Consideraţie la sfântul Ştefan, primul martir

Suferinţa şi moartea martirilor constituie calea cea mai scurtă, atât spre paradis, cât şi spre convertirea inimilor împietrite ale necredincioşilor.

Cardinalul englez John Henry Newman (1801-1890), într-o predică de Crăciun, spunea aşa: "Atunci când îngerul le-a spus păstorilor că în grota din Betleem vor găsi «un copil culcat în iesle şi înfăşat în scutece» (Lc 2,12), el a prevestit încă de atunci că Isus va fi culcat în mormânt şi înfăşat în giulgiu". Apoi a adăugat că toate aceste semne nu l-au prevestit numai pe Isus, ci şi pe toţi cei care vor crede în el şi îl vor urma.

Sfântul Ştefan, îngropat astăzi sub un morman cu pietre, sfântul Ioan, îngropat într-un cazan cu ulei încins, şi milioanele de sfinţi martiri, arată pe deplin adevărul acestor cuvinte.

Într-o predică a sa, sfântul Fulgenţiu de Ruspe (462-532) leagă astfel misterul Crăciunului de mărturia lui Ştefan. "Dragostea care ieri l-a făcut pe Cristos să pogoare din cer pe pământ, astăzi l-a făcut pe Ştefan să se înalţe de pe pământ la cer. Dragostea care a fost mai întâi în rege s-a revărsat apoi în soldatul său."

Sfântul Ştefan, primul martir, este şi primul răspuns perfect la întruparea lui Isus. Dacă Isus şi-a dat viaţa din dragoste pentru noi, Ştefan a socotit că răspunsul cel mai potrivit la o aşa mare iubire este ca şi el să-şi dea viaţa din dragoste pentru Isus şi evanghelia sa.

În comunitatea primilor creştini din Ierusalim era armonie şi pace. Dar ambientul armonios din Faptele Apostolilor a fost repede umbrit de un murmur venit din partea fraţilor falşi strecuraţi în Biserică. Pentru a îndrepta lucrurile ajunse în această stare, au fost aleşi cei şapte diaconi slujitori. Dintre toţi şapte, în Ştefan Duhul Sfânt a strălucit cel mai frumos, prin dragoste.

Lucrările şi cuvintele acestui om al lui Dumnezeu, diaconul Ştefan, au închis gura vrăjmaşilor lui, care nu au putut face altceva decât să tocmească martori mincinoşi împotriva lui, ca şi împotriva lui Isus (cf. Mt 26,59), care să-l acuze de stricarea legilor strămoşeşti şi de dărâmarea templului. Sub ochii tulburi de ură ai duşmanilor săi, faţa lui Ştefan strălucea de o frumuseţe cerească.

Cei răi, în special conducătorii religioşi de atunci, mai marii preoţi şi cărturarii corupţi, care de teama că şi-ar putea pierde poziţia şi autoritatea asupra poporului, mai degrabă au ucis pe alesul lui Dumnezeu decât să ia seama la mesajul lui! Aşa că l-au prins pe Ştefan şi l-au omorât cu pietre. La fel au procedat în vechime şi cu Ieremia, pe care l-au aruncat într-o fântână (cf. Ier 38,6); aşa au procedat cu preotul Zaharia, pe care l-au ucis între altar şi templu (cf. Mt 23,35); aşa au procedat şi cu un alt profet, Urie, care de frică fugise în Egipt, dar pe care regele Ioiachim l-a adus înapoi şi l-a ucis cu sabia, pentru că profeţise împotriva Ierusalimului şi a lui Iuda (cf. Ier 26,20-24).

Isus şi-a înştiinţat dinainte ucenicii în privinţa prigoanelor: "Nu este discipolul mai presus de învăţătorul său, nici servitorul mai presus decât stăpânul său. Este de ajuns discipolului să ajungă ca învăţătorul său, şi servitorului să ajungă ca stăpânul său. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu atât mai mult pe cei din casa lui!" (Mt 10,25); "Dacă m-au prigonit pe mine, vă vor prigoni şi pe voi" (In 15,20).

Evanghelia de astăzi ne spune că acela care cheamă, care pregăteşte, care trimite, care îndrumă, care susţine, care încurajează şi care îi răsplăteşte pe slujitorii săi, este Domnul. Deci, aceştia nu umblă dintr-un impuls propriu şi nici trimişi de oameni, ci mişcaţi de Duhul Domnului. Ei nu numai că nu aşteaptă nici o plată de la oameni, ci dau gratuit ceea ce au primit gratuit, chiar şi viaţa.

Sfântul Paul, în Scrisoarea către Corinteni, scrie aceste cuvinte: "Fraţilor, noi am devenit spectacolul lumii şi al îngerilor şi al oamenilor, căci suntem batjocoriţi şi noi binecuvântăm, suntem prigoniţi şi noi răbdăm, suntem huliţi şi noi înălţăm rugăciuni" (cf. 1Cor 4,9-13). Un asemenea spectacol, care a smuls admiraţia cerului, a îngerilor şi a oamenilor, l-a dat sfântul Ştefan, este aşteptat şi de la noi creştinii de astăzi.

