Reflecţie la duminica a X-a de peste an - C

Când se întâlnesc viaţa cu moartea, moartea îşi lasă prada şi fuge.

După ce duminica trecută l-am văzut pe Isus întâmpinat de un cortegiu de oameni venit din partea unui credincios centurion roman, ca să-i ceară vindecarea unui slujitor pe care îl iubea, duminica aceasta îl vedem pe Isus însoţit de ucenicii săi şi de mult norod, apropiindu-se de Naim, unde este întâmpinat un alt cortegiu, dar de înmormântare, unde el l-a înviat pe fiul unic al unei femei văduve, şi unde ne-a arătat că are putere şi asupra morţii (cf. 1Cor 15,26).

Cea mai mare catastrofă care s-a abătut vreodată asupra omenirii şi a universului întreg n-a fost potopul, n-a fost focul venit din cer peste oameni, n-a fost foametea, n-a fost războiul, n-au fost epidemiile, n-au fost cataclismele universale, ci a fost păcatul care le-a cauzat pe toate acestea.

De aceea, de când s-a săvârşit păcatul, trebuie s-o spunem astăzi aici ca să se ştie că Dumnezeu şi-a întrerupt odihna sabatică de la terminarea creaţiei şi şi-a reînceput lucrul la mântuirea noastră, căci însuşi Isus ne-a spus: "Tatăl meu lucrează până acum, iar eu de asemenea lucrez" (In 5,17).

Şi iarăşi, de când s-a săvârşit păcatul, tot omul de pe pământ şi toată creaţia suspină de durere şi îşi aşteptă Mântuitorul (cf. Rom 8,20-23), care după promisiune trebuia să fie unul care să deschidă ochii orbilor, să vindece picioarele şchiopilor, să cureţe rănile leproşilor, să deschidă urechile surzilor, să învie morţii şi să aducă vestea cea bună săracilor (cf. Is 35,5-6; Lc 7 22-23).

Isus, cel prin care toate s-au făcut, cel care prin înviere şi înălţare a primit toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18), porunceşte ca stăpân şi toate i se supun: vântul se potoleşte, marea se linişteşte, peştii vin în mreje, diavolii lasă prada şi fug, moartea dă înapoi şi morţii învie. Ba mai mult, Isus, a rămas cu noi în toate zilele până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20).

Dacă am fost atenţi, am putut observa că de două duminici încoace, la evanghelia de duminică, îl vedem pe Mântuitorul cel promis şi aşteptat, venit şi lucrând la distrugerea lucrărilor diavolului (cf. 1In 3,8) şi la înlăturarea păcatului şi a tuturor urmărilor lui: boală, suferinţă, moarte şi osândă.

Citind evanghelia de astăzi cu învierea tânărului din Naim, putem spune că toate aceste promisiuni s-au împlinit (cf. Lc 4,21) şi că un profet mare s-a ridicat între noi, iar Dumnezeu l-a vizitat poporul său (cf. Lc 7,16).

Şi, pentru că Isus, asemenea bobului de grâu a acceptat să cadă în pământ (cf. In 12,24), adică a acceptat suferinţele şi moartea pe cruce, suferinţe şi moarte care ni se cuveneau nouă (cf. Is 53,4-11), el a fost înviat de Tatăl şi de Duhul Sfânt (cf. Fap 13,30; Rom 8,11), pentru a aduce roade bogate şi pentru a-i atrage pe toţi la sine (cf. In 12,32; Lc 7,11).

De aceea, când eşti lovit de necazuri, suferinţe şi moarte, opreşte-te din drumul tău şi din toate căutările tale prin lumea de păcat şi vino la Isus, căci el te va elibera de tot ce frământă! Psalmistul încrezător spunea: "Chiar dacă aş merge prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu, Doamne, eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie" (Ps 23,4).

