Reflecţie la sărbătoarea Sfântul Ludovic al IX-lea, regele Franţei

"Fiţi sfinţi, pentru că eu Dumnezeul vostru, sunt sfânt!" (1Pt 1,16).

"Dacă nu am dragoste, nu sunt nimic" (1Cor 13,2).

Biserica îl laudă şi îl preamăreşte astăzi pe Dumnezeu, pentru sfinţenia şi pentru toate lucrurile minunate pe care le-a realizat în sfântul Ludovic al IX-lea, regele Franţei (1215-1270), şi cere de la acelaşi Dumnezeu puterea ca toţi copiii ei să corespundă la har, asemenea lui.

1. "Fiţi sfinţi, pentru că eu Dumnezeul vostru, sunt sfânt!" (1Pt 1,16). Omul sfânt, aşa cum îl descrie Biblia, este un om pe care Dumnezeu l-a ales şi l-a pus deoparte pentru a fi numai al lui; pentru a fi prietenul lui, alesul lui şi sfântul lui, aşa cum au fost Abraham, Isaac şi Iacob (cf. Dt 14,2; Is 41,8; Dan 3,35; Iac 2,23).

Dacă în Vechiul Testament numai puţini oameni s-au învrednicit să fie prietenii, aleşii şi sfinţii lui Dumnezeu; în Noul Testament, toţi oamenii care l-au primit pe Isus, Fiul său, ca mântuitor al lor şi trăiesc după învăţătura lui, toţi sunt sfinţii, aleşii şi prietenii săi. De aceea, sfântul Paul, adresându-se creştinilor din timpul său, care îl primiseră pe Cristos şi trăiau după învăţătura lui, îi numea sfinţi: sfinţii din Corint şi din toată Ahaia (cf. 2Cor 1,1); sfinţii din Efes (cf. Ef 1,1); sfinţii din Filipi (cf. Fil 1,1); sfinţii din Colose (cf. Col 1,2). De aceea, cei botezaţi nu trebuie să se supere când sunt chemaţi cu numele de "sfânt"; şi nici nu trebuie să protesteze când cei care formează treptele bisericeşti primesc să fie chemaţi cu acest nume. "Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră" (1Tes 4,3). Deci, "să căutăm sfinţenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evr 12,14).

Sfântul Ludovic al IX-lea, pe care îl sărbătorim astăzi, deşi era rege, nu s-a considerat nici scutit de a căuta sfinţenia şi prietenia cu Dumnezeu şi nici jignit când unii oameni neconvertiţi îl numeau cu ironie, pentru evlavia lui, "sfântul". Pentru că el trăia într-adevăr prietenia cu Dumnezeu, de aceea, el se simţea onorat de aceste apelativ, şi nu jignit. Numai creştinii răi se simt jigniţi de numele de "sfânt", aşa cum s-a simţit jignit un creştin numai cu numele, dintr-o povestire, care a preferat să fie numit "drac" decât "sfânt".

De ce trebuie să fim sfinţi? Pentru că însuşi Dumnezeu este sfânt şi numele său este sfânt (cf. Lev 11,44-45; 1Pt 1,16; Ps 33,21); pentru că drumurile şi căile Domnului sunt sfinte (cf. Ps 77,13; pentru că împărăţia cerurilor unde suntem chemaţi să trăim este sfântă (cf. Ps 93,5); pentru că nimic întinat nu poate intra în împărăţia cerurilor (cf. Ap 21,27); pentru că la final tot ceea ce nu este sfânt va fi distrus (cf. Ap 20,15). De aici şi chemarea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii: "Fiţi sfinţi, pentru că eu Dumnezeul vostru, sunt sfânt!" (1Pt 1,16); "Urmăriţi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr 12,14). Deci, suntem condamnaţi la a căuta sfinţenia şi la a fi sfinţi, dacă voim împărăţia cerurilor.

Trăia în anii din urmă la Milano un bătrân pictor copist, care de peste 40 de ani trăise în Galeria de artă a Academiei Italiene şi nu făcea altceva decât să copie chipul lui Cristos din renumita pictură "Cina cea de Taină", a lui Leonardo da Vinci (1452-1519). Acesta a fost idealul vieţii sale. Şi în cele din urmă a reuşit să reproducă atât de bine chipul lui Cristos, încât copiile sale atingeau perfecţiunea; nu se mai deosebeau de original.

