Reflecţie la sărbătoarea Fericitul Ieremia 2013

Fericitul Ieremia, "un nebun al iubirii pentru Cristos şi pentru oameni"

Avem astăzi sărbătoarea fericitului Ieremia (1556-1625), primul dintre românii catolici ridicaţi oficial la cinstea altarelor, la 30 octombrie 1983, de papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005).

În ziua de 5 martie 2013, la Oneşti, într-o atmosferă de sărbătoare, a avut loc celebrarea naşterii pentru cer a fericitului Ieremia şi deschiderea Anului Ieremian, în care se amintesc cei 30 de ani de la beatificarea lui şi cei 5 ani de la reîntoarcerea în patrie a rămăşiţilor sale pământeşti.

Preasfinţitul Petru Gherghel, episcopul de Iaşi, care a prezidat deschiderea Anului Ieremian de la Oneşti, a adresat călugărilor capucini şi tuturor credincioşilor prezenţi un cuvânt de învăţătură, încadrând această celebrare în contextul mai larg al Anului Credinţei şi al Familiei. Preasfinţitul Petru Gherghel a punctat faptul că fericitul Ieremia, dacă n-ar fi avut o familie sănătoasă din punct de vedere moral, dacă n-ar fi avut o familie credincioasă alături, n-ar fi reuşit să fie ca păsările în zbor pe căile vieţii, n-ar fi reuşit să fie un nou Abraham pe căile Domnului, n-ar fi reuşit să-şi dedice toată viaţa lui Dumnezeu şi celor suferinzi, n-ar fi reuşit să ajungă pe lista marilor eroi ai credinţei, n-ar fi reuşit nici să ne fie exemplu de caritate şi sfinţenie şi mai ales n-ar fi reuşit niciodată să-şi mântuiască sufletul.

Dacă ar fi să-i găsim fericitului Ieremia un nume potrivit între sfinţii lui Dumnezeu, cred că numele cel mai potrivit ar fi acela pe care şi l-a găsit şi sfântul apostol Paul în faţa corintenilor, şi anume: "nebun pentru Cristos" (1Cor 4,10).

Fericitul Ieremia, de dragul slujirii lui Cristos şi de dragul slujirii fraţilor lui Cristos, a spus toată viaţa lui împreună cu sfântul Paul şi cu toţi colaboratorii săi: "Noi suntem nebuni pentru Cristos; voi însă înţelepţi întru Cristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi" (1Cor 4,10-13).

Ca un fapt divers, numai în ultimii 200 de ani, poporul rus a produs peste 40 de sfinţi ridicaţi la cinstea altarelor, cu titlul de "nebuni pentru Cristos". Nebunia pentru Cristos este o formă sublimă de trăire creştină. Nebunii pentru Cristos nu sunt nicidecum nişte oameni labili psihic, ori săraci cu duhul, ori nătângi. Nebunii pentru Cristos, sunt acei creştini care de bunăvoie au lepădat toate ale lumii pentru a-l mărturisi pe Cristos, într-o societate bolnavă din punct de vedere spiritual.

Dumnezeu însuşi se ridică împotriva înţelepciunii umane care nu izvorăşte din Cuvântul său: "Înţelepţii sunt daţi de ruşine, sunt umiliţi, sunt prinşi, căci au nesocotit cuvântul Domnului" (Ier 8,9). Iar sfântul Paul adaugă: "Întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a l-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui, Dumnezeu a găsit cu cale să-i mântuiască pe cei credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii... Căci nebunia lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii" (1Cor 1,21.23.25).

Din cartea Viaţa fericitului Ieremia, scrisă de pr. Francesco Saverino Toppi în 1983, anul beatificării fericitului Ieremia, broşură tradusă de pr. Eduard Sechel (1942-1996), de pie memorie, în 1993 cu ocazia aniversării a 10 ani de la beatificare, am cules nişte evenimente şi întâmplări, prin care voiesc să arăt că fericitul Ieremia a fost într-adevăr "un nebun al dragostei pentru Cristos şi al dragostei pentru oameni".

Auzind Ieremia de la părinţii săi despre Italia, despre papa care locuieşte acolo şi despre călugării sfinţii care trăiesc acolo, călugări liberi de orice ataşament pământesc, întocmai ca şi păsările cerului; şi ştiind apoi din cuvântul lui Isus care spune: "Cine îşi părăseşte case, fraţi, surori, mamă, tată pentru mine şi pentru evanghelie, va primi însutit aici, dar nu fără prigoniri, şi viaţa veşnică va moşteni" (Mc 10,29-30), tânărul Ieremia, la numai 18 ani, fără să ştie încotro este Italia, fără să aibe bani şi merinde de călătorie, s-a pus la drum, încredinţându-se numai bunului Dumnezeu, sfintei Fecioare Maria şi sfântului Iosif. Psalmistul spune: "Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit" (Ps 37,25). Ieremia s-a încrezut din plin în acest cuvânt al Scripturii şi şi-a încredinţat Domnului grijile sale (cf. Ps 55,23) sau, altfel spus, cu smerenie şi-a aruncat asupra Domnului toate îngrijorările sale (cf. 1Pt 5,7). Şi nu a fost dezamăgit, căci pe drum, ca trimişi din cer, o femeie şi un bătrân, despre care biografii săi spun că ar fi fost chiar sfânta Fecioară Maria şi sfântul Iosif, trimişi de Dumnezeu special pentru el, i-au fost primele ajutoare în acest lung şi necunoscut drum, şi astfel a ajuns "în ţara sfinţilor", Italia.

