Vatican: Conferinţă de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2013

Vineri, 1 februarie 2013, în Aula Ioan Paul al II-lea a Sălii de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2013 despre tema A crede în caritate trezeşte caritate - "Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi" (1In 4,16). Au intervenit: Cardinalul Robert Sarah, Preşedinte al Consiliului Pontifical "Cor Unum"; mons. Giampietro Dal Toso, Secretar al Consiliului Pontifical "Cor Unum"; mons. Segundo Tejado Munoz, sub-secretar al aceluiaşi Consiliu Pontifical; dr. Michael Thio, Preşedinte generala al Confederaţiei Internaţionale a Societăţii "Sfântul Vincenţiu de Paul". Publicăm în continuare intervenţia preşedintelui, cardinalul Robert Sarah.

* * *

Stimaţi domni,

Ne aflăm la obişnuita întâlnire de prezentare a Mesajului pentru Postul Mare al Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea. Anul acesta, tema mesajului se focalizează asupra raportului stringent dintre credinţă şi caritate, aşa cum ni-l reafirmă apostolul Ioan: "Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi" (1In 4,16): A crede în caritate trezeşte caritate. În contextul Anului Credinţei, în acest Post Mare ne este oferită posibilitatea de a reflecta asupra raportului care subzistă între aceste două virtuţi teologale: credinţa şi caritatea. Între a crede în Dumnezeu, în Dumnezeul revelat de Isus Cristos, şi caritate, care este rod al Duhului Sfânt şi ne proiectează într-un orizont de deschidere profundă spre Dumnezeu şi spre aproapele.

Înainte de multe cuvinte aş vrea să vă exprim acest adevăr cu un exemplu, pe care l-am auzit în timpul ultimei noastre adunări plenare, care s-a desfăşurat, aşa cum ştiţi, în urmă cu două săptămâni. Este o mărturie de la Manila. Un inginer filipinez format la Massachusetts Institute of Technology, Héctor Quesada, îşi dă seama la un anumit moment al vieţii sale că îi este foame de Dumnezeu. Redescoperă credinţa prin experienţa Couples of Christ. Din 2002 a iniţiat o activitate de promovare umană într-un slum din Manila: unde înainte erau îngrămădite 3.500 de persoane în barăci de lemn, de plastic, de carton, într-o zonă de 10.000 m², unde crima şi drogurile stăpâneau, acum este o şcoală, case demne, o misiune medicală. Şi el însuşi a recunoscut că credinţa nu se află numai la începutul inspiraţiei sale, ci schimbă şi apropierea de viaţa şi de cultura beneficiarilor înşişi. Dacă comportamentele lor, valorile lor, relaţiile lor nu se schimbă din interior, slum în puţin timp redevine cel de mai înainte. Caritatea pe care au trăit-o îi ajută pe beneficiari să-l redescopere pe Dumnezeu şi, în Dumnezeu, demnitatea lor de persoane.

Aşadar, dacă vorbim despre legătura dintre credinţă şi caritate vorbim cel puţin despre două dimensiuni. Prima: credinţa adevărată nu există fără fapte; cine crede învaţă să se dăruiască altuia. A doua: caritatea trezeşte credinţa, aşadar este mărturie. Exemplul pe care vi l-am dat este unul - după mine, domnul Michael Thio va spune altele -: sunt atâtea fapte pentru a spune că Biserica este vie şi trăieşte din această reciprocitate dintre credinţă şi caritate.

Inserat în Anul Credinţei, Mesajul de Postul Mare este o ocazie preţioasă pentru a menţine proaspătă această legătură în toţi credincioşii. În acest sens este un moment propice, deoarece ne pregătim pentru Paşte, adică să celebrăm acel fapt în care creştinul recunoaşte izvorul carităţii: Cristos care moarte şi învie din iubire. Din acest act de dăruire totală al lui Dumnezeu putem trăi în plinătate toată viaţa noastră de credinţă. Actul suprem al crucii, pătimirea, moartea şi învierea sa, dăruieşte un caracter unic experienţei care se concretizează în creştinism. În Cristos, fiecare creştin se recunoaşte pe sine însuşi şi chemarea sa de a oferi propria viaţă pentru binele celuilalt. Pentru acest motiv, din totdeauna Postul Mare este un timp propice pentru a deschide larg privirea inimii noastre spre fraţii cei mai nevoiaşi, împărtăşind cu ei ceea ce este al nostru. În acest moment istoric deosebit trebuie subliniată importanţa unei carităţi informate, documentate, atente la numeroasele contexte de sărăcie, mizerie, suferinţă: de la creşterea numărului şi a entităţii calamităţilor naturale, nu fără responsabilităţi umane, cu toată încărcătura lor de durere, la înăsprirea conflictelor violente, adesea uitate de mass-media; de la înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale multor familii, şi ca urmare a crizei economice şi financiare, care loveşte multe ţări din Europa şi nu numai, cu creşterea şomajului, mai ales în rândul tinerilor, până la contextele în care munca există dar este exploatată, slab plătită şi fără ocrotirile minime, aşa încât să garanteze demnitatea muncii însăşi şi, prin urmare, a persoanei umane.