Diavolul îi îmboldise pe iudei să ucidă cu pietre pe cel mai curajos dintre mărturisitorii creştini, pe sfântul Ştefan. Iar prinţul întunericului s-a bucurat mult de această ispravă. Dar pentru această mişelie, Dumnezeu i l-a răpit satanei pe Saul, marele prigonitor, care atunci era în culmea gloriei de prigonitor, dovedind că este cu adevărat un beniamit: "Beniamin este un lup răpitor; dimineaţa va sfâşia prada şi seara va împărţi jaful" (Gen 49,27). Iar prin el, Dumnezeu i-a răpit satanei mii de suflete.

Dar, între zorii sfâşierii prăzii şi amurgul împărţirii ei, Dumnezeu a început să lucreze în inima lui Saul. Iar începutul acestei frumoase lucrări a Domnului, a fost tocmai martiriul lui Ştefan. "Îi era tare greu lui Saul să dea cu piciorul în ţepuşe", adică să lupte împotriva imboldului rău al inimii sale (Fapt 9,6; Fap 26,14). Dar glasul lui Dumnezeu, care începuse să lucreze în el, îi rănea mereu inima asemenea unui asin îmboldit cu o ţepuşă; dar el în împietrirea inimii sale, în loc să se lase schimbat, şi-a sporit eforturile de nimicire al ucenicilor lui Cristos cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii. Şi pe când se îndrepta spre Damasc, unde se afla o comunitate creştină înfloritoare, o lumină a strălucit în jurul lui, doborându-l la pământ; şi aşa cum perdeaua templului a fost sfâşiată de sus până jos la moartea lui Isus (cf. Mt 27,51), tot astfel, de sus până jos, a fost sfâşiată şi inima de piatră a lui Saul în acel moment.

În acea clipă, în sufletul lui Saul s-a făcut lumină. În acea clipă s-au lămurit clar două lucruri importante în fiinţa lui: 1) A aflat de legătura intimă ce există între sfinţii prigoniţi pe pământ şi Capul lor ceresc: "Eu sunt Isus pe care-l prigoneşti" (cf. Fap 9,2-4); 2. A aflat de autoritatea lui Isus asupra tuturor inimilor oamenilor; de aceea a şi strigat: "Doamne, ce vrei să fac?" (cf. Fap 9,6). Fostul prigonitor a fost complet transformat şi scos din ghearele satanei.

Suferinţa creştinilor, ca şi cea a lui Isus, ca şi cea a lui Ştefan, ca şi cea a tuturor martirilor, trebuie să rodească viaţa veşnic fericită şi convertirea inimilor reci şi împietrite de necredinţă.

Sfântul Paul ne spune foarte frumos: "Vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în Cristos, ci şi să suferiţi pentru el, ca să aveţi aceleaşi biruinţe" (Fil 1,29); adică pentru a ne mântui pe noi şi pentru a converti sufletele de piatră reci ale înşelaţilor diavolului.

Iată un exemplu concret de la noi din ţară:

Pastorul baptist Richard Wurmbrand (1909-2001) povesteşte: "Era în Noaptea de Crăciun a anului 1951. Eram bolnav şi într-o celulă de închisoare. La dreapta mea, şedea cu patul preotul ortodox Gherasim Iscu (1912-1951). Fusese bătut aşa de tare de securitate că acum era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, despre iubirea lui pentru Cristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea, tot cu patul, se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuise pe preot până aproape de moarte. Acum, acest comunist fusese şi el arestat chiar de tovarăşii săi, şi fusese şi el bătut tot până aproape de moarte de către ei. Sufletul lui se chinuia acum în spaimele morţii. În timpul nopţii, comunistul mă trezeşte, şi-mi zice: «Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!» Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul aflat în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi şi, sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu şi, aşezat pe marginea patului ucigaşului său, îl mângâia pe cap. Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schingiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om: «Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea. Ai încredere în Dumnezeu, căci dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi-l pe Cristos, care este iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, că te iartă şi te iubesc; şi Cristos te iubeşte şi îţi doreşte mântuirea cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele... El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu el în rai, mai mult decât vrei tu să fii în rai cu el. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre el ca să te căieşti". Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului din anul 1951. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus aminte pur şi simplu că înainte cu două mii de ani Cristos se născuse în Betleem. Era noaptea în care Cristos se născuse, în inima unui torţionar comunist" (cf. www. Sfinţii-Închisorilor.ro).

Privind cu atenţie un crucifix, o actriţă franceză s-a convertit, spunând că acesta este răspunsul potrivit, la moartea lui Isus, din iubire faţă de noi. Tot astfel credinţa creştinilor aflaţi în suferinţă trebuie să producă drept rod convertirea celor cu inima rece ca gheaţa şi tare ca piatra. Aşa a rodit suferinţa lui Isus, aşa a rodit şi suferinţa lui Ştefan, aşa trebuie să rodească şi suferinţa noastră. Aşa cum suferinţa în tăcere a mielului aminteşte lumii de Cristos, tot astfel suferinţa resemnată a creştinului va vorbi lumii de acelaşi Cristos.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 26.