Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru Cea de-a 87-a Zi Mondială a Misiunilor
(20 octombrie 2013)

Iubiţi fraţi şi surori,

Anul acesta celebrăm Ziua Misionară Mondială în timp ce se încheie Anul Credinţei, ocazie importantă pentru a întări prietenia noastră cu Domnul şi drumul nostru ca Biserică ce vesteşte cu curaj evanghelia. În această perspectivă, aş vrea să propun câteva reflecţii.

1. Credinţa este dar preţios al lui Dumnezeu, care deschide mintea noastră pentru ca să-l putem cunoaşte şi iubi. El vrea să intre în relaţie cu noi pentru a ne face părtaşi de însăşi viaţa sa şi a face viaţa noastră mai plină de semnificaţie, mai bună, mai frumoasă. Dumnezeu ne iubeşte! Credinţa, însă, cere să fie primită, adică ea cere răspunsul nostru personal, curajul de a ne încrede în Dumnezeu, de a trăi iubirea sa, recunoscători pentru milostivirea sa infinită. Apoi, este un dar care nu este rezervat la puţini, ci este oferit cu generozitate. Toţi ar trebui să poată experimenta bucuria de a se simţi iubiţi de Dumnezeu, bucuria mântuirii! Şi este un dar care nu se poate ţine numai pentru noi înşine, ci un dar care trebuie împărtăşit. Dacă noi vrem să-l ţinem numai pentru noi înşine, vom deveni creştini izolaţi, sterili şi bolnavi. Vestirea evangheliei face parte din faptul de a fi discipoli ai lui Cristos şi este o angajare constantă care însufleţeşte toată viaţa Bisericii. "Elanul misionar este un semn clar al maturităţii unei comunităţi ecleziale" (Benedict al XVI-lea, Exortaţia apostolică Verbum Domini, 95). Fiecare comunitate este "adultă" atunci când mărturiseşte credinţa, o celebrează cu bucurie în liturgie, trăieşte caritatea şi vesteşte fără încetare cuvântul lui Dumnezeu, ieşind din propriul ţarc pentru a-l duce şi în "periferii", mai ales celor care încă n-au avut oportunitatea de a-l cunoaşte pe Cristos. Soliditatea credinţei noastre, la nivel personal şi comunitar, se măsoară şi din capacitatea de a o comunica altora, de a o răspândi, de a o trăi în caritate, de a mărturisi celor care ne întâlnesc şi împărtăşesc cu noi drumul vieţii.

2. Anul Credinţei, la cincizeci de ani de la începutul Conciliului Vatican II, este stimulent pentru ca întreaga Biserică să aibă o reînnoită conştiinţă despre prezenţa sa în lumea contemporană, despre misiunea sa printre popoare şi naţiuni. Misionaritatea nu este numai o problemă de teritorii geografice, ci de popoare, de culturi şi de persoane, tocmai pentru că "graniţele" credinţei nu străbat numai locuri şi tradiţii umane, ci inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei. Conciliul Vatican II a subliniat în mod special că datoria misionară, datoria de a lărgi graniţele credinţei, este a fiecărui botezat şi a tuturor comunităţilor creştine: "Deoarece poporul lui Dumnezeu trăieşte în comunităţi mai ales diecezane şi parohiale şi, într-un fel, în acestea se arată ca atare, şi aceste comunităţi sunt datoare să dea mărturie pentru Cristos în faţa neamurilor" (Decretul Ad gentes, 37). Fiecare comunitate este deci interpelată şi invitată să-şi însuşească mandatul încredinţat de Isus apostolilor de a fi "martorii săi la Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului" (Fap 1,8), nu ca un aspect secundar al vieţii creştine, ci ca un aspect esenţial: toţi suntem trimişi pe drumurile lumii pentru a merge cu fraţii, practicând şi mărturisind credinţa noastră în Cristos şi făcându-ne vestitori ai evangheliei sale. Îi invit pe episcopi, pe preoţi, consiliile prezbiterale şi pastorale, fiecare persoană şi grup responsabil în Biserică să dea importanţă dimensiunii misionare în programele pastorale şi formative, simţind că propria angajare apostolică nu este completă dacă nu conţine propunerea de "a da mărturie pentru Cristos în faţa neamurilor", în faţa tuturor popoarelor. Misionaritatea nu este numai o dimensiune programatică în viaţa creştină, ci şi o dimensiune paradigmatică ce se referă la toate aspectele vieţii creştine.

