Reflecţie la ziua sfântă a Învierii 2013

"Aceasta este ziua pe care ne-a făcut-o nouă Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!" (Ps 118, 24)

Cristos a înviat!

Din milioane de piepturi se revarsă astăzi o cântare de laudă şi bucurie, de credinţă şi speranţă: Cristos a înviat! Aleluia!

Secvenţa ne spune: "Moartea şi viaţa s-au înfruntat în mod minunat; stăpânul vieţii a murit, dar acum e viu şi domneşte". Isus însuşi ne spune: "Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale locuinţei morţilor" (Ap 1,18).

Paştele este sărbătoarea cea mai mare şi cea mai preţioasă. Este sărbătoarea sărbătorilor şi comoara comorilor. Astăzi cântă "Aleluia" împreună cu noi Maica Domnului, femeile sfinte, ucenicii ce au fost risipiţi, şi orice creştin.

Domnul nostru Isus Cristos a fost jertfit şi a murit, pentru că el însuşi a voit-o. Dar acum e viu şi triumfător, căci a avut puterea să-şi dea viaţa, şi a avut putere să şi-o ia înapoi (cf. In 10,18).

Dacă Isus Cristos n-ar fi înviat, zadarnică ar fi fost întruparea, zadarnică ar fi fost predica, zadarnică ar fi fost suferinţele şi moartea lui Isus. Sfântul Paul ne spune: dacă Isus n-ar fi înviat din morţi, zadarnică ar fi fost şi credinţa noastră căci, noi am fi fost tot în păcatele noastre, cei morţi ar fi rămas morţi pentru vecie şi astfel am fi fost cei mai de plâns dintre oameni. Dar Isus a înviat din morţi ca pârgă a celor adormiţi (cf. 1Cor 15,17-20).

Cât de mare a fost întristarea ucenicilor, a femeilor sfinte şi a prietenilor lui, când l-au văzut pe Isus răstignit pe cruce între doi tâlhari, şi când au auzit strigătul duşmanilor: "Hei, tu, care dărâmi templul şi-l zideşti la loc în trei zile, salvează-te pe tine însuţi, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, şi coboară-te de pe cruce" (Mt 27,40), dar mai ales când l-au văzut rece şi fără viaţă.

Dar totul a durat foarte puţin, căci a venit ziua a treia care a vestit lumii întregi cea mai mare bucurie: "Cristos a înviat!". Mielul a răscumpărat turma. Cristos cel nevinovat i-a împăcat pe oamenii păcătoşi cu Tatăl ceresc. Moartea şi viaţa s-au înfruntat în mod minunat: stăpânul vieţii a murit, dar acum e viu şi domneşte!

Moartea lui Isus a fost ca un somn dulce după chinurile Calvarului. De la învierea lui Cristos, şi moartea tuturor ucenicilor săi a devenit tot un somn dulce după crucea necazurilor. De 53 de ori ni se spune în Biblie că moartea este doar un somn. Când le-a vorbit ucenicilor despre moartea lui Lazăr, Isus le-a spus: "Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar mă duc să-l trezesc din somn" (In 11,11). Isus, după ce i-a înviat pe Lazăr, pe fiica lui Iair, pe tânărul din Naim, a înviat şi el, arătând prin aceasta că putere a avut să-şi dea viaţa şi putere a avut să o ia înapoi (cf. In 10,18), dar că are putere pentru a ne învia şi pe noi (cf. In 11,25-26).

Cea dintâi persoană care s-a grăbit spre mormânt în această glorioasă dimineaţă a învierii a fost Maria Magdalena, femeie din care Domnul a scos şapte demoni (cf. In 20,1-2). Cu gândul de a-l regăsi pe Mântuitorul ei preaiubit, nici chiar prezenţa îngerilor nu pare a o surprinde. Dar, Isus nu poate lăsa o asemenea afecţiune fără răspuns, de aceea a venit ca s-o mângâie. Isus înviat depăşeşte aşteptările Mariei, căci el vine la ea ca un Mântuitor viu, o cheamă pe nume şi îi încredinţează un mesaj de cea mai înaltă valoare, vestirea învierii lui către fraţii săi.

În evanghelia de astăzi, Isus însuşi şi-a anunţat învierea şi venirea înapoi la toţi care-l iubesc şi cred într-însul, printr-un limbaj al semnelor din acel timp. Prin limbajul "Ştergarul împăturit", Ioan a fost primul care a crezut în învierea lui. Referitor la pregătirea mesei, acesta era un semn între stăpân şi servitorul lui. Servitorul pregătea masa în felul cum îi cerea stăpânul său, şi nu se apuca să strângă masa până nu avea semnul dat de stăpânul său. Dacă stăpânul după ce îşi spăla mâinile, le ştergea şi punea ştergarul neîmpăturit pe farfurie, însemna că el a terminat de mâncat, iar servitorul putea curăţa masa. Însă dacă stăpânul după ce îşi spăla mâinile şi le ştergea, împătura ştergarul şi-l punea lângă farfurie, chiar dacă pe moment se ridica de la masă şi pleca, acesta era semnul că el va veni înapoi. Şi într-adevăr, Isus la înviere şi-a împăturat ştergarul, fapt prin care a anunţat că va veni înapoi, aşa cum de altfel a făcut-o, mângâind-o pe Maria Magdalena, încurajându-i pe ucenicii de la Emaus, întărindu-i pe ceilalţi apostoli, şi rămânând cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20). De aceea Petru a putut să spună hotărât: "Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi i-a îngăduit să ni se arate" (Fap 10,40).