Despre mulţi sfinţi s-a spus că au reuşit să devină "copii" reuşite a lui Cristos. Între aceştia amintim doar pe: sfântul Paul, care spune adesea: "Fiţi imitatorii mei, precum eu sunt imitatorul lui Cristos"! (cf. 1Cor 4,16; 11,1; Fil 3,17; 1Tes 1,16, 2Tes 3,9). Un alt sfânt despre care s-a spus că este o copie reuşită a lui Cristos este şi Francisc din Assisi (1181-1226). Un altul a fost şi sfântul Ludovic al IX-lea (1215-1270), regele Franţei, pe care îl sărbătorim astăzi.

Ca şi sfântul Paul, ca şi sfântul Francisc din Assisi, ca şi mulţi alţi sfinţii, sfântul Ludovic al IX-lea, regele Franţei, nu au avut un alt ideal în viaţă, decât să fie sfânt, decât să-l copie în chip desăvârşit pe Cristos, nu pe pânză, ci în suflet; nu cu penelul, ci cu faptele. Şi a reuşit! Noi de ce n-am putea reuşi?

Chiar de la început trebuie să spunem că sfântul Ludovic al IX-lea a beneficiat de o educaţie creştină primită de la bunii şi sfinţii săi părinţi: venerabilul Ludovic al VIII-lea, Inima de leu (1187-1226) şi sfânta Blanca de Castilia (1188-1252). Educaţia religioasă primită de la părinţi a fost determinantă pentru toată viaţa lui ulterioară. Cunoaştem cu toţii cuvintele pe care i le repeta deseori mama sa: "Te iubesc ca pe viaţa mea; dar dacă aş şti că ai să săvârşeşti chiar şi numai un singur păcat de moarte, aş vrea să te văd mai bine mort acum la picioarele mele". Cu aşa părinţi, nu e de mirare că, de mic copil, el spunea: "vreau sfânt".

Tot aici trebuie să spunem că în lucrurile mari şi frumoase pe care le-a realizat în viaţa sa a fost ajutat şi de soţia sa, Margareta Provence (1221-1295), pe care a iubit-o şi a ales-o, nu după frumuseţe trupească şi după bogăţie pământească, ci pe care a iubit-o şi-a ales-o după credinţă, după frumuseţe sufletească şi după bogăţie spirituală.

2. "Dacă nu am dragoste, nu sunt nimic" (1Cor 13,2). Lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi ne arată calea cea mai scurtă şi cea mai uşoară pentru a ajunge la sfinţenia la care Dumnezeu ne cheamă, şi care este calea iubirii; calea care cuprinde iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele; cale pe care Ludovic al IX-lea, a urmat-o bine; dar cale pe care trebui să o urmăm şi noi pentru a deveni sfinţi şi desăvârşiţi, aşa cum ne cere Dumnezeu (cf. Mt 5,48).

Evanghelia sărbătorii de astăzi ne spune tuturor: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău". "Să iubeşti şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt 22,27-39).

Prima lectură şi psalmul responsorial ne prezintă modul cel mai simplu de a transpune în viaţă dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele (cf. Is 58,6-11; Ps 111,1-9).

Isaia, în prima lectură, făcând portretul omului desăvârşit care îl iubeşte pe Dumnezeu, enumără câteva fapte în favoarea aproapelui: renunţare la răutatea şi violenţă faţă de el; ridicarea jugului de asuprire de pe el, hrănirea lui când este flămând; adăpostirea lui când este sărac, îmbrăcarea lui când este gol, ajutorarea lui când a ajuns nevoiaş (cf. Is 58,6-8).

Psalmul responsorial de astăzi, făcând şi el portretul omului desăvârşit, a omului sfânt, a omului care trăieşte dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, îi atribuie calităţi aproape de limita cu divinul: puternic pe pământ; neprihănit şi binecuvântat; posesor de belşug şi bogăţie; lumină care răsare în întuneric; neclătinat niciodată; fără teamă de veştile rele; şi cu capul înălţat în slavă. Şi conchide: aşa este omul sfânt care iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele (cf. Ps 111,1-9). Primul om sfânt care l-a iubit în chip desăvârşit pe Dumnezeu şi pe aproapele a fost Cristos; el ne-a învăţat şi pe noi cum să iubim.

Iar sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi (cf. 1Cor 13,1-13), făcând şi el portretul omului desăvârşit, îl defineşte ca pe un om care iubeşte pe semeni din dragoste faţă de Dumnezeu. El spune că fără dragoste, orice om este nimic. Marin Preda avea să spună şi el: "Unde dragoste nu e, nimic nu e".

