Despre indisolubilitatea căsătoriei şi dezbaterea despre divorţaţii recăsătoriţi şi sacramentele

După anunţarea unui sinod extraordinar care se va ţine în octombrie 2014 despre pastoraţia familiei, s-au succedat diferite intervenţii, îndeosebi cu privire la problema credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi. Pentru a aprofunda cu seninătate tema, care este tot mai urgentă, a însoţirii pastorale a acestor credincioşi în coerenţă cu învăţătura catolică, publicăm o contribuţie amplă a arhiepiscopului prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

De arhiep. Gerhard Ludwig Müller

Studiul problematicii credincioşilor care au încheiat o nouă legătură civilă după un divorţ nu este nouă şi a fost mereu tratată cu mare seriozitate de Biserică, având intenţia de a ajuta persoanele implicate, din moment ce Căsătoria este un sacrament care ajunge în manieră deosebit de profundă la realitatea personală, socială şi istorică a omului. Dat fiind numărul crescând al persoanelor implicate în ţări cu veche tradiţie creştină, este vorba de o problemă pastorală de însemnătate vastă. Astăzi, credincioşii se întreabă foarte serios: Nu poate Biserica să permită, sub determinate condiţii, accesul la sacramente pentru credincioşii divorţaţi recăsătoriţi? Referitor la această problemă Biserica are mâinile legate pentru totdeauna? Teologii au analizat cu adevărat toate implicaţiile şi consecinţele referitoare la această materie?

Aceste probleme trebuie să fie tratate în conformitate cu învăţătura catolică despre căsătorie. O pastoraţie pe deplin responsabilă presupune o teologie care să se abandoneze lui Dumnezeu care se revelează "oferindu-i supunerea deplină a minţii şi a voinţei şi dându-şi de bunăvoie adeziunea la revelaţia făcută de el" (Conciliul Vatican II, Constituţia dogmatică Dei Verbum, nr. 5). Pentru a face comprehensibilă învăţătura autentică a Bisericii trebuie să pornim de la cuvântul lui Dumnezeu care este conţinut în Scriptură, ilustrat în tradiţia Bisericii şi interpretat în manieră obligatorie de magisteriu.

Mărturia Scripturi

Nu este lipsit de problematică faptul de a pune imediat tema noastră în cadrul Vechiului Testament, deoarece căsătoria încă nu era considerată atunci ca un sacrament. Cuvântul lui Dumnezeu în Vechiul Testament este totuşi semnificativ cu privire la asta şi pentru noi, din moment ce Isus se situează în această tradiţie şi argumentează pornind de la ea. În decalog se găseşte porunca "Să nu săvârşeşti adulter" (Ex 20,14), însă în altă parte divorţul este considerat posibil. Conform Dt 24,1-4, Moise stabileşte că un bărbat poate să-i dea soţiei un act de repudiere şi o poate trimite din casa sa dacă aceasta nu mai află har în ochii lui. Ca urmare la asta, bărbatul şi femeia se pot recăsători. Totuşi, alături de permiterea divorţului, în Vechiul Testament se găseşte şi o anumită repulsie faţă de această practică. Asemenea idealului monogamiei, tot aşa şi idealul indisolubilităţii este înţeles în confruntarea pe care profeţii o instituie între alianţa lui Jahve cu Israel şi legătura matrimonială. Profetul Malahia exprimă cu claritate toate acestea: "Nimeni să nu trădeze soţia tinereţii tale (...) soţia alianţei tale" (Mal 2,14-15).

Mai ales controversele cu fariseii i-au dat lui Isus ocazia de a se ocupa de temă. El s-a distanţat în mod expres de practica veterotestamentară a divorţului, pe care Moise îl permisese din cauza "împietririi inimii" oamenilor, şi a făcut trimitere în schimb la voinţa originară a lui Dumnezeu: "Însă, de la începutul creaţiei, i-a făcut bărbat şi femeie; de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup (...) Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!" (Mc 10,5-9; cf. Mt 19,4-9; Lc 16,18).