Undeva în Anglia este un cimitir în care se găseşte o piatră de mormânt deosebită. În piatra de marmură este gravat un înger, care ţine într-o mână o cheie cu care vrea să deschidă un lacăt. Mâna cealaltă este dusă streaşină la ochi, iar privirea lui este îndreptată în sus. La baza pietrei stă scrisă următoarea inscripţie: "Până vine el." Sculptorul a voit ca până la venirea lui Cristos, care va deschide spre slavă toate mormintele credincioşilor, oamenii să vadă moartea prin ochii îngerului.

Iată ce epitaf şi-a scris Benjeamin Franclin (1706-1790), diplomat, om de ştiinţă, inventator, filozof, profesor şi om politic american: "Trupul lui Benjamin Franklin, ca o carte veche al cărei cuprins a fost smuls, zace aici în mormânt hrană pentru viermi; însă lucrarea nu va rămâne întru totul pierdută, căci după cum a crezut, va învia, va apărea încă o dată într-o ediţie nouă şi mult mai bună, corectată şi îmbunătăţită de însuşi autorul vieţii".

Sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897) spunea şi ea: "La sfârşit, nu moartea va veni ca să ne caute, ci bunul Dumnezeu".

Cristos a înviat şi noaptea cea lungă şi întunecată a lumii a trecut, dezamăgirile noastre au trecut, şi au dispărut şi toate temerile noastre: "Seara ne va sălăşlui plânsul, iar dimineaţa bucuria!" (Ps 29,5). Cristos a înviat iar viaţa stăpâneşte şi domneşte, şi toţi cei morţi vor ieşi într-o zi din morminte (cf. 1Cor 15,14-20). Cristos a înviat din morţi şi lumina a răsărit pentru toţi cei care îl urmează (cf. In 8,12), iar îngerii împreună cu oamenii se bucură în cer şi pământ cântând: "Aleluia!"

În romanul său clasic, Mantia, Lloyd C. Douglas (1877-1951) dă viaţă unui personaj pe nume Marcellus, care a fost cucerit de Isus. Marcellus îi trimite mai multe scrisori logodnicei sale Diana, care se afla în Roma, şi îi vorbeşte despre învăţătura lui Isus, minunile, răstignirea lui şi în final, despre învierea lui. Iar în cele din urmă, îi aduce la cunoştinţă că el însuşi a devenit ucenicul lui Isus. În scrisoarea de răspuns, Diana i-a scris: "Mă temeam că te va afecta. Este o poveste frumoasă. Şi aşa trebuie să şi rămână. Nu trebuie să avem nici o legătură cu ea". Atunci Marcellus îi răspunde: "Fără o legătură intimă cu Cristos, mort şi înviat pentru noi, vom muri fără a putea învia şi fără a putea fi fericiţi pe vecie!"

"El să fie Paştele în noi", spunea preotul şi poetul iezuit englez Gerard Manley Hopkins (1844-1889), la moartea a cinci călugăriţe franciscane, în naufragiul navei "Deutschland" din anul 1875, de pe Tamisa. Cum se poate lucrul acesta? În trei moduri cu totul minunate: prin credinţa care se înalţă deasupra îndoielii, prin nădejdea care biruie deznădejdea şi prin dragostea care face dreptate.

Unui bolnav din Anglia, încetul cu încetul, picioarele au început să-l trădeze. Apoi şi-a pierdut şi vocea complet. Cu câteva zile înainte să moară, chiar în dimineaţa de Paşte, cu mâna tremurând, a scris o scrisoare către fiica sa căreia îi zicea: "Este îngrozitor să te trezeşti în dimineaţa de Paşte şi să nu poţi striga «Cristos a înviat», pentru că nu mai ai voce. Dar mai teribil şi mai îngrozitor lucru este să ai voce şi să nu vrei să strigi: «Cristos a înviat»!"

Sfântul Paul ne arată astăzi cum să trăim Paştele: "Dacă aţi înviat cu Cristos, râvniţi la lucrurile de sus, unde Cristos şede de-a dreapta lui Dumnezeu. Năzuiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră a fost ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Col 3,1-2). Tot Paul, în alt loc, ne îndeamnă: "Îndepărtaţi din viaţa voastră drojdia veche, pentru a fi un aluat nou" (1Cor 5,7). Dacă se cugetă la cele de sus şi dacă se aruncă drojdia păcatului din viaţa noastră, atunci va începe să apară chipul omului nou, după chipul lui Isus înviat.

Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), patriarhul Constantinopolului, a fost un om care a cugetat numai la cele de sus, a aruncat drojdia păcatului, şi a lăsat să se vadă în el chipul omului nou. Ni se relatează că împăratul roman a dispus să fie arestat acest patriarh sub acuzarea de a fi creştin: "Dacă nu te lepezi de Cristos, atunci te voi expulza din imperiu". "Nu ai cum să faci lucrul acesta pentru că lumea întreagă este împărăţia Tatălui meu". "Atunci am să-ţi iau viaţa". "Nu ai cum pentru că viaţa mea este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu". "Îţi voi confisca averea". "Cu neputinţă, deoarece comoara mea se găseşte, împreună cu inima mea, în ceruri". Împăratul a mai făcut o încercare: "Atunci te voi izgoni de aici şi nu vei mai avea nici un prieten". "Nici asta nu ai cum, pentru că eu am un prieten de care tu nu mă poţi despărţi. Tu nu îmi poţi face nici un rău!".

Cu adevărat, de când Isus a înviat din morţi, nimeni nu ne mai poate face vreun rău, viaţa noastră este ascunsă de acum cu Cristos în Dumnezeu (cf. Col 3,3).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.