Reflecţie la Noaptea Învierii 2013

"Voi toţi, ce-aţi plâns în întuneric, şi nimeni nu v-a mângâiat; din lunga voastră îngenunchere, sculaţi, Cristos a Înviat"! (Alexandru Vlahuţă)

Cristos a înviat!

În această noapte preasfântă am înconjurat altarul, mormântul gol al lui Isus din mijlocul nostru, pentru a celebra împreună minunea minunilor, misterul misterelor şi bucuria bucuriilor: învierea Domnului!

Înainte ca Maria Magdalena şi ceilalţi ucenici să ajungă la mormânt, îngerul Domnului dăduse la o parte piatra de la intrare. Învierea triumfătoare a lui Isus avusese deja loc atunci când îngerul le-a spus femeilor uluite: "A înviat!" (Lc 24,6). Un mormânt gol nu ar fi fost un motiv de bucurie, dar vestea că Isus a înviat din morţi a fost şi este cu adevărat o mare bucurie.

Când cineva, într-o zi de Vinerea Mare, l-a întrebat pe un creştin bun: "Ce făcea Dumnezeu, când Fiul său agoniza şi murea pe cruce?", acesta i-a răspuns: "Îi pregătea învierea!"

În această noapte preasfântă de Paşti, noi celebrăm învierea lui Isus, pe care Tatăl şi Duhul Sfânt i-au pregătit-o în Vinerea Mare. Dar, în noaptea preasfântă de Paşti, celebrăm învierea strălucită pe care Tatăl şi Duhul Sfânt ne-au pregătit-o şi nouă: "Într-adevăr, dacă am fost sădiţi într-o moarte asemănătoare cu a lui, vom fi una cu el şi printr-o înviere asemănătoare cu a lui" (Rom 6,5).

În noaptea sfântă a învierii sale, Isus ne-a dat curajul şi puterea să putem striga fără teamă: "Unde îţi este, moarte, boldul? Unde îţi este, iadule, biruinţa" (cf. Os 13,14; 1Cor 15,54-55)?

În noaptea sfântă a învierii sale putem exclama cu sfântul Augustin (354-430): "O, fericit păcat al lui Adam, căci prin învierea lui Isus din morţi, am câştigat mai mult decât am pierdut prin tine!"

În Vinerea sfântă ne-am bucurat la crucea lui Isus, pentru că acolo el a plătit preţul iertării noastre. În noaptea învierii sfinte, la mormântul gol al lui Isus, ne bucurăm şi mai mult, căci aici învierea lui Isus ne asigură însoţire continuă şi un loc alături de el în cer. La mormântul lăsat gol de către Isus înviat ni se spune cu certitudine: "Morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi că noi vom fi schimbaţi" (1Cor 15,52). Aceasta este marea bucurie şi suprema noastră speranţă.

Se povesteşte că, pe timpul persecuţiilor împăratului roman Diocleţian (244-311), un tânăr creştin a fost arestat, împreună cu mulţi alţii, de către prefectul oraşului pe motivul că este creştin şi că nu aduce cult împăratului, autoproclamat zeu. Nedorind să-şi lepede credinţa, tânărul a fost torturat în cele mai teribile moduri. Pentru a-şi bate joc de el, călăul îl întrebă: "Ce zice acum învăţătorul tău, văzându-te că mori şi tu la fel cum a murit el?" Tânărul, destul de mirat, l-a întrebat: "Dar de unde ştii tu că Învăţătorul meu a murit?" Călăul i-a răspuns: "Am citit în cărţile voastre!" Şi mai mirat parcă, tânărul a continuat: "Dacă ai citit că a murit, de ce nu ai continuat lectura, care spune că după trei zile a şi înviat?" Şi plin de speranţă în învierea lui Isus şi încrezător în promisiunile că îi va învia fericit pe toţi cei care-l mărturisesc, s-a lăsat ucis pentru numele lui. Numărul mare de oameni, care au murit pentru Cristos, arată clar adevărul învierii lui.

Ceremoniile din această noapte preasfântă de Învierea Domnului vor să ne spună că lumina se naşte din întuneric, speranţa se naşte din deznădejde, bucuria se naşte din durere, iar viaţa se naşte din mormânt şi din moarte. De aceea, când trecem prin toate acestea, trebuie să înţelegem că suntem pe calea cea bună a măririi cereşti.

Lecturile sfinte pe care le-am citit în această noapte preasfântă de Paşti ne spun că, prin moartea şi învierea sa, Isus, a născut o nouă creaţie formată din răscumpăraţi (cf. Gen 1,1-2,2), a născut un nou popor care va aduce o jertfă plăcută Domnului (cf. Gen 22,1-18), este salvat de orice sclavie prin apa botezului (cf. Ex 14,15-21), de care se va îndura Domnul (cf. Is 54,5-14), cu care Domnul va încheia un legământ veşnic (cf. Is 25,1-11), va fi luat dintre toate popoarele şi care va spori prin păzirea poruncilor Domnului (cf. Bar 3,9-4,4), va avea o inimă nouă şi un duh nou (cf. Ez 36,16-28), va muri pentru păcat şi va trăi numai pentru Domnul (cf. Rom 6,3-11), va trăi din speranţa învierii fericite (cf. Lc 24,1-12), se va împărtăşi de fericirea sfinţilor, se va hrăni din cuvânt şi din Euharistie.

