Mormântul apostolului Petru în necropola vaticană

Existenţa rămăşiţelor pământeşti confirmate de analizele ştiinţifice

Paolo Lorizzo

Leagănul creştinătăţii. Aşa este definită bazilica "Sfântul Petru" cu tot ceea are în jur marele monument al creştinătăţii, pentru bucuria milioanelor de credincioşi şi turişti care îl vizitează în fiecare an. Însă puţin reflectează asupra faptului că prezenţa bazilicii a fost direct condiţionată, încă de la prima sa întemeiere făcută de împăratul Constantin, de necropola creştino/păgână care conţine rămăşiţele pământeşti ale apostolului Petru. A fost de acum lămurit (în ciuda celor care încă mai susţin că n-ar fi pus niciodată piciorul în Roma) că Petru a fost martirizat în interiorul circului lui Caligula şi Nero, ale cărui resturi au fost identificate sub navata stângă a Bazilicii, şi înmormântat în apropiere.

Ager Vaticanus (corespondent al zonei câmpiei aluvionare cuprinsă între dealul Vatican, Gianicolo şi Monte Mario) se pare că a fost încă de la prima frecventare destinat exclusiv uzului funerar. Partea monumentală era caracterizată de prezenţa lui Meta Romuli şi a lui Terebinthus Neronis. Meta Romuli era un mormânt în formă piramidală din epoca augustă (arhitectură tipică a perioadei) şi a "Piramidei Vaticane". A fost dărâmată în 1499 la porunca papei Alexandru al VII-lea creând via Alessandrina pentru a lega Vaticanul cu Tibrul. Alături se înălţa Terebinthus Neronis, un mausoleu în formă circulară cu turn deasupra care a fost demolat în secolul al VII-lea şi blocurile pavimentului care-l înconjurau au fost utilizate pentru treptele mari ale Bazilicii. Tradiţia susţinea că în spaţiul cuprins între cele două morminte monumentale ar fi avut loc martiriul sfântului Petru, motiv pentru care timp de multe secole piramida a fost reprezentată ca simbol al martiriului.

Pentru a susţine ştirile şi a reconstrui cadrul istoric a ceea ce s-a întâmplat imediat după martiriu, ne vin în ajutor izvoare literare care reprezintă importante mărturii din trecut. De la sfârşitul secolului I provine mărturia lui Clement, conducător al comunităţii creştine din Roma, care descrie persecuţia lui Nero în urma căreia Petru a fost victimă şi spectacolele sângeroase care se desfăşurau în Circul de pe dealul Vatican, concepte preluate apoi şi descrise şi de istoricul Tacitus.

Un pic mai recente (secolul al II-lea) sunt cele două scrieri "Înălţarea lui Isaia" şi "Apocalipsul lui Petru", care confirmă nu numai că Petru a murit la Roma, ci a făcut asta ca urmare a martiriului neronian din anul 64 d.C. Prezenţa la Roma a apostolului este susţinută de asemenea de faptul că niciodată în trecut n-a revendicat cineva că ar avea mormântul său, aşadar semn că izvoarele pot să se limiteze exclusiv la raza de acţiune a capitalei. Prima referinţă la mormântul apostolului este aceea care provine din perioada imperială târzie (secolul II-III d.C.) şi prezentată de Eusebiu, istoric al Bisericii, care citează un preot roman cu numele Gaius, care face referinţă la mormânt definindu-l "trofeul" lui Petru din Vatican.

Izvoarele literare au fost timp de multe secole unicul element sigur la care se putea face referinţă pentru a putea reconstrui evenimente nesigure sau a reconstrui fapte istorice a căror amintire se pierduse. Din fericire, de câţiva ani a venit în ajutorul istoricilor arheologia care, aşa cum vom vedea, nu numai că a confirmat existenţa mormântului lui Petru, ci a şi permis descoperirea sa. Pare incredibil, dar numai în 1939, sub pontificatul lui Pius al XII-lea, au fost demarate cercetări sistematice cu scopul de a confirma (însă ştiinţa uneori impune şi să se dezmintă) izvoarele literare acumulate de-a lungul secolelor.

Astfel în deceniul anilor '40 au fost realizate săpături care să conteste ceea ce s-a presupus, care, din cauza unei gestiuni şi execuţii rele, întârziau să dea răspunsuri. Cu toate acestea, lucrările au scos în evidenţă o serie de date care cu vremea au fost preţioase pentru cercetătoarea Margherita Guraducci pentru o reconstrucţie coerentă a cadrului istoric al evenimentelor.

De fapt, ştim că împăratul Constantin a decis să îngroape vechea necropolă la începutul secolului al IV-lea nivelând terenul pentru bazilica viitoare, care a fost realizată în funcţie de un punct fix subteran.

În afară de asta, a fost evidenţiat că sub Altarul Mărturisirii, actualmente folosit pentru funcţiunile religioase, exista suprapunerea unei serie de altare care se situau exact deasupra unui monument care se considera că a fost realizat în cinstea lui Petru între 321 şi 326. Monumentul lui Constantin a înglobat trei realităţi arhitectonice precedente: un zid din a doua jumătate a secolului al III-lea (numit de arheologi "zidul g"), un monument funerar (care trebuie identificat cu deja citatul "trofeu al lui Gaius" sprijinit de un zid îmbrăcat cu tencuială de culoare roşie) şi un mic mormânt numit "aşezat pe pământ" (care se află direct pe pământ) găsit în interiorul monumentului funerar. La momentul deschiderii capacului mormântului, contextul a fost găsit alterat şi n-a fost scoasă la lumină nicio rămăşiţă osoasă.