Numele Naim în traducere înseamnă: plăcut, frumos, verde. Aici, în Naim, Isus l-a înviat pe fiul unic al unei mame văduve care a murit şi i l-a redat viu. Spre acest Naim fericit al vieţii, Isus merge împreună cu ucenicii săi şi cu gloată mare. Aceasta a fost, este şi va fi ţinta lucrării lui Isus printre noi, de a-i trece pe oameni de la Naim-ul cel pământesc, unde domneşte necazul, suferinţa şi moartea, la Naim-ul cel ceresc, unde sunt frumuseţile şi plăcerile veşnice.

Cetatea Naim în care a intrat astăzi Isus şi l-a înviat pe fiul văduvei trebuie să ne ducă cu gândul la "cetatea Paradisului", cetatea cea plăcută şi frumoasă, dar cetate din care, din cauza păcatului, au început să iasă oameni morţi, căci plata păcatului este moartea (cf. Rom 6,23). Apoi cetatea Naim trebuie să ne ducă cu gândul şi la Isus, care a intrat în această cetate pentru a birui păcatul, cauza suferinţelor şi morţii noastre.

Prin intrarea sa în cetatea Naim, unde l-a înviat pe fiul acestei văduve, Isus a voit să anticipeze două lucruri foarte importante: mai întâi a voit să anticipeze învierea sa salvatoare după suferinţele şi moartea sa pe cruce, când şi el va fi redat Mariei, mama sa prea îndurerată; iar în al doilea rând a voit să anticipeze şi învierea ucenicilor săi, pe care Isus îi va reda unei alte mame îndurerate, Biserica. Dar pentru aceasta trebuie să venim la el, viaţa şi învierea noastră.

Evanghelia de astăzi ne face să vedem că, atunci când se întâlnesc cele două cortegii care străbat pământul, cortegiul lui Isus cu mântuiţii săi şi cortegiul lumii cu morţii ei, biruinţa nu poate fi decât a lui Isus, căci Isus este Fiul lui Dumnezeu, căci Isus este viaţa şi învierea (cf. In 11,25), căci Isus este cel care are cheile morţii şi ale locuinţei morţilor (cf. Ap 1,18). De aceea, toţi cei din cortegiul morţii sunt invitaţi astăzi ca să intre în cortegiul vieţii lui Isus.

Cuvântul Domnului de astăzi, care ne vorbeşte despre cele două văduve nefericite din cauza morţii fiilor lor, ne spune că în final aceste văduve au devenit fericite. Şi cum? Prin credinţa în cuvântul lui Dumnezeu. Văduva din Naim şi-a primit fiul înapoi şi a scăpat de griji pentru tot restul vieţii, pentru faptul că la vederea lui Isus s-a oprit din drumul ei şi l-a ascultat. Văduva din Sarepta Sidonului şi-a primit şi ea fiul mort înapoi şi a scăpat de orice griji, pentru că şi ea s-a oprit din ocupaţia şi grija ei şi a ascultat cuvântul lui Dumnezeu vestit de profetul Ilie.

Întâlnirea cu Isus din cuvântul Bibliei şi din pâinea Euharistiei, ascultarea de Isus şi de cuvântul lui transformă boala în sănătate, tristeţea în bucurie şi cortegiul funerar într-un cortegiu de sărbătoare. Isus a făcut şi face mereu din suferinţa şi moartea oricărui ucenic al său, un câştig (cf. Fil 1,21). De aceea, psalmistul ne îndeamnă astăzi să cântăm împreună cu el: "Tu, Doamne, ai schimbat plânsul meu în veselie" (Ps 30,12).

Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), un nedespărţit de Cristos ca şi Paul (cf. Rom 8,35-39), în surghiun fiind, simţind că i se apropie moartea, a cerut să fie îmbrăcat cu haina cea mai frumoasă, căci va intra la nunta veşnică; un alt om sfânt, simţind şi el că i se apropie moartea, a cerut se deschidă o sticlă de şampanie pentru a ciocni un pahar cu cei dragi, căci, spunea el, nu se moare de două ori şi nici nu se intră de două ori în bucuria lui Isus (cf. Fil 1,23).

De aceea, şi sfântul Ambrozie spune: "Păcătosule, pentru convertirea ta plânge sfânta mamă Biserica, împreună cu un popor numeros, aşa cum mama văduvă plângea pentru fiul ei, tot împreună cu un popor numeros" (cf. Ad Lucam 2,92).

