Vatican: Audienţă acordată participanţilor la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical al Pastoraţiei pentru Migranţi şi Itineranţi (24 mai 2013)

Vineri, 24 mai 2013, în Sala Clementină din Palatul Apostolic, Sfântul Părinte Francisc a primit în audienţă pe participanţii la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical al Pastoraţiei pentru Migranţi şi Itineranţi cu tema "Grija pastorală a Bisericii în contextul migraţiilor forţate". Publicăm în continuare discursul pe care papa l-a adresat celor prezenţi:

Domnilor cardinali,

Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt bucuros să vă primesc cu ocazia Sesiunii Plenare a Consiliului Pontifical al Pastoraţiei pentru Migranţi şi Itineranţi: a douăzecea de când, în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, Fericitul Ioan Paul al II-lea a ridicat la rangul de Consiliu Pontifical precedenta Comisie Pontificală. Cu voi mă bucur pentru această perioadă şi îi mulţumesc Domnului pentru ceea ce a permis să se realizeze. Îl salut cu afecţiune pe preşedinte, cardinalul Antonio Maria Vegliò, şi îi sunt recunoscător pentru că s-a făcut interpret al sentimentelor tuturor. Mulţumesc pentru atenţia pe care o aveţi faţă de atâtea situaţii dificile din lume. Dumneavoastră, dragă cardinal, aţi amintit de Siria şi de Orientul Apropiat, care sunt mereu prezente în rugăciunile mele.

Întâlnirea voastră are ca temă "Grija pastorală a Bisericii în contextul migraţiilor forţate", în coincidenţă cu publicarea documentului dicasterului cu titlul A-l primi pe Cristos în cei refugiaţi şi în persoanele dezrădăcinate forţat. Documentul atrage atenţia cu privire la milioanele de refugiaţi, evacuaţi şi apatrizi, atingând şi plaga traficurilor de fiinţe umane, care tot mai des se referă la copii, implicaţi în formele cele mai rele de exploatare şi recrutaţi chiar în conflictele armate. Reafirm că "traficul de persoane" este o activitate josnică, o ruşine pentru societăţile noastre care se consideră civilizate! Exploatatori şi clienţi la toate nivelele ar trebui să-şi facă o serioasă examinare a conştiinţei în faţa lor înşişi şi în faţa lui Dumnezeu! Biserica reînnoieşte astăzi apelul său puternic pentru ca să fie mereu ocrotite demnitatea şi centralitatea fiecărei persoane, respectând drepturile fundamentale, aşa cum subliniază doctrina sa socială, drepturi pe care cere ca să fie extinse realmente acolo unde nu sunt recunoscute pentru milioane de bărbaţi şi femei în toate continentele. Într-o lume în care se vorbeşte mult despre drepturi, de câte ori este de fapt călcată în picioare demnitatea umană! Într-o lume în care se vorbeşte aşa de mult despre drepturi, pare că unicul care le are este banul. Iubiţi fraţi şi surori, noi trăim într-o lume în care comandă banul. Noi trăim într-o lume, într-o cultură în care domneşte fetişismul banilor.

Voi pe bună dreptate aţi luat la inimă situaţiile în care familia naţiunilor este chemată să intervină, în spirit de solidaritate fraternă, cu programe de protecţie, adesea pe fondul evenimentelor dramatice, care lovesc aproape zilnic viaţa atâtor persoane. Vă exprim aprecierea mea şi recunoştinţa mea şi vă încurajez să continuaţi pe drumul slujirii fraţilor cei mai săraci şi marginalizaţi. Să ne amintim de cuvintele lui Paul al VI-lea: "Pentru Biserica catolică nimeni nu este străin, nimeni nu este exclus, nimeni nu este departe" (Omilie pentru încheierea Conciliului al II-lea din Vatican, 8 decembrie 1965). De fapt, suntem o singură familie umană care, în multiplicitatea diferenţelor sale, merge spre unitate, valorizând solidaritatea şi dialogul dintre popoare.