Biserica Catolică, în învăţătura şi în practica sa, s-a referit în mod constant la cuvintele lui Isus despre indisolubilitatea căsătoriei. Legământul care uneşte intim şi reciproc pe cei doi soţi este instituit de Dumnezeu însuşi. Deci este vorba despre o realitate care vine de la Dumnezeu şi nu mai este în disponibilitatea oamenilor.

Astăzi, unii exegeţi afirmă că aceste vorbe ale Domnului ar fi avut deja în timpurile apostolice o anumită flexibilitate în aplicare: şi mai precis, în cazul lui porneia (desfrânare, cf. Mt 5,32; 19,9) şi în cazul despărţirii dintre un partener creştin şi unul necreştin (cf. 1Cor 7,12-15). Clauzele despre desfrânare au fost obiect de discuţie controversată încă de la început în domeniul exegetic. Mulţi sunt convinşi că nu este vorba de excepţii cu privire la indisolubilitatea căsătoriei, ci mai degrabă de legături matrimoniale invalide. În orice caz, Biserica nu poate să-şi bazeze învăţătura sa şi practica sa pe ipoteze exegetice controversate. Ea trebuie să respecte învăţătura clară a lui Cristos.

Paul stabileşte că interdicţia de divorţ este o voinţă expresă a lui Cristos: "Celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat! Dar dacă se desparte, să rămână necăsătorită sau să se împace cu bărbatul, iar bărbatul să nu-şi lase soţia!" (1Cor 7,10-11). În acelaşi timp, bazându-se pe propria autoritate, Paul permite ca un necreştin să se poată despărţi de partenerul său devenit creştin. În acest caz, creştinul nu mai este "supus sclaviei", adică nu mai este constrâns să rămână necăsătorit (1Cor 7,12-16).

Pornind de la această poziţie, Biserica a recunoscut că numai căsătoria dintre un bărbat şi o femeie botezaţi este sacrament în sens propriu şi numai pentru aceştia este valabilă indisolubilitatea necondiţionată. Căsătoria nebotezaţilor este, de fapt, orânduită spre indisolubilitate, dar oricum poate fi desfăcută în circumstanţe determinate - din cauza unui bine mai mare (privilegium paulinum). Aşadar, nu este vorba despre o excepţie de la cele spuse de Domnul: indisolubilitatea căsătoriei sacramentale, a căsătoriei în cadrul misterului Bisericii, rămâne.

De mare semnificaţie pentru fundamentul biblic al înţelegerii sacramentale a căsătoriei este Scrisoarea către Efeseni, în care se afirmă: "Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea" (5,25). Şi un pic mai departe apostolul scrie: "De aceea îşi va lăsa omul tatăl şi mama şi se va uni cu soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup. Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică" (5,31-32). Căsătoria creştină este un semn eficace al alianţei lui Cristos şi a Bisericii. Căsătoria între botezaţi este un sacrament deoarece marchează şi mediază harul acestui legământ.

Mărturia tradiţiei Bisericii

Părinţii Bisericii şi conciliile constituie după aceea o importantă mărturie pentru dezvoltarea poziţiei ecleziastice. Conform părinţilor, instruirile biblice sunt obligatorii. Ele recuză legile civile cu privire la divorţ considerându-le incompatibile cu cererea lui Isus. Biserica părinţilor, ascultând de evanghelie, a respins divorţul şi a doua căsătorie; referitor la această problemă mărturia părinţilor este incontestabilă.

În epoca patristică, credincioşii despărţiţi care s-au recăsătorit civil nu erau readmişi la sacramente nici măcar după o perioadă de pocăinţă. Unele texte patristice lasă să se înţeleagă că abuzurile nu erau mereu respinse cu rigurozitate şi că uneori au fost căutate soluţii pastorale pentru cazuri limită foarte rare.