Aşa cum spuneam, centrul acestui mesaj de Postul Mare se poate vedea desigur în împletirea indisolubilă dintre credinţă şi caritate. Şi aici, lăsaţi-mă să spun cu sinceritate, atingem un nerv descoperit. Papa o spune şi citez: "Nu putem niciodată să separăm sau, chiar, să opunem credinţa şi caritatea". Această separare sau opoziţie ia diferite forme, dintre care aş vrea să enumer câteva, şi prin experienţa mea de episcop african.

O înţelegere greşită este aceea de a accentua aşa de puternic credinţa şi liturgia drept canalul său preferat încât să se uite că ele se adresează unui om concret, cu nevoile sale, chiar umane, istoria sa, relaţiile sale. Este convenabilă pentru mulţi, dinăuntru şi din afară, o Biserică îmbătată de parfumul lumânărilor, ocupată să aranjeze sacristia, concentrată mai degrabă asupra dezbaterilor teologice subtile şi a certurilor clericale decât asupra persoanei în integritatea sa căreia Cristos i s-a adresat.

O a doua înţelegere greşită este aceea de a crede că Biserica este un fel de mare operă filantropică şi de solidaritate pur umană, unde angajarea socială este prioritară şi ceea ce contează este promovarea omului pentru ca să aibă pâine şi cultură, aşadar misiunea primară a Bisericii este edificarea unei societăţi drepte şi egale, uitând că în centrul omului se află nevoia sa de Dumnezeu.

O altă înţelegere greşită este de a despărţi o Biserică bună, cea a carităţii, de o Biserică "rea", cea a adevărului, care apără şi ocroteşte viaţa umană şi valorile morale universale. Biserica merge bine atunci când se îngrijeşte de bolnavi, merge mai puţin bine când exercită misiunea de a trezi conştiinţele.

Credinţa şi caritatea merg împreună, aşadar evanghelia şi faptele merg împreună. Ceea ce este valabil în experienţa personală, este valabil şi pentru Biserică drept comunitate. Nu se poate în cotidianitate să se pretindă construirea propriei vieţi creştine în mod unilateral. Într-adevăr, atunci când se separă în viaţa de toate zilele credinţa de caritate şi de rugăciunea îngenunchează cu umilinţă, în mod inevitabil raportul cu Dumnezeu se face ţândări. Pe de o parte, o viaţă întemeiată numai pe credinţă riscă să naufragieze într-un sentimentalism banal care reduce raportul cu Dumnezeu la o simplă consolare a inimii. Pe de altă parte, o caritate care nu se îngenunchează în adorarea lui Dumnezeu şi care nu ţine cont de izvorul din care provine şi spre care trebuie să se îndrepte orice acţiune de bine, riscă să fie redusă la simplă filantropie şi pur "activism moralist". De aceea, suntem chemaţi să ţinem unite în propria trăire "cunoaşterea" adevărului cu "mersul" în adevăr. De fapt, cu credinţa avem posibilitatea de a cunoaşte şi a adera la adevăr, devenind prieteni ai lui Dumnezeu. În caritate, această experienţă de prietenie cu Dumnezeu se realizează, devine vizibilă şi comunicabilă. Dar fără a crede că există un înainte şi un după, sau un aspect de cunoaştere şi unul practic. Nu: la nivel personal, autenticitatea credinţei este trăită ca act de caritate şi "ne face să perseverăm concret în filiaţia divină aducând toate roadele Duhului Sfânt".