3. Adesea opera de evanghelizare găseşte piedici nu numai în exteriorul, ci în interiorul comunităţii ecleziale însăşi. Uneori sunt slabe fervoarea, bucuria, curajul, speranţa în a vesti tuturor mesajul lui Cristos şi în a ajuta pe oamenii din timpul nostru ca să-l întâlnească. Uneori se mai crede că a duce adevărul evangheliei înseamnă a face violenţă libertăţii. Paul al VI-lea are cuvinte iluminante în această privinţă: "Ar fi... o eroare a impune ceva conştiinţei fraţilor noştri. Dar a propune acestei conştiinţe adevărul evanghelic şi mântuirea lui Isus Cristos cu deplină claritate şi respectând în mod absolut opţiunile libere pe care ea le va face... este un omagiu adus acestei libertăţi" (Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 80). Trebuie să avem mereu curajul şi bucuria de a propune, cu respect, întâlnirea cu Cristos, să devenim purtători ai evangheliei sale. Isus a venit în mijlocul nostru pentru a ne arăta calea mântuirii şi ne-a încredinţat şi nouă misiunea de a o face cunoscută tuturor, până la marginile pământului. Adesea vedem că violenţa, minciuna, eroarea sunt scoase în evidenţă şi propuse. Este urgent să facem să strălucească în timpul nostru viaţa bună a evangheliei cu vestirea şi mărturia, şi asta chiar din interiorul Bisericii. Pentru că, în această perspectivă, este important să nu se uite niciodată un principiu fundamental pentru orice evanghelizator: nu poate fi vestit Cristos fără Biserică. A evangheliza nu este niciodată un act izolat, individual, privat, ci întotdeauna eclezial. Paul al VI-lea scria că "atunci când cel mai necunoscut predicator, misionar, catehet sau păstor vesteşte evanghelia, adună comunitatea, transmite credinţa, administrează un sacrament, chiar dacă este singur, îndeplineşte un act al Bisericii". El nu acţionează "pentru o misiune pe care şi-a arogat-o, nici în virtutea unei inspiraţii personale, ci în unire cu misiunea Bisericii şi în numele ei" (ibidem). Şi asta dă forţă misiunii şi îl face pe fiecare misionar şi evanghelizator să simtă că nu este niciodată singur, ci parte dintr-un unic trup însufleţit de Duhul Sfânt.

4. În epoca noastră, mobilitatea răspândită şi facilitatea de comunicare prin new media au amestecat între ele popoarele, cunoştinţele, experienţele. Pentru motive de muncă, întregi familii se mută dintr-un continent în altul; apoi, schimburile profesionale şi culturale, turismul şi fenomene asemănătoare determină la o amplă mişcare de persoane. Uneori este greu pentru comunităţile parohiale să cunoască în mod sigur şi aprofundat cine este în trecere sau cine trăieşte stabil în teritoriu. În afară de asta, în zone tot mai mari din regiunile în mod tradiţional creştine creşte numărul celor care sunt străini de credinţă, indiferenţi faţă de dimensiunea religioasă sau însufleţiţi de alte credinţe. Apoi, adesea unii botezaţi fac alegeri de viaţă care-i conduc departe de credinţă, făcându-i astfel oameni care au nevoie de o "nouă evanghelizare". la toate acestea se adaugă faptul că încă o mare parte a omenirii nu a fost ajunsă de vestea cea bună a lui Isus Cristos. Trăim apoi într-un moment de criză care atinge diferite sectoare ale existenţei, nu numai cel al economiei, al finanţelor, al siguranţei alimentare, al ambientului, ci şi cel al sensului profund al vieţii şi al valorilor fundamentale care o însufleţesc. Chiar şi convieţuirea umană este marcată de tensiuni şi conflicte care provoacă nesiguranţă şi greutate de a găsi calea pentru o pace stabilă. În această situaţie complexă, în care orizontul prezentului şi al viitorului par să fie parcurse de nori ameninţători, devine şi mai urgent a duce în orice realitate evanghelia lui Cristos, care este veste de speranţă, de reconciliere, de comuniune, veste a apropierii lui Dumnezeu, a milostivirii sale, a mântuirii sale, veste că puterea lui Dumnezeu este capabilă să învingă întunericul răului şi să conducă pe calea binelui. Omul din timpul nostru are nevoie de o lumină sigură care luminează drumul său şi pe care numai întâlnirea cu Cristos o poate dărui. Să ducem acestei lumi, cu mărturia noastră, cu iubire, speranţa dăruită de credinţă! Misionaritatea Bisericii nu este prozelitism, ci mărturie de viaţă care luminează drumul, care aduce speranţă şi iubire. Biserica - repet încă o dată - nu este o organizaţie de asistenţă, o firmă, o ONG, ci este o comunitate de persoane, însufleţite de acţiunea Duhului Sfânt, care au trăit şi trăiesc uimirea întâlnirii cu Isus Cristos şi doresc să împărtăşească această experienţă de bucurie profundă, să împărtăşească mesajul de mântuire pe care Domnul ni l-a adus. Tocmai Duhul Sfânt e cel care conduce Biserica pe acest drum.