Mai târziu şi în unele zone, mai ales din cauza interdependenţei crescânde dintre Biserică şi stat, s-a ajuns la compromisuri mai mari. În Orient această dezvoltare a continuat cursul său şi a dus, mai ales după despărţirea de catedra lui Petru, la o practică tot mai liberală. Astăzi, în Bisericile ortodoxe există o varietate de motive pentru divorţ, care sunt justificate de obicei cu referinţă la oikonomia, clemenţa pastorală pentru fiecare caz dificil, şi deschid calea spre o a doua sau a treia căsătorie cu caracter penitenţial. Aceasta practică nu este coerentă cu voinţa lui Dumnezeu, exprimată clar de cuvintele lui Isus despre indisolubilitatea căsătoriei, şi asta reprezintă desigur o problemă ecumenică ce nu trebuie subevaluată.

În Occident, reforma gregoriană a contrastat tendinţele de liberalizare şi a repropus concepţia originară a Scripturilor şi a părinţilor. Biserica Catolică a apărat indisolubilitatea absolută a căsătoriei chiar şi cu preţul unor mari sacrificii şi suferinţe. Schisma "Bisericii din Anglia", despărţită de succesorul lui Petru, n-a avut loc din cauza diferenţelor doctrinale, ci pentru că papa, ascultând de cuvântul lui Isus, nu putea să fie de acord cu cererea regelui Henric al VIII-lea cu privire la desfacerea căsătoriei sale.

Conciliul din Trento a confirmat învăţătura indisolubilităţii căsătoriei sacramentale şi a clarificat faptul că ea corespunde învăţăturii evangheliei" (cf. Denzinger-Hünermann, 1807). Uneori se susţine că Biserica de fapt a tolerat practica orientală, însă asta nu corespunde adevărului. Canoniştii au vorbit mereu despre o practică abuzivă şi există mărturii cu privire la unele grupuri de creştini ortodocşi care, deveniţi catolici, au trebuit să semneze o mărturisire de credinţă în care se făcea referinţă explicită la imposibilitatea celebrării căsătoriei a doua sau a treia.

Conciliul Vatican II a repropus o învăţătură profundă din punct de vedere teologic şi spiritual despre Căsătorie în constituţia pastorală Gaudium et spes, despre Biserica în lumea contemporană, expunând cu claritate şi principiul indisolubilităţii sale. Căsătoria este înţeleasă ca o completă comuniune trupească şi spirituală de viaţă şi de iubire dintre bărbat şi femeie, care se dăruieşte şi se primesc unul pe altul ca persoane. Prin actul personal şi liber al consimţământului reciproc este întemeiată prin drept divin o instituţie stabilă, orânduită spre binele soţilor şi al copiilor şi nu dependentă de acţiunea arbitrară a omului: "Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane, precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei" (nr. 48).

Prin intermediul sacramentului Dumnezeu acordă soţilor un har special: "Într-adevăr, după cum Dumnezeu i-a ieşit odinioară în întâmpinare poporului său cu un legământ de iubire şi fidelitate, tot astfel, acum, Mântuitorul oamenilor şi mirele Bisericii iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul Căsătoriei. Mai mult, el rămâne cu ei pentru ca, aşa cum el însuşi a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea, tot astfel şi soţii, prin dăruire reciprocă, să se iubească unul pe altul în fidelitate perpetuă" (ibid.).

Prin sacrament, indisolubilitatea căsătoriei cuprinde o semnificaţie nouă, mai profundă: ea devine imaginea iubirii lui Dumnezeu faţă de poporul său şi a fidelităţii irevocabile a lui Cristos faţă de Biserica sa. Este posibil să se înţeleagă şi să se trăiască căsătoria ca sacrament numai în cadrul misterului lui Cristos. Dacă se secularizează căsătoria sau dacă se consideră ca realitate pur naturală, este împiedicat accesul la sacramentalitatea sa. Căsătoria sacramentală aparţine ordinii harului şi este inserată în comuniunea definitivă de iubire a lui Cristos cu Biserica sa. Creştinii sunt chemaţi să trăiască căsătoria lor în orizontul escatologic al venirii împărăţiei lui Dumnezeu în Isus Cristos, Cuvânt întrupat al lui Dumnezeu.