Comentând învierea tânărului din Naim, sfântul Augustin (354-430) spunea: "În evanghelii găsim numai trei morţi înviaţi în mod vizibil de Isus; însă Isus a înviat mii de morţi nevăzuţi" (cf. Sermones 98,3).

Chiar el însuşi a fost unul dintre nenumăraţii morţi înviaţi de Isus din moartea păcatului şi a pierzării. Şi apostolul Paul, care ne vorbeşte astăzi în cea de-a doua lectură, a fost şi el un înviat din moartea păcatului şi a pierzării de către Isus (cf. Gal 1,15). Şi noi înşine facem parte din acea mulţime nenumărată pe care Isus i-a înviat din moartea păcatului, fapt pentru care trebuie să-i mulţumim în fiecare zi.

Însă, noi, creştinii, am fost rânduiţi de Dumnezeu să continuăm lucrarea lui Isus (cf. In 20,21) şi, întăriţi de Duhul Sfânt (cf. Fap 15,28; 16,6-7), să mergem zilnic prin cetăţile lumii şi să-l ducem acolo pe Isus, biruitorul morţii, care să transforme şi cortegiile lor funerare în cortegii ale vieţii.

Noi, creştinii, mai trebuie să ştim astăzi că ochii prin care Isus priveşte pământul plin de suferinţă şi moarte sunt ochii noştri; gura prin care Isus îi cheamă pe aceşti nefericiţi la dânsul ca să-i mângâie şi să nu plângă este gura noastră; inima prin care Isus îşi revarsă mila peste lume este inima noastră; picioarele prin care Isus aleargă după oiţele răpite de diavol şi moarte sunt picioarele noastre; mâinile prin care Isus îi ajută pe nefericiţii păcatului sunt mâinile noastre.

Evanghelia de astăzi ne mai spune că, atunci când Isus l-a chemat la viaţă pe tânărul din Naim, mortul s-a ridicat drept şi a început să vorbească (cf. Lc 7,15). Asta ne spune nouă, celor de astăzi, că orice ucenic, ridicat din moartea păcatului de către Isus, trebuie să fie un om care stă drept în toate privinţele şi să nu se mai târască prin păcat; că orice om ridicat din moartea păcatului, trebuie să fie un om care crede şi mărturiseşte, prin cuvinte şi fapte, mântuirea lui Dumnezeu (cf. Is 40,3-5).

Sfântul Paul ne spune astăzi pentru ce Dumnezeu a găsit cu cale să ne învie din moartea păcatului, el a mai găsit de cuviinţă şi să i-l descopere pe Fiul său, pentru ca el să-l vestesc popoarelor păgâne (cf. Gal 1,16).

Tânărul din Naim înviat de Isus a vorbit; Paul înviat din moartea păcatului a vorbit; Augustin a vorbit; mulţimi nenumărate din evanghelia de astăzi şi din istoria Bisericii au vorbit. Nici noi nu trebuie să tăcem.

Evanghelia de astăzi se încheie cu aceste cuvinte: "Toţi au fost cuprinşi de teamă şi au început să-l preamărească pe Dumnezeu, zicând: «Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său». Vestea acestui fapt s-a răspândit în toată Iudeea şi în ţinuturile învecinate" (Lc 7,16-17). Dumnezeu voieşte să ne mai spună astăzi că minunile de har pe care le-a săvârşit prin Ilie, prin tânărul din Naim, prin mulţimile care înconjurau, prin Paul şi mulţi alţii, voieşte să le săvârşească şi prin fiecare dintre noi, înviaţii săi din moartea păcatului.

Există undeva un frumos tablou, care ne arată un naufragiat pe mare. Omul acela, prinzându-se cu o mână de o stâncă salvatoare ivită din mare, întinde cealaltă mână spre a salva pe alţii. Acesta trebuie să fie atitudinea fiecărui creştin: în timp ce se prinde de Cristos spre a fi salvat, întinde la rândul său mâna spre salvarea altora.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 10.