Sâmbătă, 16 noiembrie

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă salut foarte cordial pe voi care participaţi la acest pelerinaj-întâlnire, organizat de Comisia Pontificală pentru America Latină, sub ocrotirea Stăpânei noastre din Guadalupe. În afară de a vă transmite afectul meu, apropierea mea şi dorinţa mea de a fi cu voi, vreau să împărtăşesc pe scurt câteva reflecţii, ca o contribuţie la aceste zile de întâlnire.

Aparecida propune să punem Biserica în stare permanentă de misiune, de a realiza într-adevăr acte de natură misionară, dar în contextul mai amplu al unei misionarităţi generalizate: ca toată activitatea obişnuită a Bisericilor particulare să aibă un caracter misionar. Şi asta având certitudinea că ieşirea misionară, mai mult decât o activitate între altele, este o paradigmă, adică este paradigma întregii acţiuni pastorale. Intimitatea Bisericii cu Isus este o intimitate itinerantă, presupune o ieşire din noi înşine, un mers şi un semănat mereu din nou, mereu mai încolo. "Să mergem în altă parte ca să predicăm în satele vecine, căci pentru aceasta am venit", spunea Domnul. Este vital pentru Biserică să nu se închidă, să nu se simtă deja satisfăcută şi sigură cu ceea ce a obţinut. Dacă se întâmplă asta, Biserica se îmbolnăveşte, se îmbolnăveşte de abundenţă imaginară, de abundenţă superfluă, într-un anumit mod "face indigestie" şi slăbeşte. Trebuie ieşit din propria comunitate şi avut curajul de a ajunge la periferiile existenţiale care au nevoie să simtă apropierea lui Dumnezeu. El nu părăseşte pe nimeni şi arată mereu duioşia sa şi milostivirea sa inepuizabilă, deci asta e ceea ce trebuie să ducă toţi oamenii.

Un al doilea punct: obiectivul întregii activităţi pastorale este orientat mereu de impulsul misionar de a ajunge la toţi, fără a exclude pe nimeni şi ţinând în mare consideraţie circumstanţele fiecăruia. Trebuie să se ajungă la toţi şi se va împărtăşi bucuria de a ne fi întâlnit cu Cristos. Nu e vorba de a merge ca acela care impune o nouă obligaţie, ca acela care se limitează reproşului sau plângerii în faţa a ceea ce se consideră imperfect sau insuficient. Misiunea evanghelizatoare cere multă răbdare, multă răbdare; îngrijeşte grâul şi nu pierde pacea datorită prezenţei neghinei. Şi ştie să prezinte mesajul creştin şi în manieră senină şi treptată, cu parfumul evangheliei, aşa cum făcea Domnul. Ştie să privilegieze, în primul rând, ceea ce este esenţial şi mai necesar, adică frumuseţea iubirii lui Dumnezeu care ne vorbeşte în Cristos mort şi înviat. Pe de altă parte, trebuie să se străduiască să fie creativă în metodele sale, nu putem rămâne închişi în locul comun al acelui "mereu s-a făcut aşa".

Al treilea: cel care conduce pastoraţia în Biserica particulară este episcopul şi face asta ca păstorul care cunoaşte pe nume oile sale, le conduce cu apropiere, cu duioşie, cu răbdare, manifestând efectiv maternitatea Bisericii şi milostivirea lui Dumnezeu. Atitudinea adevăratului păstor nu este cea a principelui sau a simplului funcţionar atent îndeosebi la disciplină, la reguli, la mecanismele de organizare. Asta duce mereu la o pastoraţie distantă de oameni, incapabilă să favorizeze şi să obţină întâlnirea cu Cristos şi întâlnirea cu fraţii. Poporul lui Dumnezeu încredinţat lui are nevoie ca episcopul să vegheze pentru el, îngrijindu-se mai ales de ceea ce îl menţine unit şi promovează speranţa în inimi. Are nevoie ca episcopul să ştie să discearnă, fără să-l stingă, suflul Duhului Sfânt care vine de unde vrea, pentru binele Bisericii şi al misiunii sale în lume.

Al patrulea: la aceste atitudini ale episcopului trebuie să participe foarte profund şi ceilalţi agenţi de pastoraţie, mai ales preoţii. Tentaţia clericalismului, care dăunează aşa de mult Bisericii în America Latină, este un obstacol pentru dezvoltarea maturităţii şi responsabilităţii creştine a unei bune părţi a laicatului. Clericalismul implică o atitudine autoreferenţială, o atitudine de grup, care sărăceşte proiectarea spre întâlnirea Domnului, care ne face discipoli, şi spre oamenii care aşteaptă vestirea. De aceea, cred că este important, urgent, să se formeze slujitori capabili de proximitate, de întâlnire, care să ştie să înflăcăreze inima oamenilor, să meargă cu ei, să intre în dialog cu speranţele lor şi cu temerile lor. Această muncă episcopii n-o pot delega. Trebuie s-o asume drept ceva fundamental pentru viaţa Bisericii, fără a precupeţi eforturi, atenţii şi însoţire. În afară de asta, o formare de calitate cere structuri solide şi durabile care să pregătească la înfruntarea provocărilor din zilele noastre şi să ducă lumina evangheliei la diferitele situaţii pe care preoţii, consacraţii, consacratele şi laicii le vor întâlni în acţiunea lor pastorală.

Cultura de astăzi cere o formare serioasă, bine organizată. Şi eu mă întreb dacă avem capacitatea autocritică suficientă pentru a evalua rezultatele din seminarii foarte mici, cu carenţă de personal formativ suficient.

Vreau să dedic câteva cuvinte vieţii consacrate. Viaţa consacrată în Biserică este un ferment. Un ferment a ceea ce vrea Domnul, un ferment care face să crească Biserica spre ultima manifestare a lui Cristos Isus. Cer consacraţilor şi consacratelor să fie fideli faţă de carisma primită, ca în slujirea lor adusă Sfintei Maici Biserici ierarhice să nu lase să se risipească acel har pe care Duhul Sfânt l-a dat fondatorilor lor şi pe care trebuie să-l transmită în toată integritatea sa. Şi aceasta este marea profeţie a consacraţilor, acea carismă dată pentru binele Bisericii. Mergeţi înainte cu această fidelitate creativă faţă de carisma primită pentru a sluji Biserica.

Iubiţi fraţi şi surori, multe mulţumiri pentru ceea ce faceţi pentru această misiune continentală. Amintiţi-vă că aţi primit Botezul, care v-a transformat în discipoli ai Domnului. Dar fiecare discipol este, la rândul său, misionar. Benedict al XVI-lea spunea că sunt cele două feţe ale aceleiaşi medalii. Vă rog, ca părinte şi frate în Isus Cristos, să luaţi asupra voastră credinţa pe care aţi primit-o la Botez. Şi, aşa cum au făcut mama şi bunica lui Timotei, transmiteţi credinţa copiilor şi nepoţilor voştri, şi nu numai lor. Această comoară a credinţei nu este dată pentru uzul personal. Este pentru a o dărui, pentru a o transmite, şi astfel va creşte. Faceţi cunoscut numele lui Isus. Şi dacă faceţi asta, nu vă uimiţi că în plină iarnă înfloresc trandafirii de Castilla. Pentru că ştiţi, fie Isus fie noi avem aceeaşi Mamă!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

lecturi: 8.