În această noapte a învierii Domnului, sfânta Biserică, prin toate riturile, lecturile şi rugăciunile, ne arată că adevărul învierii este mai tare decât minciunile satanei şi ale duşmanilor, lumina învierii este mai tare decât întunericul păcatului, dragostea divină este mai tare ca ura, binele învierii este mai tare ca răul, pacea lui Isus este mai tare ca violenţa, iar viaţa divină este mai tare ca moartea.

În noaptea învierii sale, Isus ne-a deschis mai multe uşi care au fost încuiate până acum: uşa prin care putem scăpa de păcatul nostru; uşa prin care putem intra în viaţa şi bucuria veşnică; uşa prin care găsim o cale spre viaţă din belşug divin. Dar, pentru ca toate aceste uşi să ne fie cu adevărat deschise, trebuie ca mai întâi noi să ne deschidem uşa inimii pentru Isus (cf. Ap 3,20).

Începând cu Joia Sfântă şi continuând cu Vinerea Sfântă, cu noaptea sfântă şi cu toate sărbătorile care vor urma, am văzut şi vom vedea că am primit nenumărate şi nemaiauzite daruri cereşti. Suntem noi oare recunoscători pentru aceste mari daruri primite de Paşti?

Cunoscutul biblist italian, arhiepiscopul de Arezzo, Angelo Tafi (1921-2000), ţinând un curs de Biblie preoţilor pe tema recunoştinţei faţă de Dumnezeu, le-a povestit un caz real şi impresionant petrecut în Lorenzo. Un căţel a fost abandonat şi aruncat într-o groapă. Un muncitor, întorcându-se seara de la lucru, l-a scos din groapă şi l-a luat acasă. Câinele s-a ataşat total de salvatorul său. Dimineaţa îl însoţea până la staţia de autobuz, iar seara îl aştepta la aceeaşi staţie. Dar s-a întâmplat că omul a murit într-un bombardament şi nu s-a mai întors acasă. Era în 1943. Timp de 18 ani, până în 1958 când a murit, câinele în fiecare seară a mers la staţia de autobuz aşteptându-şi stăpânul. În noiembrie 1957, municipalitatea i-a acordat medalia de aur pentru fidelitate şi recunoştinţă şi i-a ridicat un monument în piaţa publică, pe care se poate citi: "Lui Fido, câinele fidel". Peste câteva luni a murit şi a fost înmormântat aproape de mormântul stăpânului său, dincolo de gardul cimitirului. "Ah, zicea biblistul, dacă aş putea şi eu să-l iubesc pe Domnul şi să-i fiu recunoscător pentru toate darurile primite, aşa cum căţelul Fido şi-a iubit salvatorul şi a fost recunoscător faţă de el!"

Am citit, pe o foaie de calendar cu meditaţii, despre un pescar credincios care, în timp ce a rămas într-una din nopţi pe barca sa legată de mal, auzi un zgomot. Ştia că deţinătorul iahtului din apropierea sa se îmbăta deseori. Fără să zăbovească, se aruncă în apa rece. Cu greu, reuşi să-l salveze pe bărbatul aproape înecat şi să-l ducă pe iahtul său. Îi făcu respiraţie artificială şi îl puse pe pat. După ce făcu tot posibilul, înotă înapoi la barca sa.

A doua zi, vâsli spre iaht pentru a vedea cum îi merge bărbatului. "Nu vă priveşte!", a răspuns acesta respingător. Pescarul i-a amintit bărbatului că şi-a riscat viaţa pentru a-l salva. Dar în locul unei mulţumiri, a fost întâmpinat cu vorbe urâte. Cu lacrimi în ochi, creştinul vâsli înapoi la locul său. Privind spre cer, se rugă: "Doamne, abia acum înţeleg ce simţi atunci când oamenii îţi refuză mântuirea şi nu sunt recunoscători faţă de tine!"

Pentru că şi astăzi sunt atât de mulţi creştini nerecunoscători pentru darurile sale, şi mai ales pentru darul învierii prin Cristos, Dumnezeu ni se poate plânge cu vorbele lui Vasile Militaru (1885-1959): "Din bucata mea de pâine am hrănit un om şi-un câine. Câinele mă recunoaşte, omul nu mă mai cunoaşte".

Poetul englez William Wordsworth (1770-1850), care a trăit în prima perioadă a romantismului, ne vorbeşte într-o poezie despre un tânăr călător spre un ocean. Acesta, în clipele grele şi de descurajare, spre a se ajuta în drumul său, ducea la ureche o scoică oceanică, de la care asculta freamătul şi vraja oceanului şi, astfel, a ajuns la ţinta călătoriei sale, oceanul infinit.

Şi noi suntem în drum spre oceanul infinit de pace, linişte şi fericire din împărăţia lui Dumnezeu; şi noi întâmpinăm multe încercări şi obstacole; dar, şi noi am primit o putere cu ajutorul căreia să ne atingem ţinta: învierea lui Cristos. Privind prin prisma învierii toate greutăţile, obstacolele, necazurile şi suferinţele, vom obţine curajul şi puterea să ne continuăm călătoria noastră spre infinita fericire a cerului.

Papa Francisc ne invită, în acest timp, să trăim mântuirea realizată de Isus prin patima, moartea şi învierea sa, ca cel mai mare dar, şi să fim mereu recunoscători pentru tot ceea ce a făcut el pentru noi. Iar prima recunoştinţă a noastră să fie aceea de a purta în lume pacea şi speranţa aduse de Isus prin învierea lui.

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 20.