Mărturia magisteriului în epoca recentă

Cu textul fundamental şi astăzi al exortaţiei apostolice Familiaris consortio, publicată de Ioan Paul al II-lea la 22 noiembrie 1981, după Sinodul Episcopilor despre familia creştină în lumea contemporană, a fost confirmată în mod expres învăţătura dogmatică a Bisericii despre căsătorie. Din punct de vedere pastoral, exortaţia post-sinodală s-a ocupat şi de îngrijirea credincioşilor recăsătoriţi cu rit civil, dar care sunt încă legaţi de o căsătorie validă pentru Biserică. Papa a demonstrat o înaltă măsură de grijă şi de atenţie.

La nr. 84 ("Divorţaţii recăsătoriţi") sunt expuse următoarele principii:

1. Păstorii care au îngrijirea sufletelor sunt obligaţi din iubire faţă de adevăr "să discearnă bine diferitele situaţii". Nu este posibil a evalua totul şi pe toţi în acelaşi mod.

2. Păstorii şi comunităţile sunt ţinuţi să ajute "cu caritate activă" pe credincioşii interesaţi; de fapt, şi ei aparţin Bisericii, au dreptul la îngrijirea pastorală şi trebuie să poată participa la viaţa Bisericii.

3. Totuşi nu li se poate acorda admiterea la euharistie. În raport cu asta este adoptat un motiv dublu: a) "starea lor şi condiţia lor de viaţă contrazic obiectiv acea unire de iubire dintre Cristos şi Biserică"; b) "dacă ar fi admise aceste persoane la euharistie, credincioşii ar fi induşi în eroare şi confuzie cu privire la învăţătura Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei". O reconciliere prin sacramentul pocăinţei - care ar deschide calea la sacramentul euharistic - poate să fie acordat numai pe baza căinţei faţă de ceea ce s-a întâmplat şi pe disponibilitatea "la o formă de viaţă că să nu mai fie în contradicţie cu indisolubilitatea căsătoriei". În concret, asta comportă ca atunci când noua unire nu poate să fie desfăcută din motive serioase - cum ar fi, de exemplu, educarea copiilor - ambii parteneri "asumă angajamentul de a trăi în continenţă deplină".

4. Din motive teologico-sacramentale, şi nu dintr-o constrângere legalistă, clerului îi este interzis în mod expres, atât timp cât subzistă validitatea primei căsătorii, să pună în act "ceremonii de orice gen" în favoarea divorţaţilor care se recăsătoresc civil.

Scrisoarea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei cu privire la primirea Împărtăşaniei euharistice din partea credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi, din 14 septembrie 1994, a confirmat că practica Bisericii despre această temă "nu poate să fie modificată pe baza situaţiilor diferite" (nr. 5). Se clarifică, de asemenea, că credincioşii interesaţi nu trebuie să se apropie de sfânta Împărtăşanie pe baza judecăţii lor de conştiinţă: "Atunci când el ar considera posibil acest lucru, păstorii şi duhovnicii (...) au obligaţia gravă de a-l avertiza că această judecată de conştiinţă este în contrast deschis cu învăţătura Bisericii" (nr. 6). În caz de dubii cu privire la validitatea unei căsătorii eşuate, acestea trebuie să fie verificate de organele judecătoreşti competente în materie matrimonială (cf. nr. 9).

Rămâne de importanţă fundamentală să se facă "cu caritate activă tot ceea ce poate fortifica în iubirea lui Cristos şi a Bisericii pe credincioşii care se află în situaţie matrimonială iregulară. Numai aşa va fi posibil pentru ei să primească pe deplin mesajul căsătoriei creştine şi să suporte în credinţă suferinţa situaţiei lor. În acţiunea pastorală va trebui să se facă orice efort pentru ca să fie înţeles bine că nu e vorba de nicio discriminare, ci numai de fidelitate absolută faţă de voinţa lui Cristos care ne-a redat şi ne-a încredinţat din nou indisolubilitatea căsătoriei ca dar al Creatorului" (nr. 10).