Ajungând în Italia, la Bari, Ieremia, cel "nebun de dragostea lui Isus şi a oamenilor", s-a simţit deranjat în sufletul său delicat de atitudinile oamenilor faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii aflaţi în dificultate şi, descurajat, voia să se întoarcă acasă. Dar iarăşi bătrânelul i s-a arătat pentru a-l încuraja, spunându-i ca Italia nu e Bari şi l-a îndrumat spre mănăstirea capucinilor din Napoli, unde, ca şi cum totul ar fi fost aranjat de mai înainte, a fost primit imediat.

Aici în mănăstirea din Bari a primit în grijă bolnavii pe care îi iubea atât de mult şi în care îl vedea mereu pe Isus. Stătea la dispoziţia tuturor acelora care aveau nevoie de un ajutor; se oferea tuturor în mod spontan şi cu promptitudine dezinteresată. Îşi asuma cu plăcere misiunea de a spăla lenjeria fraţilor bolnavi sau sănătoşi şi o făcea cu atâta delicateţe şi zel că îi cucerea pe toţi. În mănăstire se spunea despre el, cum se spunea şi despre dreptul Iob: că orbului îi era ochi, că şchiopului îi era picior, că celor nenorociţi le era tată, că cerceta pricina orişicui, era ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mângâietor lângă nişte întristaţi, că era mâna dreaptă a oricărui om aflat în dificultate (cf. Iob 29,15-16.25). A fi la dispoziţia tuturor, aceasta era ambiţia lui.

La căpătâiul bolnavilor, veselia lui era raza de soare care le mângâia şi le uşura suferinţele. Martorii de la procesul său de beatificare nu încetau să repete: că era un om îndrăgostit cu adevărat de Dumnezeu; că vorbea cu atâta zel de Dumnezeu, încât se aprindea la faţă, şi astfel mişca pe oricine îl asculta; că făcea totul cu plăcere şi mare bucurie; că în faţa carităţii şi răbdării lui, rămâneau foarte edificaţi, mai ales văzându-l mereu vesel şi mulţumit; că îngrijind cu umilinţă pe cei bolnavi, o făcea surâzând şi spunând cuvinte afectuoase, aşa cum fac numai mamele pentru copiii lor. De aceea, mamele doreau ca odraslele lor să aibă "surâsul luminos al fratelui Ieremia".

Părintele Basilio da Giffoni era bolnav de podagră. Din cauza deformării articulaţiilor nu putea să ia nici o înghiţitură de mâncare, iar fratele Ieremia îl hrănea şi îl îngrijea cu delicateţe maternă; îl aşeza în pat şi apoi intuind că ar avea nevoie de un pahar cu vin, îl cerşea pentru el şi pentru alţi bolnavi de la binefăcători săi, atunci când ieşea din mănăstire. Practica acest act de umilinţă şi de caritate cu foarte mult zel, folosindu-se de mica sa damigeană fără gât, pe care o numea: "banditul". Când o ducea la bolnavi, glumind şi râzând pentru a-i mângâia, le zicea unuia fiecăruia dintre ei: "Fii liniştit, îţi aduc «banditul», chiar dacă pentru el am avut o ceartă cu cerşetorii scandalizaţi".

Într-o seară, vicarul mănăstirii l-a dojenit cu asprime şi pe nedrept pentru că mânca în afara sălii de mese şi în afara orarului. Fratele Ieremia îi răspunse cu respect că acest lucru îi fusese îngăduit de părintele provincial şi de părintele gardian. Apoi adăugă imediat că n-o să mai facă aşa ceva. Iar atunci când acesta îşi înmulţea reproşurile, sărmanul Ieremia suportă totul cu răbdare şi fără a se enerva. Apoi, cu o înfăţişare simpatică, îi zise: "Părinte vicar, se vede că sunteţi obosit. Nu vă ieşiţi din fire. Veniţi cu mine. Am pregătită apă caldă şi parfumată cu ierburi bine mirositoare. O baie bună la picioare vă va îndepărta oboseala şi vă va reda calmul!" Graţie acestei atitudini, a făcut ca totul să se termine cu "pace şi bine", aşa cum spune şi regula.