Biserica este mamă şi atenţia ei maternă se manifestă cu duioşie şi apropiere deosebită faţă de cel care este constrâns să fugă din propria ţară şi trăieşte între dezrădăcinare şi integrare. Această tensiune distruge persoanele. Compătimirea creştină - acest "a suferi cu", com-pătimire - se exprimă înainte de toată în angajarea de a cunoaşte evenimentele care determină părăsirea în mod forţat a patriei şi, acolo unde este necesar, în a da glas celui care nu reuşeşte să-şi facă auzit strigătul de durere şi de asuprire. În aceasta voi desfăşuraţi o misiune importantă şi în a face sensibile comunităţile creştine faţă de atâţia fraţi însemnaţi de răni care marchează existenţa lor: violenţă, samavolnicii, îndepărtare de afectele familiale, evenimente traumatice, fuga de acasă, nesiguranţa cu privire la viitor în lagărele de refugiaţi. Toate sunt elemente care dezumanizează şi trebuie să determine fiecare creştin şi întreaga comunitate la o atenţie concretă.

Însă astăzi, dragi prieteni, aş vrea să invit pe toţi să perceapă în ochii şi în inima refugiaţilor şi a persoanelor dezrădăcinate în mod forţat şi lumina speranţei. Speranţă care se exprimă în aşteptările pentru viitor, în voinţa de relaţii de prietenie, în dorinţa de a participa la societatea care îi primeşte, chiar şi prin învăţarea limbii, accesul la muncă şi instruirea pentru cei mai mici. Admir curajul celui care speră că poate să reia treptat viaţa normală, aşteptând ca bucuria şi iubirea să îmbucure din nou existenţa sa. Cu toţii putem şi trebuie să alimentăm această speranţă!

Îi invit mai ales pe guvernanţi şi pe legislatori şi întreaga comunitate internaţională să ia în considerare realitatea persoanelor dezrădăcinate forţat cu iniţiative eficace şi noi abordări pentru a ocroti demnitatea lor, a îmbunătăţi calitatea lor de viaţă şi a face faţă provocărilor care provin din forme moderne de persecuţie, de asuprire şi de sclavie. Este vorba, subliniez, despre persoane umane, care fac apel la solidaritate şi la asistenţă, care au nevoie de intervenţii urgente, dar mai ales şi de înţelegere şi de bunătate. Dumnezeu este bun, să-l imităm pe Dumnezeu. Condiţia lor nu poate să lase indiferenţi. Şi noi, ca Biserică, să ne amintim că îngrijind rănile refugiaţilor, ale evacuaţilor şi ale victimelor traficurilor, punem în practică porunca iubirii pe care Isus ne-a lăsat-o, când s-a identificat cu străinul, cu acela care suferă, cu toate victimele nevinovate ale violenţelor şi exploatării. Ar trebui să recitim mai des capitolul 25 din Evanghelia lui Matei, unde se vorbeşte despre judecata finală (cf. v. 31-36). Şi aici aş vrea să amintesc atenţia pe fiecare Păstor şi comunitate creştină trebuie s-o aibă faţă de drumul de credinţă al creştinilor refugiaţi şi dezrădăcinaţi forţat din realităţile lor, precum şi al creştinilor emigranţi. Ei cer o specială îngrijire pastorală care să respecte tradiţiile lor şi să-i însoţească la o integrare armonioasă în realităţile ecleziale în care trăiesc. Comunităţile noastre creştine să fie cu adevărat locuri de primire, de ascultare, de comuniune!

Dragi prieteni, nu uitaţi trupul lui Cristos care este în trupul refugiaţilor: trupul lor este trupul lui Cristos. Vă revine şi vouă să orientaţi spre noi forme de coresponsabilitate toate organismele angajate în domeniul migraţiilor forţate. Din păcate este un fenomen în continuă expansiune, deci misiunea voastră este tot mai exigentă, pentru a favoriza răspunsuri concrete de apropiere şi de însoţire a persoanelor, ţinând cont de diferitele situaţii locale.

Asupra fiecăruia dintre voi invoc ocrotirea maternă a Preasfintei Maria, pentru ca să lumineze reflecţia voastră şi acţiunea voastră. Din partea mea vă asigur rugăciunea, apropierea şi chiar admiraţia faţă de tot ceea ce faceţi în acest domeniu, în timp ce din inimă vă binecuvântez. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.