În exortaţia post-sinodală Sacramentum caritatis, din 22 februarie 2007, Benedict al XVI-lea reia şi relansează munca precedentului Sinod al Episcopilor despre Euharistie. El ajunge să vorbească despre situaţia credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi la nr. 29, unde nu ezită s-o definească "o problemă pastorală spinoasă şi complexă". Benedict al XVI-lea reafirmă "practica Bisericii, întemeiată pe Sfânta Scriptură (cf. Mc 10,2-12), de a nu admite la sacramente pe divorţaţii recăsătoriţi", dar chiar imploră pe păstori să dedice "atenţie specială" faţă de persoanele interesate "în dorinţa ca să cultive, pe cât posibil, un stil creştin de viaţă prin participarea la sfânta Liturghie, chiar fără să primească Împărtăşania, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, prin adoraţia euharistică, prin rugăciune, prin participarea la viaţa comunitară, prin dialogul confident cu un preot sau un maestru de viaţă spirituală, prin dedicarea pentru caritatea trăită, prin faptele de pocăinţă, prin angajarea educativă faţă de copii". Este reafirmat că, în caz de dubii cu privire la validitatea comuniunii de viaţă matrimonială care s-a întrerupt, acestea trebuie să fie examinate atent de tribunalele competente în materie matrimonială.

Mentalitatea contemporană se pune mai degrabă în contrast cu înţelegerea creştină a căsătoriei, în special cu privire la indisolubilitatea sa şi la deschiderea spre viaţă. Deoarece mulţi creştini sunt influenţaţi de acest context cultural, căsătoriile sunt probabil mai des invalide decât erau în trecut, pentru că lipseşte voinţa de a se căsători conform sensului învăţăturii matrimoniale catolice şi chiar şi apartenenţa la un context vital de credinţă este foarte redusă. Prin urmare, o verificare a validităţii căsătoriei este importantă şi poate să ducă la o soluţionare a problemelor.

Acolo unde nu este posibil să se găsească o nulitate a căsătoriei, este posibilă dezlegarea şi împărtăşirea euharistică dacă se urmează practica eclezială aprobată care stabileşte de a trăi împreună "ca prieteni, ca frate şi soră". Binecuvântările de legături iregulare "trebuie evitate în orice caz (...) pentru ca printre credincioşi să nu apară confuzii cu privire la valoarea căsătoriei". Binecuvântarea (bene-dictio: aprobare din partea lui Dumnezeu) unui raport care se contrapune voinţei divine trebuie considerată o contradicţie în sine. În omilia rostită la Milano la 3 iunie 2012, cu ocazia celei de-a şaptea Întâlniri Mondiale a Familiilor, Benedict al XVI-lea a vorbit din nou despre această problemă dureroasă: "Un cuvânt aş vrea să-l dedic şi credincioşilor care, deşi împărtăşesc învăţăturile Bisericii despre familie, sunt marcaţi de experienţe dureroase de eşec şi de despărţire. Să ştiţi că papa şi Biserica vă susţin în truda voastră. Vă încurajez să rămâneţi uniţi cu comunităţile voastre, în timp ce doresc ca diecezele să realizeze iniţiative corespunzătoare de primire şi apropiere".

Ultimul Sinod al Episcopilor cu tema "Noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei creştine" (7-28 octombrie 2012) s-a ocupat din nou despre situaţia credincioşilor care, ca urmare a eşecului comuniunii de viaţă matrimonială - nu eşecul căsătoriei, care subzistă ca sacrament - au început o nouă unire şi convieţuiesc fără legătura sacramentală a căsătoriei. În mesajul final, părinţii sinodali s-au adresat cu aceste cuvinte credincioşilor implicaţi: "Tuturor acestora vrem să le spunem că iubirea Domnului nu abandonează pe nimeni, că şi Biserica îi iubeşte şi este casă primitoare pentru toţi, că ei rămân mădulare ale Bisericii, chiar dacă nu pot să primească dezlegarea sacramentală şi Euharistia. Comunităţile catolice să fie primitoare faţă de cei care trăiesc în aceste situaţii şi să susţină drumuri de convertire şi de reconciliere".