Pe Dumnezeu trebuie să-l iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19); trebuie să-l iubim pentru că el ne iubit pe când noi eram păcătoşi şi neputincioşi (cf. Rom 5,8-10); trebuie să-l iubim pentru că ne-a iubit atât de mult şi ni l-a dat pe Fiul său, Isus, ca să sufere şi să moară în locul nostru, pentru ca noi să nu mai suferim şi să nu mai murim veşnic (cf. In 3,16); trebuie să-l iubim, pentru că prin Cristos ne-a construit o locuinţă în ceruri (cf. In 14,2-3); trebuie să-l iubim pentru că ni l-a trimis şi pe Duhul Sfânt care să ne aducă mereu aminte de iubirea sa, să ne călăuzească spre patria cerească, să ne mângâie, să ne ajute în slăbiciunile noastre şi să se roage pentru noi (cf. In 14,26; Rom 8,26), ca să locuiască în noi ca într-un templu (cf. 1Cor 3,16) şi să ne învie în ziua de pe urmă (cf. Rom 8,11).

Iar răspunsul nostru la această infinită iubire a lui Dumnezeu faţă de noi, trebuie să fie iubirea faţă de aproapele. Aşa cum diavolul luptă împotriva omului pentru că poartă chipul lui Dumnezeu în el; tot astfel credinciosul trebuie să-i iubească pe semenii lui pentru că ei poartă chipul lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), şi pentru că prin botez au devenit fraţi ai lui Cristos şi temple ale Duhului Sfânt (cf. 1Cor 3,16). De aceea, porunca lui Isus este: "Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi" (In 13,34).

Prin chipul şi asemănarea sa sădită în om la creaţie, şi prin chipul nou sădit la Botez, Dumnezeu cel întreit şi unic, locuieşte în fiecare om. De aceea, tot ceea ce facem pentru oameni, începând de la cei din urmă şi până la cei dintâi, facem pentru Dumnezeu însuşi. Astfel: oferind ceva oamenilor, îl împrumutăm pe Dumnezeu (cf. Prov 19,17); îngrijind, hrănind, îmbrăcând, adăpostind, vizitând pe oamenii, toate acestea le facem tot pentru Dumnezeu (cf. Mt 25,35-40); dar şi prigonind pe oameni, îl prigonim tot pe Dumnezeu (cf. Fap 9,4). Pentru aceasta iubirea aproapelui este una cu împlinirea Legii (cf. Rom 13,8).

Ludovic al IX-lea, regele Franţei, şi-a trăit sfinţenia în viaţa de zi cu zi, practicând iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, aşa cum a trăit-o însuşi Isus înaintea noastră.

Iubirea de Dumnezeu şi-a exprimat-o printr-o legătura zilnică şi intimă cu Dumnezeu prin: rugăciuni, meditaţii, citirea Scripturilor, participare zilnică la sfânta Liturghie.

Iubirea lui Dumnezeu l-a condus la trăirea legilor căsătoriei cu privire la naşterea şi educaţia creştină a copiilor. În privinţa căsătoriei este cunoscut ca un exemplu de fidelitate conjugală, ca un exemplu de primire şi educaţie religioasă a copiilor; el a avut 11 copii. Iată ce şi-a scris sfântul Ludovic al IX-lea pe inelul său de căsătorie: "Dumnezeu - Franţa - Margareta".

Iubirea de Dumnezeu l-a condus să pună demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, dobândită la Botez, deasupra demnităţii de rege primite de la oameni. Ajuns rege al Franţei, încoronat la Reims, 19 noiembrie 1226, Ludovic prefera să se semneze cu "Ludovic de Poissy", numele localităţii unde a fost botezat.

Iubirea de Dumnezeu l-a făcut să emită legi prin care a abolit tortura şi a insistat pe judecata dintre bine şi rău; legi care reglementau camăta, blasfemia, jocurile de noroc, furtul, prostituţia, crima; legi pentru a limita influenţa nefastă a celor care propagau idei anticreştine; tot iubirea lui Dumnezeu l-a făcut să participe la eforturile creştinilor de a elibera locurilor sfinte de sub mahomedani; tot iubirea de Dumnezeu, l-a făcut să de ocupe şi de ridicarea de spitale, cămine, şcoli, mănăstiri şi biserici. Între bisericile construite de el amintim numai de "Sainte-Chapelle" (Capela sfântă), localizată în centrul Parisului, lângă Palatul de Justiţie, care este celebră şi astăzi, pentru că adăposteşte în ea "coroana de spini" şi "un fragment din crucea lui Isus", pe care le-a cumpărat cu 135 mii de galbeni, de la împăratul Balduin al II-lea al Constantinopolului (1217-1273). Toate aceste fapte i-au atras stima principilor europeni, care l-au supranumit: "Rex Christianissimus" (cel mai creştin rege).

