Vatican: Omilia papei în sărbătoarea Botezului Domnului 2013

Iubiţi fraţi şi surori,

Bucuria care a provenit din celebrarea Sfintei Naşteri îşi are astăzi împlinirea în sărbătoarea Botezului Domnului. La această bucurie se adaugă un motiv ulterior pentru noi care suntem reuniţi aici: în sacramentul Botezului care peste puţin timp îl voi administra acestor nou-născuţi se manifestă, de fapt, prezenţa vie şi activă a Duhului Sfânt care, îmbogăţind cu noi fii Biserica, îi dă viaţă şi o face să crească şi pentru asta nu putem să nu ne bucurăm. Doresc să adresez un salut special vouă, dragi părinţi, naşi şi naşe, care astăzi mărturisiţi credinţa voastră cerând Botezul pentru aceşti copiii, pentru ca să fie născuţi la viaţa nouă în Cristos şi să facă parte din comunitatea credincioşilor.

Relatarea evanghelică a botezului lui Isus, pe care astăzi am ascultat-o după redactarea sfântului Luca, arată calea de înjosire şi de umilinţă pe care Fiul lui Dumnezeu a ales-o în mod liber pentru a adera la planul Tatălui, pentru a fi ascultător faţă de voinţa lui de iubire faţă de om în toate, până la jertfa pe cruce. Devenit adult de acum, Isus începe activitatea sa publică mergând la râul Iordan pentru a primi de la Ioan un botez de pocăinţă şi de convertire. Se întâmplă ceea ce în ochii noştri ar putea să apară paradoxal. Isus are nevoie de pocăinţă şi de convertire? Desigur că nu. Şi totuşi, chiar Cel care este fără păcat se pune între păcătoşi pentru a fi botezat, pentru a îndeplini acest gest de pocăinţă; Sfântul lui Dumnezeu se uneşte cu aceia care recunosc că au nevoie de iertare şi cer de la Dumnezeu darul convertirii, adică harul de a se întoarce la El cu toată inima, pentru a fi complet ai lui. Isus vrea să fie de partea păcătoşilor, făcându-se solidar cu ei, exprimând apropierea lui Dumnezeu. Isus se arată solidar cu noi, cu truda noastră de a ne converti, de a părăsi egoismele noastre, de a ne dezlipi de păcatele noastre, pentru a ne spune că dacă îl acceptăm în viaţa noastră El este capabil să ne ridice din nou şi să ne conducă la înălţimea lui Dumnezeu Tatăl. Şi această solidaritate a lui Isus nu este, ca să spunem aşa, un simplu exerciţiu al minţii şi al voinţei. Isus s-a cufundat realmente în condiţia noastră umană, a trăit-o până la capăt, în afară de păcat, şi este în măsură să-i înţeleagă slăbiciunea şi fragilitatea. Pentru aceasta El simte compasiune, alege să "pătimească cu" oamenii, să se facă penitent împreună cu noi. Aceasta este opera lui Dumnezeu pe care Isus vrea s-o împlinească: misiunea divină de a-l îngriji pe cel care este rănit şi de a-l trata pe cel care este bolnav, de a lua asupra sa păcatul lumii.

Ce se întâmplă în momentul în care Isus este botezat de Ioan? În faţa acestui act de iubire umilă din partea Fiului lui Dumnezeu, se deschid cerurile şi se manifestă în mod vizibil Duhul Sfânt sub formă de porumbel, în timp ce un glas de sus exprimă complăcerea Tatălui, care-l recunoaşte pe Fiul unicul născut, Cel Iubit. Este vorba de o adevărată manifestare a Preasfintei Treimi, care dă mărturie despre divinitatea lui Isus, despre faptul că el este Mesia cel promis, Cel pe care Dumnezeu l-a trimis ca să elibereze poporul său, pentru ca să fie mântuit (cf. Is 40,2). Astfel se realizează profeţia lui Isaia pe care am ascultat-o în prima lectură: Domnul Dumnezeu vine cu putere pentru a distruge faptele păcatului şi braţul său exercită stăpânirea pentru a-l dezarma pe Cel Rău; dar să ţinem cont de faptul că acest braţ este braţul întins pe cruce şi că puterea lui Cristos este puterea Celui care suferă pentru noi: aceasta este puterea lui Dumnezeu, diferită de puterea lumii; aşa vine Dumnezeu cu putere pentru a distruge păcatul. Cu adevărat Isus acţionează ca Păstorul cel bun care paşte turma şi o adună, pentru ca să nu fie risipită (cf. Is 40,10-11), şi îşi oferă însăşi viaţa sa pentru ca să aibă viaţă. Prin moartea sa răscumpărătoare omul este eliberat de stăpânirea păcatului şi este reconciliat cu Tatăl; prin învierea sa omul este mântuit de moartea veşnică şi este făcut victorios asupra Celui Rău.