Consideraţii antropologice şi teologico-sacramentale

Doctrina despre indisolubilitatea căsătoriei întâlneşte adesea neînţelegere într-un ambient secularizat. Acolo unde s-au pierdut motivele fundamentale ale credinţei creştine, o simplă apartenenţă convenţională la Biserică nu mai este în măsură să călăuzească alegeri de viaţă importante şi să ofere vreun sprijin în crizele stării matrimoniale - precum şi ale preoţiei şi ale vieţii consacrate. Mulţi se întreabă: cum pot eu să mă leg pentru toată viaţa cu o singură femeie / cu un singur bărbat? Cine poate să-mi spună cum va fi peste zece, douăzeci, treizeci, patruzeci de ani de căsătorie? Apoi, este efectiv posibilă o legătură definitivă cu o singură persoană? Multele experienţe de comuniune matrimonială care astăzi se rup întăresc scepticismul tinerilor faţă de deciziile definitive ale vieţii.

Pe de altă parte, idealul fidelităţii dintre un bărbat şi o femeie, întemeiat pe ordinea creaţiei, n-a pierdut nimic din fascinaţia sa, aşa cum evidenţiază recentele investigaţii printre tineri. Cea mai mare parte dintre ei aspiră la o relaţie stabilă şi durabilă, deoarece asta ar corespunde şi naturii spirituale şi morale a omului. În afară de asta trebuie amintită valoarea antropologică a căsătoriei indisolubile: ea îi sustrage pe soţi de la acţiunea arbitrară şi de la tirania sentimentelor şi a stărilor sufleteşti; îi ajută să înfrunte dificultăţile personale şi să depăşească experienţele dureroase; îi ocroteşte mai ales pe copii, care îndură cea mai mare suferinţă din ruperea căsătoriilor.

Iubirea este ceva mai mult decât sentimentul şi decât instinctul; în esenţa sa este dăruire. În iubirea conjugală două persoane îşi spun unul altuia în mod conştient şi voluntar: Numai pe tine - şi pe tine pentru totdeauna. Cuvântul Domnului: "Ceea ce Dumnezeu a unit..." corespunde promisiunii cuplului: "Eu te primesc ca soţul (...) te primesc ca soţia mea (...) Vreau să te iubesc şi să te cinstesc cât trăiesc, până când moartea ne va despărţi". Preotul binecuvântează legământul pe care soţii l-au încheiat între ei în faţa lui Dumnezeu. Oricine ar avea dubii cu privire la faptul că legătura matrimonială are calitate ontologică, se poate lăsa instruit de cuvântul lui Dumnezeu: "De la început, Creatorul i-a făcut bărbat şi femeie şi a zis: De aceea omul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup" (Mt 19,4-6).

Pentru creştini este valabil faptul că o căsătorie a celor botezaţi, încorporaţi în trupul lui Cristos, are un caracter sacramental şi reprezintă, deci, o realitate supranaturală. Una dintre cele mai grave probleme pastorale constă în faptul că mulţi astăzi judecă o căsătorie exclusiv după criterii lumeşti şi pragmatice. Cel care gândeşte după "spiritul lumii" (1Cor 2,12) nu poate să înţeleagă sacramentalitatea căsătoriei. La lipsa crescândă de înţelegere cu privire la sfinţenia căsătoriei, Biserica nu poate să răspundă cu o adaptare pragmatică la ceea ce apare inevitabil, ci numai cu încrederea în "Duhul lui Dumnezeu, pentru ca să putem cunoaşte ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit" (1Cor 2,12). Căsătoria sacramentală este o mărturie a puterii harului care-l transformă pe om şi pregăteşte toată Biserica pentru cetatea sfântă, noul Ierusalim, Biserica însăşi, pregătită "ca o mireasă împodobită pentru mirele său" (Ap 21,2).