În domeniul propriu-zis eclezial aş vrea să mă întorc asupra unui punct îndrăgit de Sfântul Părinte, care în magisteriul său - aşadar nu numai în Mesajul pe care-l prezentăm astăzi, ci de mai multe ori - ne aminteşte raportul natural dintre evanghelie şi caritate. În acest Mesaj de Postul Mare reafirmă că "operă maximă de caritate este tocmai evanghelizarea, adică «slujirea Cuvântului». Nu există acţiune mai benefică, deci caritabilă, faţă de aproapele decât a frânge pâinea Cuvântului lui Dumnezeu, a-l face părtaş de Vestea cea Bună a Evangheliei, a-l introduce în raportul cu Dumnezeu: evanghelizarea este cea mai înaltă şi integrală promovare a persoanei umane".

Pe de altă parte, la începutul Sinodului din octombrie despre noua evanghelizare, a subliniat această mare unitate dintre credinţă şi caritate, afirmând că pilaştrii noii evanghelizări sunt "confessio" şi "caritas": sunt cele două moduri cu care Dumnezeu ne implică, ne face să acţionăm cu El, în El şi pentru omenire. Apoi, "confessio" nu trebuie considerat un lucru abstract, ci este "caritas", este iubire. Numai aşa este realmente reflexie a adevărului divin, care ca adevăr este în mod inseparabil şi iubire. Această iubire este flacără, îi aprinde pe ceilalţi, o pasiune care trebuie să crească din credinţă, care trebuie să se transforme în foc al carităţii (cf. Meditaţia de la prima Congregaţie Generală). Numai o caritate care se naşte din credinţă forjează creştini autentici, capabili să alunge acea lâncezeală refuzată şi de Dumnezeu (cf. Ap 3,1-6.14-22).

Nu pot să nu vă amintesc că tocmai prima enciclică a lui Benedict al XVI-lea a dat această mare orientare Bisericii în lumea de astăzi, o Biserică ce probabil a trudit să se facă înţeleasă pentru că mesajul ei a fost perceput prea des în manieră moralistă. Scrie Papa că tot ethosul creştin - aşadar viaţa în caritate - primeşte sensul său de la credinţă ca "întâlnire" personală şi intimă cu iubirea lui Cristos, care oferă un nou orizont şi imprimă vieţii direcţia decisivă (cf. Deus caritas est, 1). În această întâlnire este punctul nostru de forţă şi aceasta face în aşa fel încât, ca în exemplul pe care vi l-am citat înainte, să existe persoane care pot să-şi ofere întreaga lor viaţă dăruindu-se celuilalt. Mi se pare important să amintesc şi că această abordare personală este marea bogăţie, dincolo de contribuţia economică, pe care Biserica o oferă cu reţeaua sa foarte vastă şi apreciată de organisme caritative. În fond, tocmai acest principiu de unitate inderogabilă între credinţă şi caritate dă naştere oricărei experienţe de Biserică, inspiră şi "Motu proprio" Intima Ecclesiae natura despre slujirea carităţii, recent publicată şi intrată în vigoare la 10 decembrie 2012. Pentru Cor Unum toate aceste orientări ale Sfântului Părinte sunt încurajare de a lucra în marea lume a asistenţei şi a dezvoltării prin intermediul multelor organisme de caritate cu un profil foarte clar, dar tocmai pentru aceasta în slujba unei viziuni integrale a persoanei.

De aceea cred că acest Mesaj este de mare actualitate. Nu numai pentru că se situează în Anul Credinţei, aşadar în acest context este bine de amintit că credinţa şi caritatea sunt două feţe ale aceleiaşi medalii, adică apartenenţa noastră la Cristos. Dar este actual şi pentru că în această fază istorică, în care omul trudeşte să se recunoască pe sine însuşi şi să găsească o cale pentru viitor, cuvântul Papei prezintă o propunere unitară, un parcurs de viaţă în care primirea lui Dumnezeu dă naştere primirii celuilalt în toate dimensiunile, exprimările şi exigenţele sale şi astfel Biserica poate să fie far al unei umanităţi reînnoite, deci să contribuie la venirea "Civilizaţiei Iubirii". Vă mulţumesc pentru atenţia dumneavoastră şi sunt recunoscător pentru ceea ce veţi putea face pentru a răspândi acest cuvânt al Sfântului Părinte, dorindu-vă tuturor un sfânt Post Mare.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 9.