5. Aş vrea să-i încurajez pe toţi să devină purtători ai veştii bune a lui Cristos şi sunt recunoscător îndeosebi misionarilor şi misionarelor, preoţilor fidei donum, călugărilor şi călugăriţelor, credincioşilor laici - tot mai numeroşi - care, primind chemarea Domnului, părăsesc propria patrie pentru a sluji evanghelia în ţări şi culturi diferite. Dar aş vrea să subliniez şi că înseşi Bisericile tinere se angajează cu generozitate în trimiterea de misionari la Bisericile care se află în dificultate - nu rar Biserici cu veche creştinătate - ducând astfel prospeţimea şi entuziasmul cu care ele trăiesc credinţa care reînnoieşte viaţa şi dăruieşte speranţă. A trăi în această respiraţie universală, răspunzând la mandatul lui Isus "mergeţi, aşadar, şi faceţi discipoli toate popoarele" (Mt 28,19) este o bogăţie pentru orice Biserică particulară, pentru orice comunitate, şi a dărui misionari şi misionare nu este niciodată o pierdere, ci un câştig. Fac apel la cei care simt această chemare să corespundă cu generozitate la glasul Duhului, după propria stare de viaţă, şi să nu le fie frică să fie generoşi cu Domnul. Îi invit şi pe episcopi, familiile călugăreşti, comunităţile şi toate asociaţiile creştine să susţină, cu clarviziune şi discernământ atent, chemarea misionară ad gentes şi să ajute Bisericile care au nevoie de preoţi, de călugări şi călugăriţe şi de laici pentru a întări comunitatea creştină. Şi aceasta ar trebui să fie o atenţie prezentă şi printre Bisericile care fac parte din una şi aceeaşi conferinţă episcopală sau dintr-o regiune: este important ca Bisericile mai bogate în vocaţii să ajute cu generozitate pe cele care suferă datorită numărului lor scăzut.

În acelaşi timp îi îndemn pe misionari şi pe misionare, în special pe preoţii fidei donum şi pe laici, să trăiască slujirea lor preţioasă cu bucurie în Bisericile la care sunt trimişi şi să ducă bucuria lor şi experienţa lor Bisericilor din care provin, amintindu-şi cum Paul şi Barnaba la sfârşitul primei lor călătorii misionare "au relatat tot ceea ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum le-a deschis şi păgânilor poarta credinţei" (Fap 14,27). Ei pot să devină o cale pentru un fel de "restituire" a credinţei, ducând prospeţimea tinerelor Biserici, pentru ca Bisericile cu veche creştinătate să regăsească entuziasmul şi bucuria de a împărtăşi credinţa într-un schimb care este îmbogăţire reciprocă pe drumul de urmare a Domnului.

Grija faţă de toate Bisericile, pe care episcopul de Roma o împărtăşeşte cu confraţii episcopi, are o realizare importantă în angajarea Operelor Misionare Pontificale, care au scopul de a însufleţi şi a aprofunda conştiinţa misionară a fiecărui botezat şi a fiecărei comunităţi, fie amintind de necesitatea unei formări misionare mai profunde a întregului popor al lui Dumnezeu, fie alimentând sensibilitatea comunităţilor creştine ca să ofere ajutorul lor pentru a a favoriza răspândirea evangheliei în lume.

În sfârşit, un gând către creştinii care, în diferite părţi ale lumii, se află în dificultăţi în a mărturisi deschis propria credinţă şi în a vedea recunoscut dreptul de a o trăi în mod demn. Sunt fraţii şi surorile noastre, martori curajoşi - încă mai numeroşi decât martirii din primele secole - care suportă cu perseverenţă apostolică diferitele forme actuale de persecuţie. Nu puţini îşi riscă şi viaţa pentru a rămâne fideli faţă de evanghelia lui Cristos. Doresc să asigur că sunt aproape cu rugăciunea de persoanele, de familiile şi de comunităţile care suferă violenţă şi intoleranţă şi le repet cuvintele mângâietoare ale lui Isus. "Curaj, eu am învins lumea" (In 16,33).

Benedict al XVI-lea îndemna: "«Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie preamărit» (2Tes 3,1): fie ca acest An al Credinţei să facă tot mai trainic raportul cu Cristos Domnul pentru că numai în el este certitudinea pentru a privi la viitor şi garanţia unei iubiri autentice şi durabile" (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 15). Este urarea mea pentru Ziua Misionară Mondială din acest an. Îi binecuvântez din inimă pe misionari şi pe misionare şi pe toţi aceia care însoţesc şi susţin această angajare fundamentală a Bisericii pentru ca vestea evangheliei să poată să răsune în toate colţurile pământului, iar noi, slujitori ai evangheliei şi misionari, vom experimenta "dulcea şi mângâietoarea bucurie de a evangheliza" (Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 80).

Din Vatican, 19 mai 2013, solemnitatea Rusaliilor

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.