Evanghelia sfinţeniei căsătoriei trebuie vestită cu curaj profetic. Un profet lânced caută în adaptarea la spiritul timpurilor propria sa mântuire, dar nu mântuirea lumii în Isus Cristos. Fidelitatea faţă de promisiunile de la Căsătorie este un semn profetic al mântuirii pe care Dumnezeu o dăruieşte lumii: "Cine poate să înţeleagă, să înţeleagă" (Mt 19,12). Iubirea conjugală este purificată, întărită şi mărită de harul sacramental: "Această iubire, ratificată prin angajament reciproc şi, mai presus de toate, sigilată de un sacrament al lui Cristos, rămâne în mod indisolubil fidelă, cu trupul şi cu gândul, la bine şi la rău, şi de aceea exclude orice fel de adulter şi de divorţ" (Gaudium et spes, nr. 49). Aşadar, soţii, participând în virtutea sacramentului Căsătoriei la iubirea definitivă şi irevocabilă a lui Dumnezeu, pot de aceea să fie martori ai iubirii fidele a lui Dumnezeu, hrănind constant iubirea lor printr-o viaţă de credinţă şi de caritate.

Desigur, există situaţii - fiecare păstor ştie asta - în care convieţuirea matrimonială devine practic imposibilă din cauza unor motive grave, cum ar fi de exemplu în caz de violenţă fizică sau psihică. În aceste situaţii dureroase, Biserica a permis mereu ca soţii să se poată despărţi şi să nu mai trăiască împreună. Totuşi trebuie precizat că legătura conjugală a unei căsătorii celebrate în mod valid rămâne stabilă în faţa lui Dumnezeu şi fiecare parte nu este liberă să încheie o nouă căsătorie atât timp cât celălalt soţ este în viaţă. De aceea păstorii şi comunităţile creştine trebuie să se străduiască în a promova în orice mod reconcilierea şi în aceste cazuri sau, când acest lucru nu este posibil, în a ajuta persoanele implicate să înfrunte în credinţă propria situaţie dificilă.

Adnotări teologico-morale

Tot mai des este sugerat că decizia de a se apropia sau nu de împărtăşania euharistică ar trebui să fie lăsată la conştiinţa personală a divorţaţilor recăsătoriţi. Acest argument, care se bazează pe un concept problematic de "conştiinţă", a fost deja respins în scrisoarea Congregaţiei din anul 1994. Desigur, în orice celebrare a Liturghiei, credincioşii sunt ţinuţi să verifice în conştiinţa lor dacă este posibil să primească Împărtăşania, posibilitate căreia existenţa unui păcat grav nemărturisit se opune mereu. Prin urmare, ei au obligaţia de a forma propria conştiinţă şi de a tinde la adevăr; în acest scop, pot asculta în supunere magisteriul Bisericii, care îi ajută "să nu rătăcească de la adevărul cu privire la binele omului, ci, în special în problemele mai dificile, să ajungă cu siguranţă la adevăr şi să rămână în el" (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Veritatis splendor, nr. 64).

Dacă divorţaţii recăsătoriţi sunt în mod subiectiv în convingere de conştiinţă că precedenta căsătorie nu era validă, acest lucru trebuie să fie demonstrat în mod obiectiv de autoritatea judiciară competentă în materie matrimonială. O căsătorie nu se referă numai la raportul dintre două persoane şi Dumnezeu, ci este şi o realitate a Bisericii, un sacrament, asupra validităţii căreia nu numai individul în sine, ci Biserica, în care el, prin credinţă şi Botez, este încorporat, este ţinută să decidă. "Dacă precedenta căsătorie a credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi era validă, noua lor unire nu poate fi considerată legitimă în niciun caz, datorită faptului că primirea sacramentelor nu se poate baza pe motive interioare. Conştiinţa individului este obligată fără excepţii de această normă" (Joseph Ratzinger, Pastoraţia căsătoriei trebuie să se întemeieze pe adevăr, "L'Osservatore Romano", 30 noiembrie 2011, pag. 4-5).