La sfârşitul acestei campanii decenale de săpături, pluteau încă multe întrebări în mintea studioşilor. De fapt, nu numai numele lui Petru, în pofida foarte multor desene din acea epocă găsite pe peretele din capăt (dar la început studiate numai superficial) nu apărea, dar, lucru mai important pentru identificare, nu au fost găsite oasele acolo unde se credea că puteau să fie (mormântul "aşezat pe pământ").

Încâlcitura a fost desfăcută de arheologa Guarducci începând din 1952. De fapt, ea a găsit şi a recunoscut numele apostolului într-un mormânt din necropola care la origine a aparţinut lui gens Valeria, dar şi în desene, acum studiat în mod corespunzător, care erau prezente în aşa-numitul "zid g".

Pentru a completa cadrul de identificare lipsea găsirea elementului cel mai important: rămăşiţele pământeşti ale lui Petru. Faptul de a fi găsit gol mormântul "aşezat pe pământ" i-a frustrat mult pe cercetări care, după ce au găsit monumentul, au considerat sigur că acela putea să fie unicul punct unde ar fi putut să le găsească. Însă arheologia, se ştie, nu este o ştiinţă exactă. Ceea ce se consideră sigur în domeniul cercetării este adesea distonarea care face să nu fie lucrurile în ordine. De fapt, în timpul săpăturilor din anii '40 a fost găsită în zidul constantinian o nişă cărei, în mod inexplicabil, nu i-a fost dată nicio importanţă. În interior au fost găsite oase care au fost transportate într-un loc subteran şi închise circa zece ani în interiorul unei casete de lemn împreună cu o serie de materiale arheologice găsite până atunci. În septembrie 1953 au fost găsite de Guarducci şi transferate într-un loc mai potrivit conservării (umiditatea le despica lent în fâşii), cu toate că n-au fost identificate imediat. Numai atunci când s-a decis să se aprofundeze studiul asupra acelor rămăşiţe pământeşti au apărut amănunte interesant despre ele şi despre contextul găsirii.

De fapt, s-a constatat că rămăşiţele pământeşti au fost găsite în nişa găsită în zidul din epoca lui Constantin îmbrăcată în întregime în marmură (mai precis porfir), îmbrăcăminte destinată de obicei înmormântărilor de mare importanţă. După ce s-a înţeles că importanţa nişei trebuie pusă direct în relaţie cu rămăşiţele pământeşti găsite, s-a decis să se demareze studierea şi analizarea lor, încredinţându-le experţilor din sectorul respectiv şi specialiştilor în ştiinţe experimentale, precum şi examinărilor antropologului Venerando Correnti. Identificarea lor ca aparţinând efectiv apostolului Petru a fost anunţată de Papa Paul al VI-lea în 1968. Analizele au revelat că oasele (care corespund la circa jumătate din schelet) aparţineau unui individ de vârsta aproximativă de 60/70 de ani (care confirmă ceea ce ştim cu privire la vârsta aproximativă a martiriului lui Petru) şi erau înfăşurate într-un ţesut de purpură de murrex (moluscă din care se extrage culoarea) şi ţesută cu aur foarte curat. Urmele ţesutul găsite erau însoţite de alte urme de pământ care corespund exact tipului de pământ conţinut în interiorul mormântului "aşezat pe pământ", aşadar semn că înainte de mutarea din partea împăratului Constantin erau conţinute efectiv acolo.

Ceea ce s-a evidenţiat până aici ar fi mai mult decât suficient pentru a alunga orice altă îndoială chiar şi în minţile cele mai sceptice, dar fiind vorba de unul dintre fundamentele cele mai relevante ale istoriei Bisericii creştine/catolice este bine să se dea, acolo unde este posibil, alte confirmări.

Analiza nişei din aşa-numitul "zid g" a scos în evidenţă un desen în limba greacă ce prezintă fraza "Petru este (aici) înăuntru". Însă elementul care se consideră absolut incontestabil ne este dat tocmai de poziţionarea bazilicii care se află deasupra. Nişa din "zidul g" (care conţinea rămăşiţele pământeşti) a provocat în axa primei bazilici o mutare semnificativă spre nord faţă de monumentul funerar apropiat care reprezenta prima înmormântare a apostolului. Această variaţie a axei nu numai că a influenţat edificiul de amintire constantiniană, ci şi aporturile succesive cum sunt cupola lui Michelangelo şi baldachinul lui Bernini.

Atribuirea definitivă a rămăşiţelor pământeşti, posibilă prin intermediul izvoarelor literare dar mai ales prin aportul arheologiei, a furnizat un ulterior stimulent emotiv celui care trăieşte cu mare participare aceste locuri aşa de încărcate de istorie şi religiozitate.

Atribuirea rămăşiţelor pământeşti ale apostolului Petru nu aduc absolut nimic nou învăţăturilor religioase în care se crede, ci încurajează desigur la reflecţie asupra a cât poate fi de important pentru fiecare dintre noi să urmăm poruncile creştine de iubire, pace şi fraternitate între oameni, aceleaşi pentru care istoria ne învaţă că multe persoane şi-au sacrificat propria viaţă pământească.

(După Zenit, 15 şi 16 noiembrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 4.