credinţa noastră este moartă (cf. Iac 2,26)!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.