Şi doctrina despre epicheia, conform căreia o lege are valoare în termeni generali, dar nu întotdeauna acţiunea poate să-i corespundă total, nu poate să fie aplicată în acest caz, pentru că indisolubilitatea căsătoriei sacramentale este o normă de drept divin, care nu este deci în disponibilitatea autoritară a Bisericii. Totuşi, aceasta are puterea deplină - pe linia privilegiului paulin - să clarifice care condiţii trebuie să fie îndeplinite înainte ca o căsătorie să se poată defini indisolubilă conform sensului atribuit ei de Isus. Pe această bază, Biserica a stabilit impedimentele la căsătorie care sunt motiv de nulitate matrimonială şi a pus la punct o procedură procesuală detaliată.

O ulterioară tendinţă în favoarea admiterii divorţaţilor recăsătoriţi la sacramente este aceea care invocă argumentul milostivirii. Deoarece Isus însuşi a solidarizat cu cei suferinzi dăruindu-le iubirea sa milostivă, milostivirea ar fi deci un semn special al urmării autentice. Acest lucru este adevărat, însă este un argument slab în materie teologico-sacramentară, şi pentru că toată ordinea sacramentală este exact lucrare a milostivirii divine şi nu poate să fie revocată făcând referinţă la acelaşi principiu care o susţine. Prin ceea ce în mod obiectiv sună ca o falsă referinţă la milostivire se riscă banalizarea imaginii însăşi a lui Dumnezeu, conform căreia Dumnezeu n-ar putea să facă altceva decât să ierte. La misterul lui Dumnezeu aparţin, în afară de milostivire, şi sfinţenia şi dreptatea; dacă se ascund aceste atribute ale lui Dumnezeu şi nu se ia în serios realitatea păcatului, nu se poate nici media milostivirea sa persoanelor.

Isus a întâlnit-o pe femeia adulteră cu mare compasiune, dar i-a şi spus: "Mergi şi să nu mai păcătuieşti" (In 8,11). Milostivirea lui Dumnezeu nu este o dispensă de la poruncile lui Dumnezeu şi de la instrucţiunile Bisericii; dimpotrivă, ea acordă forţa harului pentru realizarea lor deplină, pentru a se ridica după cădere şi pentru o viaţă de perfecţiune după imaginea Tatălui ceresc.

Îngrijirea pastorală

Chiar dacă, prin natura intimă a sacramentelor, admiterea la ele a divorţaţilor recăsătoriţi nu este posibilă, în favoarea acestor credincioşi trebuie să se îndrepte şi mai mult eforturile pastorale, deoarece aceştia trebuie să rămână în dependenţă de normele care derivă din revelaţie şi din învăţătura Bisericii. Parcursul indicat de Biserică pentru persoanele direct interesate nu este simplu, dar acestea trebuie să ştie şi să simtă că Biserica însoţeşte drumul lor ca o comunitate de vindecare şi de mântuire. Cu angajarea lor de a înţelege practica eclezială şi de a nu se apropia de împărtăşanie, partenerii se pun în modul lor ca martori ai indisolubilităţii căsătoriei.

Îngrijirea pentru divorţaţii recăsătoriţi n-ar trebui desigur să se reducă la problema primirii Euharistiei. Este vorba despre o pastoraţie globală care încearcă să satisfacă pe cât posibil exigenţele diferitelor situaţii. Este important de amintit, în această privinţă, că în afară de împărtăşirea sacramentală există alte moduri de a intra în comuniune cu Dumnezeu.

Unirea cu Dumnezeu se dobândeşte atunci când se adresează lui în credinţă, în speranţă şi în caritate, în căinţă şi în rugăciune. Dumnezeu poate dărui apropierea sa şi mântuirea sa persoanelor pe diferite căi, chiar dacă ele trăiesc în situaţii contradictorii. Aşa cum remarcă în mod constant recentele documente ale magisteriului, păstorii şi comunităţile creştine sunt chemate să primească cu deschidere şi cordialitate persoanele care trăiesc în situaţii iregulare, pentru a le fi alături cu empatie, cu ajutorul concret şi pentru a le face să simtă iubirea bunului păstor. O îngrijire pastorală întemeiată pe adevăr şi pe iubire va găsi mereu şi din nou în acest domeniu căile care trebuie parcurse şi formele cele mai juste.

(După L'Osservatore Romano, 23 octombrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 105.