Referitor la practicarea dragostei faţă de aproapele, sunt renumite mesele pe care le oferea săracilor şi la care el însuşi servea; sunt renumite spitalele ridicate de el şi îngrijirile pe care el însuşi le oferea bolnavilor; sunt renumite şi ajutoarele pe care el le oferea pentru cei flămânzi, goi şi fără adăpost. Sunt renumite şi vizitele sale nocturne la săracii fără bani, fără pâine, fără haine şi fără lemne.

Însă, asemenea lui Isus, a cărui copie a fost în această lume, odată cu pâinea care satură trupul, cu medicamentele care vindecă, cu hainele care acoperă trupul, cu adăpostul celor fără de locuinţe, Ludovic al IX-lea oferea şi cele de trebuinţă pentru suflet. Toate acestea le făcea cu oamenii de la curte, cu oaspeţii veniţi la masa lui, dar şi la cei la care mergea cu ajutoare.

Sfântul Ludovic al IX-lea, regele Franţei, avea un cuvânt potrivit pentru orice om, şi în mod deosebit pentru cei care trăiau în păcat.

Să ne amintim de episodul discuţiei sfântului Ludovic al IX-lea cu ducele de Champagne, pe marginea cumplitei boli a leprei trupeşti şi a păcatului. Când la un moment dat regele l-a întrebat pe duce dacă ar fi să aleagă între lepră şi păcat, ce ar alege. Iar când acesta i-a răspuns, imediat şi fără ezitare, că ar alege păcatul; atunci regele s-a întristat şi i-a răspuns: "Eşti în mare eroare, duce; păcatul e cea mai cumplită lepră. Dacă lepra trupului trece odată cu viaţa, lepra sufletului, păcatul, continuă să facă rău şi după moarte, şi rămâne pentru toată veşnicia".

Dar sfântul Ludovic al IX-lea avea un cuvânt potrivit şi pentru a-i întări pe cei credincioşi.

Renumite sunt cuvintele sfântului Ludovic al IX-lea către credinciosul sau fiu, Filip al III-lea (1245-1285), care urma să-i urmeze la tron. Înainte de a muri, l-a chemat şi i-a spus cu limbă de moarte: "Fiul meu, ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi păstrează-l în inima ta! (cf. Lc 2,51). Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima şi din toate puterile tale, şi pe aproapele tău. Fără aceasta, nu este mântuire (cf. Mt 13,37-40). Stai departe de orice păcat de moarte; mai degrabă martiriul decât păcatul (cf. Evr 12,1-4). Suportă suferinţele, căci ele sunt spre binele tău (cf. Evr 12,5-7); participă cu evlavie şi de bunăvoie la celebrările Bisericii; să ai o inimă milostivă faţă de săraci, lipsiţi şi suferinzi (cf. Iac 2,5); dacă un sărac se află în judecată cu un bogat, susţine cauza săracului până la descoperirea completă a adevărului; fii evlavios şi ascultător faţă de Biserica romană" (cf. "Testamentul spiritual către fiul său". Acta Sanctorum, 546).

Aici să mai amintim de episodul când, într-o dimineaţă, pe când sfântul Ludovic al IX-lea se afla în biroul său de lucru, a auzit un mare zgomot în faţa uşii sale şi un glas care i-a strigat: "Minune! Minune! Veniţi, Maiestate, în capelă, ca să-l vedeţi pe pruncul Isus în mâinile preotului care celebrează sfânta Liturghie şi a ajuns la prefacere!" Fără a se mişca din loc, regele le-a spus: "Mergeţi voi! Eu n-am nevoie să-l văd, pentru că eu cred fără să văd" (cf. In 20,29). Doamne, măreşte şi în noi credinţa în prezenţa lui Isus din Scripturi şi din Euharistie, din aleşii tăi şi din orice om, aşa cum ai mărit-o în sfântul Ludovic (cf. Lc 17,5)!

La mulţi şi fericiţi ani în Domnul, tuturor bărbaţilor şi femeilor care poartă numele de Ludovic şi Ludovica sau derivate din aceste nume; şi drum bun pe calea sfântului Ludovic al IX-lea!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 24.