Dragostea lui faţă de bolnavi este greu de descris. O dovedea atât de sincer încât toţi îl admirau. Zi şi noapte slujea bolnavii şi îi mângâia ca un tată. Arăta prin manifestări exterioare că toată fericirea îi consta în slujirea sărmanilor infirmi, a celor cu răni, a celor care nu puteau să se ajute singuri.

Fratele Placido, un piemontez, relatează că, atunci când era bolnav în ultimii ani ai vieţii, a locuit timp de trei ani cu fratele Ieremia în aceeaşi chilie şi: "am simţit personal dragostea pe care o arăta, pe care nu ştiu dacă aş fi avut-o de la mama mea".

Alături de chilia lor locuia fratele Salvatore da Napoli, sclerozat şi paralizat. Fratele Ieremia îl slujea ca pe un copil în toate privinţele şi îl hrănea ca pe un "puişor". Deşi bolnavul îl chema deseori noaptea, el mergea întotdeauna şi-l liniştea cu multă politeţe.

A îngrijit şi pe fratele Anselmo di Calabria, care a fost un bolnav mintal foarte grav şi dificil. Se murdărea din cap până în picioare şi producea dezgust chiar şi celui care doar trecea prin faţa chiliei sale. Fratele Ieremia îi spăla hainele, patul, chilia şi întregul trup, făcându-i baie cu ierburi plăcut mirositoare.

Un confrate cu viaţă sfântă, fratele Tommaso din San Donato afirma: "Nu se poate explica iubirea sfântă pe care o avea şi faţă de animalele iraţionale, şi faţă chiar de pietrele mănăstirii pe care îngrijea frumos". Într-adevăr, şi faţă de animale se manifesta iubirea inimii sale, recomandând şi altora să le ajute, deoarece ele, spre deosebire de oameni, nu ştiu să-şi exprime trebuinţele.

Într-o noapte, probabil în ajunul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului a anului 1608, pentru a-l întări în muncile sale, Sfânta Fecioară, pe care el o purta mereu în suflet (cf. Mt 1,20; In 19,27), i-a apărut într-o strălucire suprafirească. Fratele Ieremia, într-un extaz de fericire şi de iubire, îşi aţinti ochii asupra ei şi contemplă frumuseţea inefabilă a Mamei lui Dumnezeu, care era şi mama sa, iar la urmă, semnalând un detaliu neînţeles pentru el, o întrebă cu încredere filială: "Stăpâna mea, sunteţi Regina noastră şi nu aveţi coroană"? Maria îi răspunse cu mare afecţiune: "Frate Ieremia, coroana mea este acest Fiu al meu!", exclamă ea, strângând la piept pe pruncul Isus. De atunci, Isus a devenit şi mai mult coroana vieţii sale.

Era la sfârşitul lui februarie 1625. Fratele Ieremia, în vârstă de 69 de ani, împreună cu fratele Pacifico da Salerno - acelaşi cu care venise la mănăstire - a fost trimis de superior la Torre del Greco pentru a-l vizita pe don Giovanni Avalos, mare demnitar al Regatului, care era grav bolnav. Iarna acelui an a fost excepţional de friguroasă, bătea un vânt foarte puternic, încât dezrădăcina copacii. Fratele Ieremia a trebuit sa meargă pe jos mai bine de 12 km pe un drum biciuit de vijelie. A ajuns la Torre del Greco epuizat şi ud până la piele. A doua zi, la întoarcerea în mănăstirea "Sfântul Efrem cel Nou", o pneumonie necruţătoare îi doborî firea robustă. În seara de 5 martie 1625 muri liniştit pentru că ascultase şi iubise pe fraţii săi până la a-şi da viaţa pentru ei, din dragoste faţă de Cristos.

Expresivă în ceea ce priveşte atitudinea lui fundamentală, a fost această glumă rostită puţin înainte de a muri: "Acum da, mergem să ne întâlnim şchiopii şi deşelaţii!" Vorbea despre ei ca despre intimii casei divine (cf. Ef 2,19) şi vedea în moarte un drum spre a-i întâlni şi a forma cu ei o familie. Gusta încă de pe pământ bucuria de a-i întâlni în ceruri, transfiguraţi în slavă pe aceşti fraţi "şchiopi şi deşelaţi" cu care trăise şi pe care şi îi iubise atât de mult pe pământ.

Dacă vom fi şi noi "nebuni de iubire pentru Cristos şi pentru fraţii noştri, care sunt fraţii lui Cristos" (cf. In 20,17), atunci şi noi vom ajunge să trăim liniştiţi pe pământ şi apoi să ne bucurăm de slava cerească, acolo unde s-a dus înaintea noastră şi unde ne aşteaptă, fericitul nostru Ieremia.

Fericite, Ieremia, roagă-te pentru noi cei care alergăm la tine!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 2.