Iubiţi fraţi şi surori, ce se întâmplă la Botezul pe care peste puţin timp îl voi administra copiilor voştri? Se întâmplă tocmai asta: vor fi uniţi în mod profund şi pentru totdeauna cu Isus, scufundaţi în misterul acestei puteri a lui, adică în misterul morţii sale, care este izvor de viaţă, pentru a participa la învierea lui, pentru a se renaşte la o viaţă nouă. Iată minunea care astăzi se repetă şi pentru copiii voştri: primind Botezul, ei se renasc ca fii ai lui Dumnezeu, părtaşi ai relaţiei filiale pe care Isus o are cu Tatăl, capabili să se adreseze lui Dumnezeu chemându-l cu deplină confidenţă şi încredere: "Abba, Tată". Şi deasupra copiilor voştri cerul este deschis şi Dumnezeu spune: aceştia sunt fiii mei, fiii desfătării mele. Inseraţi în această relaţie şi eliberaţi de păcatul strămoşesc, ei devin mădulare vii ale unicului trup care este Biserica şi sunt făcuţi în stare să trăiască în plinătate vocaţia lor la sfinţenie, aşa încât să poată moşteni viaţa veşnică, dobândită nouă de învierea lui Isus.

Dragi părinţi, cerând Botezul pentru copiii voştri, voi manifestaţi şi mărturisiţi credinţa voastră, bucuria de a fi creştini şi de a aparţine Bisericii. Este bucuria care provine din conştiinţa că aţi primit un mare dar de la Dumnezeu, credinţa, un dar pe care niciunul dintre noi nu l-a putut merita, ci care ne-a fost dat în mod gratuit şi la care am răspuns cu "da"-ul nostru. Este bucuria de a ne recunoaşte fii ai lui Dumnezeu, de a ne descoperi încredinţaţi mâinilor sale, de a ne simţi primiţi într-o îmbrăţişare de iubire, în acelaşi mod în care o mamă îl susţine şi-l îmbrăţişează pe copilul său. Această bucurie care orientează drumul fiecărui creştin, se întemeiază pe un raport personal cu Isus, un raport care orientează întreaga existenţă umană. De fapt, El este sensul vieţii noastre, Cel spre care merită să ţinem îndreptată privirea, pentru a fi luminaţi de Adevărul său şi a putea trăi în plinătate. Drumul credinţei care începe astăzi pentru aceşti copii se întemeiază de aceea pe o certitudine, pe experienţa că nu există nimic mai mare decât a-l cunoaşte pe Cristos şi a comunica altora prietenia cu El; numai în această prietenie se deschid realmente marile potenţialităţi ale condiţiei umane şi putem experimenta ceea ce este frumos şi ceea ce eliberează (cf. Omilia la Sfânta Liturghie de începere a pontificatului, 24 aprilie 2005). Cine a avut această experienţă nu este dispus să renunţe la propria credinţă pentru nimic pe lume.

Vouă, dragi naşi şi naşe, vă revine misiunea importantă de a susţine şi a ajuta opera educativă a părinţilor, fiindu-le alături în transmiterea adevărurilor credinţei şi în mărturisirea valorilor Evangheliei, în a-i face pe aceşti copii să crească într-o prietenie tot mai profundă cu Domnul. Să ştiţi să le oferiţi mereu exemplul vostru bun, prin exercitarea virtuţilor creştine. Nu este uşor de a manifesta în mod deschis şi fără compromisuri ceea ce credem, în special în contextul în care trăim, în faţa unei societăţi care-i consideră adesea în afara modei şi în afara timpului pe cei care trăiesc din credinţa în Isus. Pe unda acestei mentalităţi, poate să existe şi printre creştini riscul de a înţelege raportul cu Isus ca limitant, ceva care mortifică propria realizare personală; "Dumnezeu este văzut ca limita libertăţii noastre, o limită care trebuie eliminată pentru ca omul să poată fi totalmente el însuşi" (L'infanzia di Ges?, 101). Dar nu este aşa! Această viziune arată că nu a înţeles nimic din raportul cu Dumnezeu, pentru că tocmai ce se înaintează treptat pe drumul credinţei, se înţelege cum Isus exercită asupra noastră acţiunea eliberatoare a iubirii lui Dumnezeu, care ne face să ieşim din egoismul nostru, din faptul de a fi concentraţi asupra noastră, pentru a ne conduce la o viaţă deplină, în comuniune cu Dumnezeu şi deschisă celorlalţi. "«Dumnezeu este iubire; cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el» (1In 4,16). Aceste cuvinte din Prima Scrisoare a lui Ioan exprimă cu claritate singulară centrul credinţei creştine: imaginea creştină a lui Dumnezeu şi respectiva imagine a omului şi a drumului său" (Enciclica Deus caritas est, 1).

Apa cu care aceşti copii vor fi însemnaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh îi va scufunda în acel "izvor" de viaţă care este însuşi Dumnezeu şi care-i va face adevăraţi fii ai săi. Şi sămânţa virtuţilor teologale, revărsate de Dumnezeu, credinţa, speranţa şi caritatea, sămânţă care astăzi este pusă în inima lor prin puterea Duhului Sfânt, va trebui să fie alimentată mereu de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Sacramente, aşa încât aceste virtuţi ale creştinului să poată creşte şi să poată ajunge la maturitate deplină, aşa încât să facă din fiecare dintre ei un adevărat martor al Domnului. În timp ce invocăm asupra acestor micuţi revărsarea Duhului Sfânt, îi încredinţăm ocrotirii Sfintei Fecioare; ea să-i păzească mereu cu prezenţa sa maternă şi să-i însoţească în fiecare moment al vieţii lor. Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 24.