Relicva romană a craniului Înaintemergătorului

De Federico Cenci

La începuturile secolului al douăzecilea, Mons. Oliviero Iozzi, vicar general şi studios de arheologie creştină, a scris "Vestitele relicve ale Botezătorului în Roma şi în Viterbo", publicat în 1907. Prin această lucrare, Iozzi şi-a prefixat obiectivul de a descâlci o încurcătură care de secole se împletea cu istoria relicvelor sfântului Ioan Botezătorul. De fapt, deşi conform tradiţiei Bisericii Catolice, capul "celui mai mare dintre profeţi" este păstrat în biserica romană "San Silvestro in Capite", sunt numeroase diecezele care încă din primii ani care au urmat după martiriul sfântului etalează că sunt în posesia craniului său. Autorul s-a angajat să demonstreze autenticitatea ştiinţifică a acestei tradiţii oficiale, precum şi a aceleia care pretinde că are mandibula verişorului lui Isus - "sfânta bărbie" - păstrată la Viterbo. Totuşi, lucrarea sa nu a folosit pentru a sigila cu cuvântul sfârşit problema. Problemă care, mai mult, la peste un secol de distanţă de la publicarea acestei cărţi, s-a îmbogăţit cu noi idei alimentează dezbaterea.

Istoria martiriului sfântului Ioan Botezătorul este cunoscută de cei mai mulţi. Invidiat de farisei, a căror făţărnicie o denunţa, şi iubit de popor, la inima căruia ştia să pătrundă printr-o predică presărată de pasiune şi de cuvinte simple, a reprobat public conduita păcătoasă a lui Irod Antipa, rege al Iudeii, şi a cumnatei Irodiada. Denunţarea curajoasă a Botezătorului a atins susceptibilitatea celor doi artizani ai reprobării sale, care l-au constrâns la închisoare la Macheronte, localitate pe ţărmul oriental al Mării Moarte.

Irod Antipa, preocupat de o răzvrătire populară provocată de o asemenea veste, s-a dovedit multă vreme contrar ipotezei de a-l ucide pe celebrul său prizonier. Atunci Irodiada, insensibilă faţă de problemele administrative care-l chinuiau pe rege, a creat o situaţie pentru a-l convinge să aplice pedeapsa extremă. A recurs la Salomeea, rod din prima sa căsătorie, aşadar şi nepoată a lui Irod Antipa. Cu ocazia unei sărbători, a pus-o să danseze în faţa ochilor regelui Iudeii, care a fost entuziasmat de abilitatea ei până acolo încă i-a promis să-i împlinească orice dorinţă. În acel moment Salomeea, sfătuită de mama sa, a cerut capul sfântului Ioan Botezătorul. Au trecut puţine ore şi capul prizonierului i-a fost prezentat pe o tipsie. Astfel a fost redus la tăcere glasul care vestea mesajul evanghelic iminent.

După aceea, restul trupului Botezătorului a fost ars, însă comunitatea creştină a reuşit să recupereze capul (probabil într-o zi de 29 august, zi în care se celebrează martiriul său). Este uşor de presupus că s-a gândit la un loc sigur şi secret în care să fie păstrat, de altfel erau anii aceia în care Biserica era constrânsă la clandestinitate. Aura de mister care pluteşte în jurul acelei perioade istorice a hrănit răspândirea de legende şi relatări neverificate, care s-au unit şi s-au amestecat cu mărturii mai credibile.

Foarte repede s-a răspândit zvonul conform căruia capul sfântului Ioan Botezătorul, cu trecerea timpului, avea puterea de a se înmulţi. Convingere care - se poate presupune - a favorizat propagarea de biserici şi mănăstiri, răspândite în lume, care asigură că sunt în posesia capului Botezătorului sau a mandibulei sale.

Una dintre cele mai vechi mărturii în acest sens are loc la Damasc, în Siria. Aici, la moscheea Omayyadi - care odinioară era o biserică - ar fi oasele şi craniul sfântului Ioan Botezătorul, păstrate şi venerate cu gelozie (cel puţin până la începutul actualului conflict sirian). Apoi, numai în Franţa, trei biserici îşi dispută proprietatea craniului sfântului Ioan. În catedrala din Amiens, a cărei construcţie a început în 1206, când unii cruciaţi, întorşi de la prădarea de la Constantinopol, au salvat un fragment din craniul Botezătorului. Un alt fragment ar fi inclus printre relicvele donate la Sainte Chappelle din Paris de sfântul rege Ludovic al IX-lea. În sfârşit, şi la Saint-Jean d'Angély, în regiunea vestică Charente-Maritime, se susţine prezenţa unei părţi din craniul sfântului.

Damasc, Roma şi trei localităţi franceze. Şi totuşi, ca şi cum n-ar fi suficient tabloul descris deja, pentru a complica munca cercetătorilor s-a implicat în 2012 un profesor de la Oxford, Thomas Hignam. Arheologul expert s-a oferit să supună unei probe de "carbon 14" oase care proveneau dintr-o mică insulă bulgară din Marea Neagră numită Sveti Ivan (care în bulgară înseamnă sfântul Ioan). Este vorba despre un dinte, o coastă, parte dintr-un antebraţ, partea anterioară a unui craniu şi falange de la o mână. Oasele au fost găsite păstrate în interiorul unui sarcofag care provine din Capadocia, unde până în anul 1000 era atestată prezenţa de relicve ale Botezătorului. Ei bine, răspunsul lui Higham a dat următorul rezultat: oasele provin din secolul I şi au aparţinut toate aceluiaşi om. Dar nu numai atât, ele conţin elemente chimice care demonstrează provenienţa lor din Orientul Mijlociu, din regiunea în care curge Iordanul. Dacă trei indicii fac o dovadă, autenticitatea lor apare nu sigură, dar cel puţin probabilă.

Aşadar, tradiţia oficială care afirmă că craniul Botezătorului este cel expus într-o capelă laterală din "San Silvestro in Capite" ar fi lipsită de fundament? Nu, deoarece este posibil să se deducă complementaritatea diferitelor tradiţii existente. De altfel, relicva prezentă la Roma nu este decât o parte a craniului, mai precis calota. Aşadar, răspândite prin lume, ar exista o serie de fragmente din craniu care, dacă sunt puse împreună, ar forma ţeasta "celui mai mare dintre profeţi".

De aceea, există elemente valabile pentru a continua să se venereze relicva care a ajuns la Roma în timpul pontificatului lui Inocenţiu al II-lea (1130-1143), fără a se teme în acest mod să se eclipseze alte tradiţii înrădăcinate în altă parte.

(După Zenit, joi 29 august 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 45.